ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 931/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 931/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea depusă la Tribunalul Călărași
la data de 26 iunie 2009 și înregistrată sub nr. 477/116/2009 (nr. în format
vechi 720/C/2009), reclamanții D.G., U.O., U.G., G.R. și G.A., în
contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului, și Universitatea de Științe Agronomice și Medicină
Veterinară București, au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se
constate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului
statului asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în com.
Belciugatele, moștenit de la autorii lor S.N. (I.), decedat în 31 iulie 1968,
P.N.E., decedată în 8 noiembrie 1979, P.V.S., decedată în 12 iunie 1987, fiica
lui P.E. și nepoată de soră a lui S.N.I., și P.V.E., decedat la 7 iunie 2007,
fiul lui P.E. și nepot de frate al autorului S.N., și să fie obligați pârâții
să restituie reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie
imobilul, prin compararea titlurilor deținute de părți.
Prin Sentința civilă
nr. 1.656 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Călărași a admis excepția
inadmisibilității invocate de pârâte și a respins acțiunea reclamanților ca
atare, iar prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București
a admis apelurile și cererile de aderare formulate de reclamanți, a desființat
sentința și a trimis cauza spre rejudecare la această instanță, reținând, în
esență, următoarele:
Teza juridică
susținută de către reclamanți constă în preluarea de către stat, fără titlu, a
imobilului în litigiu, teren în suprafață de 178,757 ha, situat în com.
Belciugatele, moștenit de la autorii lor, motiv pentru care aceștia au
solicitat să se constate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998,
nevalabilitatea titlului statului asupra acestui teren.
Ulterior rezolvării
acestei problematici judiciare, reclamanții au solicitat să se dispună
obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie
imobilul, prin compararea titlurilor deținute de părți, aceștia întemeindu-și
solicitarea pe dispozițiile art. 480 C. civ.
În analizarea acestui
demers judiciar al reclamanților, instanța de fond a reținut că pentru imobilul
în litigiu aceștia au obținut deja un titlu în temeiul legii fondului funciar,
astfel încât pretențiile acestora nu mai pot fi primite.
Or, instanța de fond
a pierdut din vedere faptul că reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri ale
Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 18/2001 Călărași, precum și a unui
titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 1/2000 care însumează 100 ha,
iar pentru diferența de teren până la 178,757 ha, instanța de fond nu a făcut
nici o referire.
Mai mult, restituirea
în deplină proprietate și posesie a imobilului presupune, prin ipoteză, că
imobilul revendicat este identificat prin suprafață și vecinătăți.
Potrivit adresei din
27 septembrie 2010 emisă de Primăria Belciugatele, pentru 10 ha reclamanții
dețin un titlu de proprietate, respectiv, Titlul nr. 126.791 emis de Comisia
județeană de aplicare a Legii nr. 18/2001 Călărași, în care sunt explicitate
reperele care permit o localizare în spațiu și pentru care reclamanții au fost
puși în posesie. Reclamanții au solicitat obligarea pârâților, care ocupă
terenul fără titlu valabil, să le lase acestora în deplină proprietate și
posesie terenul de "178,757 mp", în care se include și această suprafață
de teren, astfel cum este individualizată scriptic în respectivul titlu de
proprietate. Or, instanța de fond nu a analizat cauza în această privință,
astfel încât Curtea a constatat ca fiind fondate susținerile apelanților sub
acest aspect.
Potrivit aceleiași
adrese indicate mai sus, pentru diferența de teren de 90 de ha, reclamanții nu
au fost puși în posesie, existând pe rolul instanțelor de judecată un litigiu
vizând obligarea pârâtei Universitatea de Științe Agricole și Medicină
Veterinară București să lase la dispoziția Comisiei locale Belciugatele terenul
repartizat pentru punerea în posesie a persoanelor îndreptățite, care au
deținut vechiul amplasament pe acest teritoriu.
Având în vedere
înscrisurile depuse la dosar, Curtea a constatat că reclamanților li s-a
recunoscut de către autoritățile statului un drept de proprietate asupra unui
teren de 90 ha încă din anul 2005, drept de care nu s-au putut bucura nici până
în prezent, dată fiind deținerea terenului solicitat de către reclamanți de către
pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București
pentru care aceasta a invocat drept titlu de proprietate Ordinului Ministrului
Educației și Cercetării nr. 4.329 din 13 iunie 2003.
Reclamanții au
arătat, în cererea lor, că reconstituirea dreptului de proprietate a fost pur
formală (scriptică) și că nici până la data introducerii acțiunii la fond nu
s-a realizat punerea în posesie pe acest teren, situație care s-a menținut până
la soluționarea cauzei în primă instanță, și chiar în apel.
Fiind sesizată cu o
cerere prin care s-a invocat această situație, instanței de fond îi revenea
obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de
către autoritățile statului român nu își găsea rezolvarea efectivă din cauza
opunerii pârâților și dacă aceștia își justificau în drept poziția lor prin
actele invocate în apărare.
