ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 931/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea depusă la Tribunalul Călărași la data de 26 iunie 2009 și înregistrată sub nr. 477/116/2009 (nr. în format vechi 720/C/2009), reclamanții D.G., U.O., U.G., G.R. și G.A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, și Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, au solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se constate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în com. Belciugatele, moștenit de la autorii lor S.N. (I.), decedat în 31 iulie 1968, P.N.E., decedată în 8 noiembrie 1979, P.V.S., decedată în 12 iunie 1987, fiica lui P.E.

și nepoată de soră a lui S.N.I., și P.V.E., decedat la 7 iunie 2007, fiul lui P.E. și nepot de frate al autorului S.N., și să fie obligați pârâții să restituie reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, prin compararea titlurilor deținute de părți. Prin Sentința civilă nr. 1.656 din 11 noiembrie 2009, Tribunalul Călărași a admis excepția inadmisibilității invocate de pârâte și a respins acțiunea reclamanților ca atare, iar prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București a admis apelurile și cererile de aderare formulate de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la această instanță, reținând, în esență, următoarele: Teza juridică susținută de către reclamanți constă în preluarea de către stat, fără titlu, a imobilului în litigiu, teren în suprafață de 178,757 ha, situat în com.

Belciugatele, moștenit de la autorii lor, motiv pentru care aceștia au solicitat să se constate, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra acestui teren. Ulterior rezolvării acestei problematici judiciare, reclamanții au solicitat să se dispună obligarea pârâților să le restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, prin compararea titlurilor deținute de părți, aceștia întemeindu-și solicitarea pe dispozițiile art. 480 C. civ. În analizarea acestui demers judiciar al reclamanților, instanța de fond a reținut că pentru imobilul în litigiu aceștia au obținut deja un titlu în temeiul legii fondului funciar, astfel încât pretențiile acestora nu mai pot fi primite.

Or, instanța de fond a pierdut din vedere faptul că reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri ale Comisiei județene de aplicare a Legii nr. 18/2001 Călărași, precum și a unui titlu de proprietate emis în temeiul Legii nr. 1/2000 care însumează 100 ha, iar pentru diferența de teren până la 178,757 ha, instanța de fond nu a făcut nici o referire. Mai mult, restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului presupune, prin ipoteză, că imobilul revendicat este identificat prin suprafață și vecinătăți. Potrivit adresei din 27 septembrie 2010 emisă de Primăria Belciugatele, pentru 10 ha reclamanții dețin un titlu de proprietate, respectiv, Titlul nr. 126.791 emis de Comisia județeană de aplicare a Legii nr. 18/2001 Călărași, în care sunt explicitate reperele care permit o localizare în spațiu și pentru care reclamanții au fost puși în posesie.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâților, care ocupă terenul fără titlu valabil, să le lase acestora în deplină proprietate și posesie terenul de "178,757 mp", în care se include și această suprafață de teren, astfel cum este individualizată scriptic în respectivul titlu de proprietate. Or, instanța de fond nu a analizat cauza în această privință, astfel încât Curtea a constatat ca fiind fondate susținerile apelanților sub acest aspect. Potrivit aceleiași adrese indicate mai sus, pentru diferența de teren de 90 de ha, reclamanții nu au fost puși în posesie, existând pe rolul instanțelor de judecată un litigiu vizând obligarea pârâtei Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București să lase la dispoziția Comisiei locale Belciugatele terenul repartizat pentru punerea în posesie a persoanelor îndreptățite, care au deținut vechiul amplasament pe acest teritoriu.

Având în vedere înscrisurile depuse la dosar, Curtea a constatat că reclamanților li s-a recunoscut de către autoritățile statului un drept de proprietate asupra unui teren de 90 ha încă din anul 2005, drept de care nu s-au putut bucura nici până în prezent, dată fiind deținerea terenului solicitat de către reclamanți de către pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București pentru care aceasta a invocat drept titlu de proprietate Ordinului Ministrului Educației și Cercetării nr. 4.329 din 13 iunie 2003. Reclamanții au arătat, în cererea lor, că reconstituirea dreptului de proprietate a fost pur formală (scriptică) și că nici până la data introducerii acțiunii la fond nu s-a realizat punerea în posesie pe acest teren, situație care s-a menținut până la soluționarea cauzei în primă instanță, și chiar în apel.

Fiind sesizată cu o cerere prin care s-a invocat această situație, instanței de fond îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de către autoritățile statului român nu își găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâților și dacă aceștia își justificau în drept poziția lor prin actele invocate în apărare. Inadmisibilitatea reprezentă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.

