ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1571/2020

Ședința publică din data de 16 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 608.433.62 RON, reprezentând cheltuieli efectuate pentru elaborarea și implementare proiect, a sumei de 81.940,70 RON, reprezentând contravaloarea costurilor cu emiterea scrisorii de garanție bancară, a sumei de 4.456,24 RON, reprezentând comisionul aferent executării plății în cadrul procedurii de executare a scrisorii de garanție bancară și a sumei de 202.556,20 RON, reprezentând echivalentului a 10% din totalul avansului încasat de A.F.I.R. ca urmare a executării scrisorii de garanție bancară, alături de valoarea integrală a avansului.

Prin sentința civilă nr. 243 din 30 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1620A din 17 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței primei instanțe. A fost anulată în parte sentința apelată, numai în ceea ce privește capătul de cerere privind plata sumei de 202.556,20 RON, reprezentând echivalentul a 10% din totalul avansului încasat de A.F.I.R. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecarea capătului de cerere privind plata sumei de 202.556,20 RON, reprezentând echivalentul a 10% din totalul avansului încasat de A.F.I.R. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că, în speța dedusă judecății, considerentele hotărârii recurate sunt contradictorii, unele motive susținând netemeinicia acțiunii, iar altele caracterul său fondat.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, instanța de apel a reținut că propunerile societății bancare nu au caracterul unei oferte, nu pot conduce la un acord de voință, ele fiind negocieri purtate în vederea încheierii contractelor de emitere a unei scrisori de garanție și de acordare a creditelor și că ruptura lor nu este de natură să conducă la răspunderea părților pentru un eventual eșec, decât dacă se dovedește reaua-credință, împrejurare care nu s-a dovedit în cauză. Totodată, instanța a susținut că propunerile băncii reprezintă o ofertă indicativă și că antrenarea răspunderii societății bancare pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul nr. x/31.07.2013 privind emiterea scrisorii de garanție poate avea ca temei juridic doar dispozițiile art. 1.270 din C. civ., care statuează principiul forței obligatorii a convenției legal încheiate.

Astfel, recurenta-reclamantă concluzionează că în considerentele aceleiași hotărâri, pe de o parte, instanța de apel a pretins că nu s-a încheiat niciun contract, că au existat doar negocieri în vederea încheierii unor contracte și, pe de altă parte, că totuși există un contract apt să atragă răspunderea părții care nu și-a executat obligațiile contractuale.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.186, art. 1.188, art. 1.196, art. 1.199 din C. civ., întrucât a reținut că între părțile acestui litigiu nu a existat niciun raport juridic contractual care să fi luat naștere prin întâlnirea ofertei societății bancare cu acceptarea din partea societății recurente.

Recurenta-reclamantă redă conținutul art. 1.186, art. 1.188, art. 1.196, art. 1.199 din C. civ., susținând că, din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că o ofertă nu mai poate fi revocată după ce ajunge la destinatarul ei, revocarea în aceste condiții putând conduce la antrenarea răspunderii autorului ei. Or, în prezenta speță, a existat o ofertă urmată de acceptare, ceea ce a condus la un acord de voință, oferta societății bancare fiind revocată ulterior acestui acord.

Arată, totodată, că oferta indicativă a societății bancare se transformă în obligație pentru bancă dacă sunt îndeplinite cele două condiții, respectiv aprobarea creditului și acceptarea documentației. În opinia recurentei-reclamante, aceste cerințe au fost îndeplinite prin semnarea contractului de creditare nr. 10 privind emiterea scrisorii de garanție bancară din data de 31.07.2013, precum și prin faptul că banca nu a refuzat niciodată documentele transmise de recurentă.

Cu toate acestea, cu încălcarea dispozițiilor legale arătate anterior și a principiilor de drept, recurenta susține că la data de 06.11.2013 banca și-a schimbat strategia și i-a comunicat că s-a aprobat creditul conform punctelor 2, 3 din ofertă, dar că îi impune condiții suplimentare, care nu făceau parte din oferta propusă și acceptată de aceasta.

Potrivit recurentei-reclamante, e-mailul din 06.11.2013 nu îndeplinește criteriile pentru a fi considerat o ofertă, deoarece nu a fost emis într-o formă cerută de lege, a fost tardiv, era îndoielnic, nefiind semnat de niciun reprezentant legal al băncii. Totodată, recurenta-reclamantă susține că nu a acceptat introducerea de noi condiții la oferta acceptată, întrucât erau exagerate și nu aveau nici o legătură cu înțelegerile anterioare.

În ceea ce privește acceptarea ofertei, recurenta-reclamantă arată că aceasta îndeplinește cerințele impuse de art. 1.196 din C. civ.. Astfel, potrivit recurentei-reclamante, după o serie de negocieri purtate cu pârâta, la data de 4.04.2013, aceasta a acceptat oferta B. și a pus la dispoziția băncii toate înscrisurile necesare încheierii contractului de cofinanțare, iar actul adițional din 06.06.2013 cu A.P.D.R.P. nu a influențat cu nimic raportul cu societatea bancară și nu a împiedicat cu nimic etapa începută de analiză a documentelor și a oportunității de finanțare.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.530 din C. civ., întrucât a înlăturat răspunderea societății bancare, deși aceasta s-a aflat în culpă și a săvârșit o faptă ilicită, constând în revocarea propriei oferte după ce aceasta a fost acceptată.

Recurenta expune situația de fapt cu privire la notificarea din 23.10.2014 din partea A.F.I.R. (fostă A.P.D.R.P.), privind încetarea contractului de finanțare, arătând că a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea A.F.I.R. la restituirea sumei de 202.556,20 RON, încasată nelegal ca urmare a executării scrisorii de garanție bancară, anularea notificării privind încetarea contractului de finanțare înregistrat sub nr. x din data de 23.10.2014 și anularea deciziei nr. E36.162/19.11.2014, referitoare la soluționarea plângerilor prealabile.