Inadmisibilitatea
reprezentă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea
formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este
prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei
proceduri prealabile.
S-a reținut, că, în
cauză, din analiza considerentelor sentinței civile apelate, rezultă că prima
instanță a dedus soluția inadmisibilității acțiunii din perspectiva aplicării
Legii nr. 18/2001, omițând că demersul judiciar al părții a urmărit tocmai
obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a unui imobil
pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept de
proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza acestor pârâți.
Cum dreptul și
pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către
aceștia, în mod greșit a apreciat prima instanță, în ceea ce privește aceste
drepturi deja recunoscute de către autoritățile statului, că acțiunea adresată
instanței ar fi inadmisibilă. Pe de altă parte, valabilitatea titlului pe care
pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București îl
invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepției de
inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii având acest obiect.
Instanța de fond,
soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă,
a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv
pretenția lor în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de către
instanța de contencios european.
Prin Decizia nr.
7.065 din 12 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca
nefondate, recursurile declarate de pârâți, reținând că în mod legal instanța
de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei,
valorificând restrictiv raportul dintre legea specială și legea generală,
făcând abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularității ei
concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare,
întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civil, art. 6 din Legea nr.
213/1998, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, prin raportare la art. 20 și art. 44 din Constituția României, invocând
titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, cât și faptul că
dețin un "bun" reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate
prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii
nr. 18/1991, cât și o "speranța legitimă" de a dobândi dreptul de
proprietate asupra întregii suprafețe de teren, astfel că respingerea pe cale
de excepție a acțiunii în revendicare este nelegală.
De asemenea, instanța
supremă a avut în vedere și faptul că, în dreptul material, inadmisibilitatea
este sancțiunea de ordin material care intervine în cazul introducerii unei
acțiuni greșit alese sau exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins
ori epuizat într-o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de
respingere a cererii de chemare în judecată prin care aceasta se valorifică.
Când vorbim de
noțiunea de inadmisibilitate în domeniul imobilelor preluate abuziv, se
regăsește atât accepțiunea procesuală, cât și cea substanțială a termenului, și
ambele accepțiuni trebuie analizate de către instanțe în raport de temeiul
juridic al acțiunii - acțiune în revendicare sau acțiune în restituire - art.
480 - 481 C. civil sau Legea nr. 10/2011, ținând seama de particularitățile
cauzei.
Reluând judecata,
tribunalul, în ședința din 25 aprilie 2012, a pus în vedere reclamanților să
precizeze în scris capetele de cerere, respectiv, să precizeze ce revendică:
imobile, terenuri cu sau fără construcții și care sunt acestea, iar în cazul în
care revendică terenuri să fie identificate prin tarla, solă, parcelă și
localitatea unde se află; care sunt titlurile autorilor în baza cărora s-a
formulat acțiune în revendicare și să le depună la dosar, și care sunt
titlurile prin care li s-au reconstituit dreptul de proprietate de pe urma
autorilor inițiali pentru suprafața de 100 ha în baza Legii nr. 18/1991, și să
le depună l-a dosar.
Prin cererea
precizatoare depusă la dosar și completată cu precizări, reclamanta D.G. a
arătat că obiectul cererii lor îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha
situat în extravilanul localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18,
parcelele Cc 72/1, A74, De 75 parțial 76/1, Ps 76/2, Hc 76/3, Tarlaua 20,
parcelele (parțial) A 80/1, De 80/4 și Ps 80/5, și că nu revendică construcții.
Autorul inițial este
N.S. decedat în 1936, moștenit de I.S. și E.P., pe care la rândul lor i-au
moștenit reclamanții.
Dovada dreptului
rezultă din fișele celor două moșii întocmite în baza Legii nr. 187/1945, certificatul
din 30 septembrie 1943 eliberat de Primăria Belciugatele și certificatul nr.
x/1944 eliberat de Camera Agricolă a județului Ilfov.
Reclamanților li s-a
reconstituit dreptul pentru 100 ha, din care pentru 10 ha au titlu.
Nelămurindu-se cele
solicitate de tribunal, li s-a pus în vedere reclamanților să facă precizările
necesare în ședința din 9 mai 2012.
Aceștia au revenit și
au arătat că obiectul acțiunii lor este o acțiune în revendicare și privește
întreaga suprafață de 178,757 ha. Ca temei de drept, s-au invocat art. 6 la
Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (2
1
) din Legea nr. 18/1991 și art.
480 C. civ.
În ședința din 23 mai
2012, tribunalul a revenit, solicitând reclamanților să facă precizările
cerute.
În ședința din 6
iunie 2012, s-au prezentat reclamanții U. și G., menționând că sunt de acord cu
precizările făcute de reclamanta D. Au mai arătat, că, în fapt, autorii lor au
deținut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru "1.000
ha", din care pentru 10 ha s-a emis titlu. Acțiunea lor vizează suprafața
de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlul, precum și diferența nereconstituită
de 88,757 ha. Cele 10 ha pentru care au titlul nu fac obiectul cauzei. Au depus
Hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 și titlul din 30 iulie 2007 emise de Comisia
Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor
Călărași.