S-a reținut, că, în cauză, din analiza considerentelor sentinței civile apelate, rezultă că prima instanță a dedus soluția inadmisibilității acțiunii din perspectiva aplicării Legii nr. 18/2001, omițând că demersul judiciar al părții a urmărit tocmai obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a unui imobil pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza acestor pârâți. Cum dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceștia, în mod greșit a apreciat prima instanță, în ceea ce privește aceste drepturi deja recunoscute de către autoritățile statului, că acțiunea adresată instanței ar fi inadmisibilă.

Pe de altă parte, valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii având acest obiect. Instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților ca inadmisibilă, a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această privință, aspect condamnat de atâtea ori de către instanța de contencios european.

Prin Decizia nr. 7.065 din 12 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți, reținând că în mod legal instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială și legea generală, făcând abstracție de starea de fapt specifică pricinii și particularității ei concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la art. 20 și art. 44 din Constituția României, invocând titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, cât și faptul că dețin un "bun" reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și 38 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991, cât și o "speranța legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepție a acțiunii în revendicare este nelegală.

De asemenea, instanța supremă a avut în vedere și faptul că, în dreptul material, inadmisibilitatea este sancțiunea de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit alese sau exercitării unui drept la acțiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii de chemare în judecată prin care aceasta se valorifică. Când vorbim de noțiunea de inadmisibilitate în domeniul imobilelor preluate abuziv, se regăsește atât accepțiunea procesuală, cât și cea substanțială a termenului, și ambele accepțiuni trebuie analizate de către instanțe în raport de temeiul juridic al acțiunii - acțiune în revendicare sau acțiune în restituire - art. 480 - 481 C. civil sau Legea nr. 10/2011, ținând seama de particularitățile cauzei.

Reluând judecata, tribunalul, în ședința din 25 aprilie 2012, a pus în vedere reclamanților să precizeze în scris capetele de cerere, respectiv, să precizeze ce revendică: imobile, terenuri cu sau fără construcții și care sunt acestea, iar în cazul în care revendică terenuri să fie identificate prin tarla, solă, parcelă și localitatea unde se află; care sunt titlurile autorilor în baza cărora s-a formulat acțiune în revendicare și să le depună la dosar, și care sunt titlurile prin care li s-au reconstituit dreptul de proprietate de pe urma autorilor inițiali pentru suprafața de 100 ha în baza Legii nr. 18/1991, și să le depună l-a dosar. Prin cererea precizatoare depusă la dosar și completată cu precizări, reclamanta D.G.

a arătat că obiectul cererii lor îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha situat în extravilanul localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, parcelele Cc 72/1, A74, De 75 parțial 76/1, Ps 76/2, Hc 76/3, Tarlaua 20, parcelele (parțial) A 80/1, De 80/4 și Ps 80/5, și că nu revendică construcții. Autorul inițial este N.S. decedat în 1936, moștenit de I.S. și E.P., pe care la rândul lor i-au moștenit reclamanții. Dovada dreptului rezultă din fișele celor două moșii întocmite în baza Legii nr. 187/1945, certificatul din 30 septembrie 1943 eliberat de Primăria Belciugatele și certificatul nr. x/1944 eliberat de Camera Agricolă a județului Ilfov. Reclamanților li s-a reconstituit dreptul pentru 100 ha, din care pentru 10 ha au titlu.

Nelămurindu-se cele solicitate de tribunal, li s-a pus în vedere reclamanților să facă precizările necesare în ședința din 9 mai 2012. Aceștia au revenit și au arătat că obiectul acțiunii lor este o acțiune în revendicare și privește întreaga suprafață de 178,757 ha. Ca temei de drept, s-au invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991 și art. 480 C. civ. În ședința din 23 mai 2012, tribunalul a revenit, solicitând reclamanților să facă precizările cerute. În ședința din 6 iunie 2012, s-au prezentat reclamanții U. și G., menționând că sunt de acord cu precizările făcute de reclamanta D. Au mai arătat, că, în fapt, autorii lor au deținut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru "1.000 ha", din care pentru 10 ha s-a emis titlu.

Acțiunea lor vizează suprafața de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlul, precum și diferența nereconstituită de 88,757 ha. Cele 10 ha pentru care au titlul nu fac obiectul cauzei. Au depus Hotărârea nr. 825 din 27 mai 2005 și titlul din 30 iulie 2007 emise de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași. Tribunalul Călărași, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 1.192 din 27 iunie 2012, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, asupra terenului extravilan în suprafață de 178,757 ha situat în com. Belciugatele, jud. Călărași, excepție invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților D.G., U.O., U.G., G.R.

