ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1431/2020

Ședința publică din data de 22 iulie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a chemat în judecată pe pârâta C. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: (i) obligarea pârâtei la plata sumei de 2.179.667 RON (echivalentul sumei de 490.000 euro) reprezentând indemnizația pentru producerea riscului asigurat prin polița nr. x; (ii) obligarea pârâtei la plata sumei de 3.307.307,65 RON reprezentând prejudiciul produs societății reclamante prin refuzul plății indemnizației de asigurare, această sumă fiind compusă din pierderea efectiv suferită, în valoare de 2.742.208,65 RON și beneficiul nerealizat, în valoare de 565.099 RON; (iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5799 din 29 septembrie 2016, tribunalul a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta prin lichidator judiciar.

Prin decizia civilă nr. 763/A din 03 aprilie 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamantă ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., solicitând casare deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

După prezentarea situației de fapt, recurenta-reclamantă afirmă că instanța de apel a depășit limitele învestirii deoarece a aplicat de plano clauza prevăzută de art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare și astfel a încălcat principiul disponibilității statuat de art. 9 C. proc. civ.. În mod greșit instanța de apel a preluat apărarea intimatei din faza de fond și de apel conform căreia reclamanta nu a avut autorizație pentru activitatea de producție și a generalizat-o în sensul că a constatat necesitatea unei autorizații la modul general. Mai arată partea că instanța de apel a aplicat într-un mod rigid respectiva clauză, nu a analizat situația de fapt și nu a aplicat dispozițiile legale și contractuale la respectiva situație de fapt.

Autoarea căii extraordinare de atac susține și că incendiul nu a fost cauzat de activitatea de producție, arătând că nu există o legătură de cauzalitate între riscul produs și activitatea neautorizată desfășurată de reclamantă. În opinia aceleași părți, prin aplicarea clauzei de exonerare fără a fi fost invocată de pârâtă în sens extins, instanța de apel a depășit limitele învestirii. Recurenta-reclamantă subsumează aceste critici cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, recurenta-reclamantă arată că au fost interpretate și aplicate în mod greșit dispozițiile art. 1203 C. civ.. Se mai arată că art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare reprezintă o clauză standard neuzuală și că instanța de apel a greșit atunci când a reținut că prin semnarea poliței de asigurare, recurenta-reclamantă a acceptat în mod expres și această clauză. Se susține și că din probele administrate societatea de asigurare nu a dovedit că ar deține vreun exemplar al Condițiilor de asigurare cu semnătura și ștampila subscrisei și nici că ar fi adus la cunoștința recurentei-reclamante situațiile ce exclud acordarea despăgubirilor.

Într-o altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac afirmă că prin invocarea clauzei de răspundere cuprinsă în art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare intimata-pârâtă își invocă propria culpă deoarece a consimțit să încheie polița de asigurare în lipsa tuturor autorizațiilor și astfel și-a asumat indirect riscul asigurării unei construcții potențial neconformă din punct de vedere tehnic. Aceeași parte menționează că intimata-pârâtă a recunoscut prin polița de asigurare și prin întâmpinarea depusă la fond că a avut cunoștință de activitatea de producție desfășurată în spațiul avariat.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel nu ar fi trebuit să aplice art. 4 lit. f), ci ar fi trebuit să analizeze mecanismul răspunderii contractuale. În continuare se prezintă argumentele pentru care recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să oblige intimata-pârâtă la plata sumelor menționate în cererea de chemare în judecată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 18 septembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar împotriva deciziei nr. 763/A din 03 aprilie 2018 și s-a fixat termen de judecată la 29 aprilie 2020, cu citarea părților.

La acest termen s-a constatat suspendată de plin drept judecata cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 din Decretul nr. 195/2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, iar ulterior prin rezoluție a fost dispusă citarea părților pentru termenul de la 22 iulie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a depășit limitele învestirii deoarece a aplicat de plano clauza prevăzută de art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare și astfel a încălcat principiul disponibilității statuat de art. 9 C. proc. civ., extinzând apărările prin care intimata a invocat lipsa unei autorizații emise pentru activitatea de producție la invocarea lipsei unei autorizații pentru orice activitate desfășurată de pârâtă.