Tribunalul Călărași,
secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1.192 din 27 iunie 2012, a admis
excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea
nevalabilității titlului statului, asupra terenului extravilan în suprafață de
178,757 ha situat în com. Belciugatele, jud. Călărași, excepție invocată de
către pârâtul Statul Român prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului
și Sportului, și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea
reclamanților D.G., U.O., U.G., G.R. și G.A. privind acest capăt de cerere; a
admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea
suprafeței de teren extravilan de 88,757 ha situat în aceeași localitate și, pe
cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea acelorași reclamanți
împotriva acelorași pârâți privind capătul de cerere precizat în alineatul
precedent; a respins, ca nedovedită, acțiunea în revendicare formulată de către
reclamanți privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 90 ha,
reconstituită conform legilor de reparație, situat în aceeași localitate, și a
luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, reținând,
în esență, următoarele:
Reclamanții nu s-au
conformat în totalitate celor precizate în ședința din 25 aprilie 2012, cu
privire la obiectul acțiunii astfel că tribunalul a reținut că acesta îl
constituie solicitarea reclamanților să se constate, în baza art. 6 din Legea
nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în suprafață
de 178,757 ha, situat în extravilanul localității Belciugatele și să fie
obligate pârâtele să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie
suprafața de teren precizată la punctul 1.
Tribunalul a reținut
că aceste capete de cerere constituie obiectul acțiunii, deoarece reclamanții,
deși au precizat că obiectul acțiunii lor este acțiunea în revendicare, nu au
arătat dacă renunță la primul capăt de cerere.
Primul capăt de cerere
este întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar al doilea pe
dispozițiile art. 480 C. civil, vechi.
Cu privire la
excepțiile invocate, s-a reținut că ambele pârâte, pe considerente
asemănătoare, conform celor reținute mai sus, au invocat excepția
inadmisibilității acțiunii reclamanților.
Obiectul acțiunii în
revendicare formulate de reclamanți îl constituie suprafața de 178,757 ha
teren, din care pentru 90 ha dreptul s-a reconstituit prin Hotărâre a Comisiei
Județene, dar nu li s-a emis titlul, iar pentru diferența de 88,757 ha teren,
se invocă actele ce atestă dreptul de proprietate emis înainte de trecerea
terenului la statul socialist.
Cu privire la
excepțiile invocate, respectiv, inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a
apreciat că este inadmisibilă acțiunea reclamanților privind constatarea
nevalabilității titlului statului pentru întreaga suprafață de 178,757 ha,
întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Conform art. 6 (2)
din Legea nr. 213/1998, terenurile preluate de stat, fără un titlu valabil,
inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de
foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi
speciale de reparație.
Această ultimă
condiție înfrânge acțiunea reclamanților, deoarece pentru terenurile arabile
extravilane au existat legi speciale de reparație, a căror procedură a fost
urmată în cauză, obținându-se reconstituirea dreptului de proprietate pentru
pârâți, din terenul revendicat.
Inadmisibilitatea în
principiu reprezintă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care
partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces.
În materie
procesuală, inadmisibilitatea este sancțiunea care intervine în cazul
efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl
interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut și care a
fost epuizat pe altă cale procesuală. În dreptul material, inadmisibilitatea
intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit alese sau exercitarea unui
drept la acțiune inexistent, etc.
În domeniul
imobilelor preluate abuziv se regăsește atât acceptarea procesuală, cât și cea
substanțială a termenului.
În speță, s-a
considerat că fructificându-se calea legilor speciale, că reconstituindu-li-se
dreptul de proprietate în limita maximă, 50 ha de autor, prevăzută de lege și
că, existând o lege specială de reparație, reclamanții nu pot uzita de
dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, pentru a se constata
nevalabilitatea titlului statului sau inexistența titlului, întrucât acțiunea
ar fi lipsită și de interes.
Cu referire specială
la cele 90 ha de teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate
prin hotărâre a Comisiei Județene, dar fără a avea titlul de proprietate, s-a
reținut că nu acțiunea aceasta (în constatarea nevalabilității titlului) este
calea, deoarece cele două pârâte dețin terenul în cauză în altă conjunctură
decât cadrul fixat de "art. 6 din Legea 18/1991", fiind vorba de cele
emise după anul 1990 nu înainte de această dată.
Or, textul invocat ca
temei legal se referă numai la situații și acte apărute înainte de 1990.
Ca atare, tribunalul
a apreciat excepția inadmisibilității ca întemeiată, în ceea ce privește
constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la întreaga suprafață
de teren de 178,757 ha, respectiv, pentru 90 ha, întrucât reclamanții au uzitat
de dispozițiile legii speciale și au obținut reconstituirea dreptului de
proprietate, iar pentru diferența de 88,757 ha nu li s-a reconstituit dreptul
de proprietate, epuizându-se calea de urmat pentru obținerea drepturilor.