și G.A.

privind acest capăt de cerere; a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 88,757 ha situat în aceeași localitate și, pe cale de consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea acelorași reclamanți împotriva acelorași pârâți privind capătul de cerere precizat în alineatul precedent; a respins, ca nedovedită, acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 90 ha, reconstituită conform legilor de reparație, situat în aceeași localitate, și a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, reținând, în esență, următoarele: Reclamanții nu s-au conformat în totalitate celor precizate în ședința din 25 aprilie 2012, cu privire la obiectul acțiunii astfel că tribunalul a reținut că acesta îl constituie solicitarea reclamanților să se constate, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în suprafață de 178,757 ha, situat în extravilanul localității Belciugatele și să fie obligate pârâtele să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie suprafața de teren precizată la punctul 1. Tribunalul a reținut că aceste capete de cerere constituie obiectul acțiunii, deoarece reclamanții, deși au precizat că obiectul acțiunii lor este acțiunea în revendicare,

nu au arătat dacă renunță la primul capăt de cerere. Primul capăt de cerere este întemeiat pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar al doilea pe dispozițiile art. 480 C. civil, vechi. Cu privire la excepțiile invocate, s-a reținut că ambele pârâte, pe considerente asemănătoare, conform celor reținute mai sus, au invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților. Obiectul acțiunii în revendicare formulate de reclamanți îl constituie suprafața de 178,757 ha teren, din care pentru 90 ha dreptul s-a reconstituit prin Hotărâre a Comisiei Județene, dar nu li s-a emis titlul, iar pentru diferența de 88,757 ha teren, se invocă actele ce atestă dreptul de proprietate emis înainte de trecerea terenului la statul socialist.

Cu privire la excepțiile invocate, respectiv, inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a apreciat că este inadmisibilă acțiunea reclamanților privind constatarea nevalabilității titlului statului pentru întreaga suprafață de 178,757 ha, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Conform art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, terenurile preluate de stat, fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Această ultimă condiție înfrânge acțiunea reclamanților, deoarece pentru terenurile arabile extravilane au existat legi speciale de reparație, a căror procedură a fost urmată în cauză, obținându-se reconstituirea dreptului de proprietate pentru pârâți, din terenul revendicat.

Inadmisibilitatea în principiu reprezintă o sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces. În materie procesuală, inadmisibilitatea este sancțiunea care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut și care a fost epuizat pe altă cale procesuală. În dreptul material, inadmisibilitatea intervine în cazul introducerii unei acțiuni greșit alese sau exercitarea unui drept la acțiune inexistent, etc. În domeniul imobilelor preluate abuziv se regăsește atât acceptarea procesuală, cât și cea substanțială a termenului.

În speță, s-a considerat că fructificându-se calea legilor speciale, că reconstituindu-li-se dreptul de proprietate în limita maximă, 50 ha de autor, prevăzută de lege și că, existând o lege specială de reparație, reclamanții nu pot uzita de dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, pentru a se constata nevalabilitatea titlului statului sau inexistența titlului, întrucât acțiunea ar fi lipsită și de interes. Cu referire specială la cele 90 ha de teren, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate prin hotărâre a Comisiei Județene, dar fără a avea titlul de proprietate, s-a reținut că nu acțiunea aceasta (în constatarea nevalabilității titlului) este calea, deoarece cele două pârâte dețin terenul în cauză în altă conjunctură decât cadrul fixat de "art. 6 din Legea 18/1991", fiind vorba de cele emise după anul 1990 nu înainte de această dată.

Or, textul invocat ca temei legal se referă numai la situații și acte apărute înainte de 1990. Ca atare, tribunalul a apreciat excepția inadmisibilității ca întemeiată, în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la întreaga suprafață de teren de 178,757 ha, respectiv, pentru 90 ha, întrucât reclamanții au uzitat de dispozițiile legii speciale și au obținut reconstituirea dreptului de proprietate, iar pentru diferența de 88,757 ha nu li s-a reconstituit dreptul de proprietate, epuizându-se calea de urmat pentru obținerea drepturilor. Cu aceeași argumentare, tribunalul a admis și excepția inadmisibilității capătului de cerere în revendicarea aceleași suprafețe de teren de 88,757 ha și a respins acest capăt de cerere ca atare.