Prin sentința civilă nr. 1801 din 22 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, însă Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, cu consecința anulării actelor arătate, instanța de judecată statuând, cu autoritate de lucru judecat, că nu se poate reține vreo culpă din partea societății recurente, care să fi justificat rezilierea contractului cu titlu de sancțiune.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, indirect, judecătorii care s-au pronunțat în acel dosar, au recunoscut că responsabilă de situația creată este societatea bancară, iar efectele pozitive ale lucrului judecat se aplică prezentei cauze.

În opinia recurentei-reclamante, întreaga culpă pentru nerealizarea investiției aparține societății bancare, care pe lângă faptul că a tergiversat punerea în aplicare a convenției încheiate de părți la data de 04.04.2013 a și blocat avansul încasat de la A.F.I.R. Mai mult, societatea bancară a solicitat, în etape, pe parcursul mai multor luni, documente financiare, administrative, contabile deși acestea puteau fi cerute încă de la început, fără a fi necesară o perioadă atât de mare de timp, pentru ca în final să modifice substanțial oferta inițială, prin introducerea unor cerințe suplimentare, împovărătoare.

Recurenta-reclamantă invocă și faptul că societatea bancară a împiedicat realizarea proiectului, instituind garanții enorme, acoperirea fiind de aproape 200% și blocând avansul încasat de la autoritatea contractantă, pe care, de altfel, l-a achitat nejustificat acestei autorități.

O ultimă critică invocată de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel a încălcat și principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 22 C. proc. civ., principiu care stă la baza unui alt principiu fundamental al procesului civil, respectiv acela de aflare a adevărului în cauză.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că trebuia ca recurenta-reclamantă să își întemeieze demersul juridic pe dispozițiile art. 1.270 din C. civ. pentru a obține restituirea prestațiilor din contractul nr. x/31.07.2013, nu a procedat la încadrarea în drept a cererii în virtutea rolului său activ, astfel că instanța își invocă propria culpă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 18 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 16 septembrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., vizează caracterul contradictoriu al deciziei.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de apel a analizat oferta financiară nr. 2 din 07.01.2013, precum și propunerea din 27.03.2013, formulate de bancă, concluzionând în sensul că propunerile pârâtei nu constituie veritabile oferte de a contracta, în sensul dispozițiilor art. 1.188 C. civ., ci negocieri, tratative purtate în vederea încheierii contractului privind emiterea unei scrisori de garantare avans și a contractelor pentru acordarea creditelor.

Simpla apreciere a instanței în sensul că aspectele referitoare la blocarea, returnarea, respectiv executarea avansului încasat de la A.F.I.R. pun în discuție îndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin contractul nr. x/31.07.2013 privind emiterea scrisorii de garantare și că antrenarea răspunderii pentru neîndeplinirea îndatoririlor stabilite prin acest contract poate fi realizată prin intermediul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1.270 C. civ., acțiune cu care instanța nu a fost învestită, nu echivalează cu o motivare contradictorie.

Reiese, așadar, că instanța, respectând limitele învestirii, nu a pronunțat hotărârea în raport de dispozițiile art. 1.270 C. civ., menționând în mod expres că nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Un alt motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă este reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse în susținerea acestui motiv de recurs reprezintă o reluare a criticilor din apel. Astfel, în ceea ce privește criticile ce vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.186, art. 1.188, art. 1.196, art. 1.199 din C. civ., acestea se regăsesc în dosarul de apel. De asemenea, argumentele ce vizează încălcarea de către instanța de apel a art. 1530 C. civ. se regăsesc în dosarul de apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, prin aceste argumente, recurenta-reclamantă nu dezvoltă motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii recurate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că un ultim argument expus în cererea de recurs, în cadrul motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de dispozițiile art. 22 C. proc. civ., reținând că reclamanta trebuia să își întemeieze demersul juridic pe dispozițiile art. 1.270 C. civ., fără a realiza încadrarea în drept a cererii.

Această critică invocată de recurenta-reclamantă va fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care statuează că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.:

"Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", iar alin. (6) statuează:

"Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În legătură cu încadrarea juridică/schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, astfel cum a statuat doctrina, punerea în dezbaterea părților a unor împrejurări de fapt și de drept trebuie să aibă loc sub forma unor simple ipoteze, fără a afecta drepturile procesuale ale părților ce decurg din principiul disponibilității.

Mai mult decât atât, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea limitelor învestirii, astfel cum s-a arătat în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, afirmația instanței de apel în sensul că aspectele referitoare la blocarea, returnarea, respectiv executarea avansului încasat de la A.F.I.R. pun în discuție îndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor asumate prin contractul nr. x/31.07.2013 privind emiterea scrisorii de garantare și că antrenarea răspunderii pentru neîndeplinirea îndatoririlor stabilite prin acest contract nu se poate face printr-o cerere întemeiată pe art. 1186 și următoarele din C. civ., ci prin intermediul unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 1.270 C. civ., nu este de natură a conduce la necesitatea calificării juridice a cererii și, pe cale de consecință, la punerea în discuția părților a acestui aspect.

Această apreciere a instanței nu este de natură a afecta silogismul judiciar pe care s-a întemeiat hotărârea recurată, în condițiile în care instanța a analizat acțiunea din perspectiva tuturor capetelor de cerere.

Referitor la cererea formulată de recurenta-reclamantă, privind micșorarea câtimii pretențiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție nu o va analiza, față de soluțiile pe care le poate pronunța instanța de recurs.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1620A din 17 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1620A din 17 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2020.