Cu aceeași
argumentare, tribunalul a admis și excepția inadmisibilității capătului de
cerere în revendicarea aceleași suprafețe de teren de 88,757 ha și a respins
acest capăt de cerere ca atare.
În ceea ce privește
revendicarea suprafeței de 90 ha teren, pentru care dreptul s-a stabilit prin
hotărâre a Comisiei Județene, însă nu s-a emis titlul de proprietate, acțiunea
în revendicare a fost respinsă ca nedovedită, considerându-se că acțiunea în
revendicare conform art. 480 C. civ., vechi, este acțiunea proprietarului
neposesor împotriva pârâtului posesor, dar neproprietar.
Restituirea în
deplină proprietate și posesie a imobilului presupune, prin ipoteză, ca
imobilul revendicat să fie identificat prin suprafață și vecinătate. Or, chiar
dacă se poate concluziona că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul
Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta, în
cadrul acțiunii în revendicare, este neidentificat, iar judecătorul nu poate
considera că lămuririle date de reclamanți cu privire la acțiune pot conduce la
individualizarea bunului, deoarece și-ar depăși atribuțiile.
Astfel, art. 64 din
Legea nr. 18/1991 și art. 6 lit. c) din H.G. nr. 131/1991, modificată prin H.G.
nr. 180/2000, arată că cele care stabilesc "mărimea și amplasamentul
suprafeței de teren pentru care se reconstituie dreptul de proprietate ...
potrivit legii", sunt comisiile locale.
Aceste date se
transmit Comisiei Județene care emite titlul de proprietate, ce este comunicat
titularului de către comisiile locale, care realizează și operațiunea de punere
în posesie.
În cazul
neîndeplinirii acestor obligații de către aceste comisii, legea prevede pentru
cei nemulțumiți mijloace procedurale adecvate.
Ca atare, având
pentru cele 90 de ha doar o hotărâre a Comisiei Județene și nedeținând un titlu
care să identifice, în sensul arătat, această suprafață, tribunalul a apreciat
că acțiunea reclamanților este nefondată, din punctul de vedere al dovedirii
dreptului, deoarece, înainte de a dovedi lipsa posesiei/deposedarea, conform
art. 1169 C. civil, vechi, reclamanții trebuie să-și dovedească dreptul
pretins.
Curtea de Apel
București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,
conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 35A din 21 februarie
2013, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți U.O. și
U.G. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul formulate de apelanta
reclamantă D.G. împotriva aceleiași sentinței; a desființat în tot sentința
apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, reținând,
în esență, următoarele:
Tribunalul, în
ședința din 25 aprilie 2012, a pus în vedere reclamanților să precizeze, în
scris, capetele de cerere, iar prin cererea precizatoare depusă la dosar și
completată cu precizări, reclamanta D.G. a arătat că obiectul cererii
reclamanților îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha situat în
extravilanul localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, parcelele Cc
72/1, A74, De 75 parțial 76/1, Ps 76/2, Hc 76/3, Tarlaua 20, parcelele
(parțial) A 80/1, De 80/4 și Ps 80/5.
Apreciind că cele
menționate nu lămuresc aspectele solicitate de către tribunal, li s-a pus în
vedere reclamanților să facă precizările necesare în ședința din 9 mai 2012.
Aceeași reclamantă a
revenit, arătând că obiectul acțiunii lor este o acțiune în revendicare și
privește întreaga suprafață de 178,757 ha, iar ca temei de drept au invocat
art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (2
1
) din Legea nr.
18/1991 și art. 480 C. civ.
În ședința din 23 mai
2012, tribunalul a revenit, solicitând reclamanților să facă precizările
cerute.
În ședința din 6
iunie 2012, s-au prezentat reclamanții U. și G. care au menționat că sunt de
acord cu precizările făcute de reclamanta D. și că, în fapt, autorii lor au
deținut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru "1.000
ha", din care pentru 10 ha s-a emis titlu, iar acțiunea lor vizează
suprafața de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlul, precum și diferența
nereconstituită de 88,757 ha.
Curtea a reținut că
aprecierea primei instanțe referitoare la faptul că reclamanții nu s-au
conformat în totalitate celor precizate în ședința din 25 aprilie 2012, cu
privire la obiectul acțiunii, este greșită, deoarece, așa cum rezultă din
cronologia stabilirii obligației arătate, reclamanții și-au îndeplinit de
fiecare dată obligația, atât prin folosirea propriilor cunoștințe, cât și prin
persoana calificată, respectiv prin avocat.
Lipsa unei forme, cu
o anumită acuratețe în formularea petitelor și în indicarea temeiurilor legale
ale cererii de chemare în judecată, respectiv, a întregirii și modificării ei,
nu constituie un motiv pentru a fi sancționați reclamanții cât timp pretențiile
deduse judecății sunt cunoscute, iar încadrarea în drept, în final, a acestor
pretenții revine instanței de judecată (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.).