Criticile sunt nefondate. Instanța supremă reține că recurenta-reclamantă a formulat o cerere de chemare în judecată întemeiată, între altele, pe dispozițiile art. 2199-2220 C. civ., care reglementează contractul de asigurare, prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata indemnizației pentru producerea riscului asigurat, conform poliței de asigurare nr. x. În apărare, intimata-pârâtă a invocat art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare Mod. IMM07/ ianuarie 2012, menționate în preambulul poliței de asigurare, prin care se prevede că asigurătorul nu despăgubește daunele "produse bunurilor pentru care nu există autorizații legale de construcție/instalație, autorizații/avize de funcționare emise de organele în drept (…)". Instanța de apel a analizat aceste apărări astfel cum au fost formulate și a reținut că ipoteza de excludere invocată de intimata-pârâtă se referă la lipsa autorizației de securitate la incendiu pentru activitatea de producție. Din considerentele deciziei atacate nu rezultă că instanța de apel ar fi extins sau ar fi adăugat la susținerile părților și nici că ar fi schimbat cauza sau temeiul juridic al acțiunii, iar decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea principiului disponibilității și în limitele învestirii instanței. Nemulțumirea recurentei-reclamante față de modul în care curtea de apel a interpretat și aplicat prevederile contractuale nu constituie un aspect de nelegalitate care să poată fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a mai susținut și că instanța de apel nu a analizat situația de fapt, nu a aplicat dispozițiile legale și contractuale la respectiva situație de fapt și nu a ținut cont de faptul că incendiul nu a fost cauzat de activitatea de producție, arătând că nu există o legătură de cauzalitate între riscul produs și activitatea neautorizată desfășurată de recurenta-reclamantă. Aceste critici nu vor fi reținute deoarece aspectele relevate aduc în discuție situația de fapt și prevederile contractuale, care au fost deja analizate în stadiul procesual al apelului și care nu mai pot fi reanalizate în recurs.

Prin memoriul de recurs a fost invocat și motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și s-a susținut că art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare reprezintă o clauză standard neuzuală și că instanța de apel a greșit atunci când a reținut că prin semnarea poliței de asigurare, recurenta-reclamantă a acceptat în mod expres și această clauză, astfel fiind încălcate dispozițiile art. 1203 C. civ.

Nici aceste critici nu pot fi primite. Conform dispozițiilor art. 1203 C. civ., clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte. Din analiza detaliată făcută de instanța de apel legat de modalitatea în care părțile au semnat polița de asigurare și documentele aferente, rezultă că recurenta-reclamantă a acceptat în mod expres prevederile condițiilor de asigurare care includ și art. 4 lit. f) prin semnarea poliței de asigurare. Se arată în considerentele deciziei atacate că în preambulul poliței de asigurare există mențiunea "potrivit prevederilor Condițiilor Generale de Asigurare, a Condițiilor Particulare (Mod. IMM07/ ianuarie 2012) (…) toate făcând parte din contractul de asigurare. Prin semnarea poliței de asigurare, Asiguratul declară că a luat cunoștință despre cuprinsul contractului, este de acord cu conținutul acestuia și l-a primit." Argumentele legate de inaplicabilitatea clauzei de excludere au fost prezentate de autoarea recursului și în fața instanței de apel, iar această instanță le-a analizat și le-a respins. Partea nu poate solicita instanței de recurs reaprecierea acelorași argumente prin care se tinde de fapt la calificarea și interpretarea unei clauze contractuale (art. 4 lit. f), aspect ce nu poate fi analizat din perspectiva cazului de casare invocat pentru că nu reprezintă o situație de încălcare sau aplicare greșită a unei norme materiale.

A mai susținut recurenta-reclamantă că prin invocarea clauzei de răspundere cuprinsă în art. 4 lit. f) din Condițiile de asigurare, intimata-pârâtă își invocă propria culpă deoarece a consimțit să încheie polița de asigurare în lipsa tuturor autorizațiilor și astfel și-a asumat indirect riscul asigurării unei construcții potențial neconforme din punct de vedere tehnic. Și aceste critici sunt nefondate deoarece autoarea căii de atac reia susțineri care au fost deja analizate și respinse de instanța de fond și pe care aceeași parte nu le-a inclus în cadrul motivelor de apel, nefiind supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel. Instanța supremă reține și că analiza acestor critici impune o devoluare a fondului, recurenta-reclamantă referindu-se la împrejurări de fapt legate de încheierea poliției de asigurare și de aspecte pe care părțile le cunoșteau sau nu la data nașterii raportului juridic (de ex. tipul de activitate ce urma să se desfășoare în depozitul asigurat, ce fel de autorizații/avize deținea recurenta-reclamantă la acel moment).

Din aceleași motive, Înalta Curte nu va avea în vedere nici criticile legate de cuantumul prejudiciului în dovedirea căruia recurenta-reclamantă invocă raportul de expertiză contabilă întocmit în fața primei instanțe. În calea extraordinară de atac a recursului nu se poate cere reaprecierea probelor întrucât s-ar ajunge la o rejudecare pe fondul cauzei, demers care depășește cadrul de analiză al motivelor de nelegalitate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 763/A din 03 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 763/A din 03 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iulie 2020.