Indicarea anumitor
temeiuri de drept este o componentă a principiului disponibilității și o
obligație a instanței de a le respecta.
Pe de altă parte,
potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil
făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită. Coroborând acest text cu
dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se poate constata că lămurirea
obiectului acțiunii este și în sarcina instanței, aceasta putând doar să pună
în discuția părților lămurirea unor aspecte cât timp cererea reclamanților
îndeplinește cerințele esențiale prevăzute la art. 112 C. proc. civ. și art.
133 din același cod.
Pe de altă parte, s-a
reținut că nu se poate susține că cererea reclamanților nu îndeplinește
cerințele prevăzute de art. 112 C. proc. civ., cât timp, într-o primă fază de
judecată, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească asupra cererii acestora,
fiind astfel neîndoielnic că petitele acțiunii sunt formulate în condițiile
art. 112 C. proc. civ.
S-a concluzionat, că
instanța are cadrul procesual stabilit, inclusiv asupra obiectului acțiunii și
că aceasta poate pronunța o hotărâre, așa cum a făcut-o și instanța inițial
învestită, prin decizia de casare nefiind evidențiate greșeli asupra acestui
aspect.
Pe fondul analizei
apelului declarat de reclamanta D.G., Curtea a constatat că susținerile prin
care se impută instanței de fond că nu s-a conformat deciziei de casare sunt
fondate, așa încât din acest punct de vedere devine incident cazul de
desființare prevăzut de art. 297 C. proc. civ.
Astfel, prin decizia
de desființare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a reținut, printre
altele, că instanței de fond îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de
proprietate recunoscut reclamanților de către autoritățile statului român nu
își găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâților și dacă aceștia își
justificau în drept poziția lor prin actele invocate în apărare.
De asemenea, s-a mai
reținut că prima instanță a omis că demersul judiciar al reclamanților a
urmărit tocmai obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie
a unui imobil pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept
de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza acestor pârâți.
Curtea de apel, prin
decizia de casare, cu care a învestit tribunalul, a apreciat că atâta timp cât
dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală
aleasă de către aceștia, în mod greșit, a apreciat prima instanță, în ceea ce
privește aceste drepturi deja recunoscute de către autoritățile statului, că
acțiunea adresată instanței ar fi inadmisibilă.
S-a mai reținut că
valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Științe Agricole și
Medicină Veterinară București îl invocă în apărare nu poate avea ca efect
admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii
având acest obiect, astfel că instanța de fond, soluționând cauza în sensul
respingerii cererii reclamanților, ca inadmisibilă, a lipsit pe aceștia de
posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această
privință.
Prin urmare, în
rejudecarea cauzei, prima instanță era ținută, conform art. 315 alin. (1) C.
proc. civ., să examineze toate aceste chestiuni ce nu au fost analizate de
instanța de fond în primul ciclu procesual, însă instanța de fond nu s-a
conformat acestor obligații.
Toate aceste
considerente conduc la concluzia că prima instanță, nici în rejudecare, după ce
o primă sentință pronunțată în cauză pentru respingerea ca inadmisibilă a
acțiunii reclamanților a mai fost desființată, nu a intrat în cercetarea
fondului cauzei, rezolvând procesul și de această dată pe excepția arătată, așa
încât, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum a fost el
modificat prin Legea nr. 219/2005, s-a admis apelul reclamantei D.G., s-a
desființat sentința atacată, și s-a trimis cauza spre rejudecare primei
instanțe.
Față de soluția
pronunțată, instanța de apel a apreciat că devine inutil a se examina
subsidiarul cererii de apel a reclamantei, care vizează fondul cererii dedusă
judecății.
Referitor la apelul
declarat în cauză de apelanții - reclamanți U.O. și U.G., Curtea a reținut că,
potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de apel
trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul,
cerință care trebuie îndeplinită până la prima zi de înfățișare, sub sancțiunea
decăderii, conform alin. (2) din același text.
Nedepunerea acestora
până la prima zi de înfățișare nu duce însă la respingerea apelului ca
nemotivat pentru că, potrivit art. 292 C. proc. civ., apelantul nu se poate
folosi în fața acestei instanțe decât de motivele invocate la instanța de fond.
În atare condiții,
instanța de apel trebuie să soluționeze apelul declarat de reclamanții U. prin
prisma actelor depuse la instanța de fond.
Având în vedere,
însă, faptul că instanța de apel a dispus desființarea în tot a sentinței
apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru
soluționarea fondului cererii dedusă judecății, s-a concluzionat că apelul
acestora trebuie respins, ca nefondat.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs pârâta Universitatea de Științe Agronomice și
Medicină Veterinară București, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în
dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
După ce a expus
soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual, cât și în cel de al doilea
ciclu procesual, în fond și apel, pârâta a arătat că instanța de apel din
primul ciclu procesual s-a pronunțat în sensul admiterii apelului și a
cererilor de aderare, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293 C. proc.
civ., în ceea ce privește cererile de aderare; că instanța de apel a
concluzionat pe fondul analizei apelului declarat de reclamanta D.G. că
susținerile acesteia prin care se imputa instanței de fond că nu s-a conformat
deciziei de casare sunt fondate, fiind incident cazul de desființare prevăzut
de art. 297 C. proc. civ.; că, în acest sens, instanța a hotărât, în
dispozitivul deciziei civile recurate, admiterea apelului declarat de
reclamanta D.G. împotriva Sentinței civile nr. 1192 din 27 iunie 2012,
pronunțată de Tribunalul Călărași, dispunând, totodată, desființarea în tot a
sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de
fond, însă, în conformitate cu prevederile art. 297 (1) C. proc. civ., "În
cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa
părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată
și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima
instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de
apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură
dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași
circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri
prin cererea de apel ori prin întâmpinare ...)".
Sub acest aspect, a
arătat că hotărârea instanței de apel a fost data prin aplicarea greșită a
prevederilor art. 297 C. proc. civ., această instanță având posibilitatea
anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată,
ceea ce a și făcut, în trecut, prin pronunțarea Deciziei nr. 701 din 2
decembrie 2010.
Mai mult decât atât,
instanța de apel, în mod greșit, a considerat soluția instanței de fond de
respingere a cererii reclamanților, ca inadmisibilă, ca o lipsire a acestora de
posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această
privință.
Inadmisibilitatea
celor două capete de cerere deduse judecății (respectiv cel privind constatarea
nevalabilității titlului statului asupra terenului extravilan în suprafața de
178,757 ha și cel privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 88,757
ha), în temeiul art. 480 C. civ. (temei de drept precizat ulterior de reclamanți)
și pentru care s-a pronunțat instanța de fond, trebuia, în opinia pârâtei,
apreciată și raportată de către instanța de apel la următoarele aspecte:
folosirea deopotrivă a legilor speciale și a legilor generale în materia
revendicărilor imobiliare; încercarea reclamanților de a obține dubla
satisfacție juridică pentru același drept subiectiv; depășirea limitei maxime
imperative stabilite de legile fondului funciar, prin care nu pot fi restituite
mai mult de 50 ha.
Astfel, imobilul
teren agricol, în suprafață totală de 173,757 ha, a făcut obiectul unor cereri
de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991 și
nr. 1/2000, pentru care au și obținut reconstituirea parțială a dreptului de
proprietate (HCJ nr. 825/2005), respectiv, pentru suprafața totală, pentru toți
reclamanții, de 100 ha.
Ulterior, pentru
aceeași categorie de teren, dar pentru parte ce excede limita imperativă de 50
ha de autor, care nu fusese inclusă în HCJ nr. 825/2005, reclamanții au
solicitat, din nou, reconstituirea dreptului de proprietate, dar, de data
aceasta, în temeiul altei legi speciale și anume Legea nr. 10/2001, iar
soluționarea speței s-a făcut prin Decizia nr. 313A din 3 mai 2010, prin care
instanța a constatat că imobilul revendicat se circumscrie legilor fondului
funciar și nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
Având în vedere
aspectele mai sus semnalate, Tribunalul Călărași, prin Sentința civilă nr.
1.192 din 27 iunie 2012, a reținut faptul că acțiunea în revendicare promovată
de către reclamanți nu poate fi admisibilă câtă vreme reclamanților li s-a
reconstituit dreptul de proprietate în limita maximă prevăzută de lege (50 ha
de autor), pe căile legilor speciale, și, ca atare, existând o lege specială de
reparație, aceștia nu pot uzita de dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr.
213/1998.
De asemenea, s-a
arătat că tribunalul a apreciat, în mod corect, temeinicia excepției
inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți, în ceea ce privește constatarea
nevalabilității titlului statului cu privire la întreaga suprafața de teren de
178,757 ha; că, în ceea ce privește suprafața de 90 ha, pentru care s-a
reconstituit dreptul de proprietate de către Comisia Județeană, dar pentru care
nu s-a emis titlu, reclamanții nu pot folosi calea unei astfel de acțiuni (în
constatarea nevalabilității titlului), deoarece pârâta deține terenul în cauză
în altă conjunctură decât cadrul fixat de "art. 6 din Legea nr.
18/1991", fiind vorba de acte emise după anul 1990 (respectiv Legile nr.
84/1995 și nr. 713/2001), și nu înainte de această dată; că, pentru suprafața
de teren de 90 ha teren, reclamanții nu și-au dovedit acțiunea în revendicare,
temeiul de drept ales de aceștia, respectiv art. 480 C. civil vechi, neavând
aplicabilitate în aceasta situație, întrucât acțiunea în revendicare, conform
art. 480 C. civil, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului
posesor dar neproprietar, ori pârâta este proprietarul și posesorul de drept al
terenului revendicat, conform Ordinului Ministerului Educației și Cercetării
nr. 4.239/2003, titlu ce se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în
aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, și certificat ulterior de către
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3.728 din 4 octombrie
2007.
S-a conchis, că instanța
de apel ar fi trebuit să țină cont de aceste aspecte atunci când a motivat
decizia pronunțată, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii nr.
XXXIII/2008, a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială
și legea generală, statuând faptul că persoanele care au obținut restituirea în
natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială (legea
fondului funciar în cauză), nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare
întemeiată pe art. 480 C. civil, și că în condițiile arătate mai sus, având în
vedere regulă de drept electa una via și principiul securității raporturilor
juridice consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză nu se mai
poate exercita acțiunea în revendicare.
Examinând decizia
recurată în limita criticilor formulate de recurenta pârâtă ce permit
încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în
condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat,
pentru următoarele considerente:
Prin criticile
formulate, recurenta pârâtă a susținut că decizia recurată este dată cu
încălcarea dispozițiilor art. 297 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În
cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa
părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată
și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima
instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de
apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură
dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași
circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri
prin cererea de apel ori prin întâmpinare ...", întrucât în speță cauza a
fost trimisă spre rejudecare o singură dată, în primul ciclu procesual, prin
Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București.
Aceste critici sunt
nefondate, deoarece pârâta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport
de dispozițiile art. 297 (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin
art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea
soluționării proceselor.
Din perspectiva
obiectului de reglementare, se constată că Legea nr. 202/2010, privind unele
măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a operat modificări în
privința unor norme de competență și a unor norme de procedură propriu-zisă, cu
rolul de a demara punerea în aplicare a Noului C. proc. civ.
Din perspectiva
aplicării în timp a unora din modificările operate, legiuitorul a înțeles să
deroge de la regula generală conținută de art. 725 (1) din C. proc. civ.,
potrivit căreia dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul
intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea
veche, precum și executărilor silite începute sub această lege, dat fiind
caracterul flexibil al acestei reguli și posibilitatea atenuării sale.
Aceste derogări
constituie tot atâtea ipoteze de supraviețuire a legii vechi de procedură.
Astfel, în acest
sens, art. XXII (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit căruia "...
Dispozițiile art. 20, ... 297 alin. (1), ..., C. proc. civ., republicat, cu
modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta
lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în
interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a
prezentei legi", ca normă tranzitorie, a instituit o serie de derogări de
la regula de aplicare imediată a normelor de procedură în procesele pendinte la
data intrării în vigoare a legii noi.
În conformitate cu
principiul previziunii efective, legea trebuie să fie previzibilă și de aceea,
sintagma "cereri formulate" cuprinsă în art. XXII (2) din Legea nr.
202/2010 are în vedere cererile adresate primei instanțe, nu și pe cele de
exercitare a căii de atac a apelului, ca act de procedură ce declanșează un
control judecătoresc devolutiv din partea instanței superioare, de unde rezultă
că aceasta este o cerere care se integrează unui proces civil aflat deja în
desfășurare.
Ca atare,
dispozițiile art. 297 (1) din cod, astfel cum au fost modificate prin art. I
pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea
soluționării proceselor, sunt aplicabile numai dacă procesul a început în primă
instanță după data de 25 noiembrie 2010, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii
nr. 202/2010.
În acest sens, s-a
pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în
interesul legii, prin Decizia nr. 2/2013 ale cărei dezlegări date problemei de
drept judecate sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 517 (4) din C.
proc. civ.
Prin urmare, în
speță, câtă vreme procesul a început în primă instanță la 26 iunie 2009,
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 297 (1) C.
proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din acest act
normativ, nu sunt aplicabile litigiului pendinte, ci sunt incidente
dispozițiilor art. 297 (1) din C. proc. civ. în forma anterioară modificării
sale prin Legea nr. 202/2010.
De aceea, în speță,
în situația în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului, hotărârea pronunțată este obligatoriu desființată și cauza
trimisă spre rejudecare, iar numărul desființărilor cu trimitere spre
rejudecare nu este limitat.
Pentru considerentele
expuse, criticile formulate de pârâtă potrivit cărora instanța de apel, în
aplicarea prevederilor art. 297 (1) C. proc. civ., era obligată să analizeze
hotărârea și să judece procesul, evocând fondul, întrucât cauza a fost trimisă
spre rejudecare primei instanțe o dată, prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie
2012 a Curții de Apel București, se constată că sunt nefondate.
În ceea ce privește
critica de nelegalitate potrivit căreia acțiunea reclamanților, în revendicare
pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., este inadmisibilă pentru că
acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita prevăzută de
legile speciale, situație în care aceștia nu mai pot "uzita" de
dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, pe de o parte, iar pe de altă
parte, pentru că având în vedere regula "electa una via" și
principiul securității raporturilor juridice consacrat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, în cauză nu se mai poate exercita acțiunea în revendicare,
întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este
nefondată, pentru cele ce succed;
Litigiul pendinte a
parcurs un ciclu procesual integral, fond, apel și recurs, acțiunea fiind
soluționată în primă instanță pe excepția inadmisibilității și respinsă în
consecință.
Instanța de apel,
prin decizia pronunțată, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, a
constatat că greșit prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului și a
desființat sentința pronunțată, cu trimitere spre rejudecare, reținând că
acțiunea reclamanților în revendicare pe dreptul comun a unor imobile asupra
cărora autoritățile statului deja le-au recunoscut dreptul de proprietate
greșit a fost respinsă pe excepția inadmisibilității, ca sancțiune procesuală
ce intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac
la care nu are acces, și că validitatea titlului pârâtei nu poate avea ca efect
admiterea excepției inadmisibilității, ci vizează însăși temeinicia acțiunii în
revendicare.
În recurs, Înalta
Curte, păstrând decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual, a reținut
că, în mod legal, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în
cercetarea fondului, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială și
legea generală, și făcând abstracție de starea de fapt specifică pricinii și de
particularitățile ei concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune
complexă în revendicare întemeiată atât pe dispozițiile de drept comun intern,
cât și pe dispozițiile convenționale, invocând titlul de proprietate emis în
procedura Legii nr. 18/1991, faptul că dețin un "bun", reprezentat de
recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și nr.
38 emise de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, și o
"speranță legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii
suprafețe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepție a acțiunii în
revendicare este nelegală.
Prin urmare,
hotărârea instanței de recurs, prin care s-a păstrat decizia pronunțată în apel
prin care s-a constatat greșita soluționare a cauzei în primă instanță pe
excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamanți pe
dreptul comun, potrivit art. 480 C. civil, și că, în speță, "dreptul și
pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia",
respectiv a acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C.
civ., rezolvând, astfel, concursul dintre legea specială, Legea nr. 18/1991, și
legea generală, art. 480 C. civ., este obligatorie pentru judecătorii fondului,
potrivit art. 315 C. proc. civ.
De aceea, se constată
că, în cel de-al doilea ciclu procesual, legal a apreciat instanța de apel,
prin decizia recurată, că prima instanță a pronunțat hotărârea apelată fără să
respecte dezlegările date problemelor de drept de către instanța de recurs, cu
încălcarea dispozițiilor art. 315 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În
caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept
dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt
obligatorii pentru judecătorii fondului".
Dezlegările date prin
hotărâre irevocabilă, în speță, cu privire la admisibilitatea acțiunii în
revendicare formulată de reclamanți pe dreptul comun, precum și cele privind
soluționarea concursului dintre legea specială și dreptul comun, au intrat în
puterea lucrului judecat și nu mai pot face obiectul de analiză în ciclurile
procesuale subsecvente, motiv pentru care criticile formulate de pârâtă
potrivit cărora acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, potrivit art.
480 C. civil, nu este admisibilă, și că, existând lege specială de reparație,
respectiv Legea nr. 18/1991, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu
încălcarea dispozițiilor art. 6 (2) din Legea nr. 18/1991, nu vor fi analizate.
Critica formulată de
pârâtă potrivit căreia decizia recurată este nelegală și în raport de
dispozițiile deciziei nr. XXXIII/2008, pronunțată de I.C.C.J, în recurs în
interesul legii, care a rezolvat principial problema concursului dintre legea
specială și legea generală, statuând că persoanele care au obținut restituirea
în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială, în speță
legea fondului funciar, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare
întemeiată pe art. 480 C. civ., se constată că este, de asemenea, nefondată, întrucât
decizia nr. XXXIII/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, reglementează
admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480
C. civ., a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, astfel că decizia
dată în recurs în interesul legii nu este incidentă în speță, câtă vreme
terenurile revendicate nu fac obiectul de reglementare al acestui act normativ,
ci a legilor fondului funciar.
Critica formulată de
pârâtă potrivit căreia instanța de apel, prin Decizia nr. 701/2010, în primul
ciclu procesual, s-a pronunțat în sensul admiterii apelurilor și a cererilor de
aderare cu aplicarea greșită, în ceea ce privește cererile de aderare, a
dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., nu va fi primită și analizată, întrucât
această decizie a intrat în puterea lucrului judecat, pe de o parte, iar pe de
altă parte, pentru respectarea principiului unicității căii de atac, se
constată că s-a soluționat calea de atac a recursului împotriva acestei decizii
prin decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte, în primul ciclu procesual.
Celelalte critici
formulate de pârâta recurentă vizează fondul litigiului, însă, câtă vreme
instanțele de fond și de apel nu au intrat în cercetarea fondului, acestea nu
vor fi analizate.
Pentru considerentele
expuse, instanța, constatând că decizia pronunțată în apel este legală, în baza
art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de
pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București.
ÎNALTA CURTE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și
Medicină Veterinară București împotriva Deciziei nr. 35A din 21 februarie 2013
a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind
proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 20 martie 2014.
Procesat de GGC - CL