În ceea ce privește revendicarea suprafeței de 90 ha teren, pentru care dreptul s-a stabilit prin hotărâre a Comisiei Județene, însă nu s-a emis titlul de proprietate, acțiunea în revendicare a fost respinsă ca nedovedită, considerându-se că acțiunea în revendicare conform art. 480 C. civ., vechi, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor, dar neproprietar. Restituirea în deplină proprietate și posesie a imobilului presupune, prin ipoteză, ca imobilul revendicat să fie identificat prin suprafață și vecinătate. Or, chiar dacă se poate concluziona că reclamanții au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta, în cadrul acțiunii în revendicare, este neidentificat, iar judecătorul nu poate considera că lămuririle date de reclamanți cu privire la acțiune pot conduce la individualizarea bunului, deoarece și-ar depăși atribuțiile.

Astfel, art. 64 din Legea nr. 18/1991 și art. 6 lit. c) din H.G. nr. 131/1991, modificată prin H.G. nr. 180/2000, arată că cele care stabilesc "mărimea și amplasamentul suprafeței de teren pentru care se reconstituie dreptul de proprietate ... potrivit legii", sunt comisiile locale. Aceste date se transmit Comisiei Județene care emite titlul de proprietate, ce este comunicat titularului de către comisiile locale, care realizează și operațiunea de punere în posesie. În cazul neîndeplinirii acestor obligații de către aceste comisii, legea prevede pentru cei nemulțumiți mijloace procedurale adecvate.

Ca atare, având pentru cele 90 de ha doar o hotărâre a Comisiei Județene și nedeținând un titlu care să identifice, în sensul arătat, această suprafață, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților este nefondată, din punctul de vedere al dovedirii dreptului, deoarece, înainte de a dovedi lipsa posesiei/deposedarea, conform art. 1169 C. civil, vechi, reclamanții trebuie să-și dovedească dreptul pretins. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 35A din 21 februarie 2013, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții - reclamanți U.O. și U.G. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul formulate de apelanta reclamantă D.G.

împotriva aceleiași sentinței; a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, reținând, în esență, următoarele: Tribunalul, în ședința din 25 aprilie 2012, a pus în vedere reclamanților să precizeze, în scris, capetele de cerere, iar prin cererea precizatoare depusă la dosar și completată cu precizări, reclamanta D.G. a arătat că obiectul cererii reclamanților îl constituie terenul în suprafață de 178,757 ha situat în extravilanul localității Belciugatele, localizat în Tarlaua 18, parcelele Cc 72/1, A74, De 75 parțial 76/1, Ps 76/2, Hc 76/3, Tarlaua 20, parcelele (parțial) A 80/1, De 80/4 și Ps 80/5.

Apreciind că cele menționate nu lămuresc aspectele solicitate de către tribunal, li s-a pus în vedere reclamanților să facă precizările necesare în ședința din 9 mai 2012. Aceeași reclamantă a revenit, arătând că obiectul acțiunii lor este o acțiune în revendicare și privește întreaga suprafață de 178,757 ha, iar ca temei de drept au invocat art. 6 la Legea nr. 213/1998, art. 11 alin. (2 1 ) din Legea nr. 18/1991 și art. 480 C. civ. În ședința din 23 mai 2012, tribunalul a revenit, solicitând reclamanților să facă precizările cerute. În ședința din 6 iunie 2012, s-au prezentat reclamanții U. și G. care au menționat că sunt de acord cu precizările făcute de reclamanta D. și că, în fapt, autorii lor au deținut 188,757 ha, din care li s-a reconstituit dreptul pentru "1.000 ha", din care pentru 10 ha s-a emis titlu, iar acțiunea lor vizează suprafața de 90 ha pentru care nu li s-a emis titlul, precum și diferența nereconstituită de 88,757 ha.

Curtea a reținut că aprecierea primei instanțe referitoare la faptul că reclamanții nu s-au conformat în totalitate celor precizate în ședința din 25 aprilie 2012, cu privire la obiectul acțiunii, este greșită, deoarece, așa cum rezultă din cronologia stabilirii obligației arătate, reclamanții și-au îndeplinit de fiecare dată obligația, atât prin folosirea propriilor cunoștințe, cât și prin persoana calificată, respectiv prin avocat. Lipsa unei forme, cu o anumită acuratețe în formularea petitelor și în indicarea temeiurilor legale ale cererii de chemare în judecată, respectiv, a întregirii și modificării ei, nu constituie un motiv pentru a fi sancționați reclamanții cât timp pretențiile deduse judecății sunt cunoscute, iar încadrarea în drept, în final, a acestor pretenții revine instanței de judecată (art. 129 alin. (4) C. proc.

civ.). Indicarea anumitor temeiuri de drept este o componentă a principiului disponibilității și o obligație a instanței de a le respecta. Pe de altă parte, potrivit art. 84 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată este valabil făcută, chiar dacă poartă o denumire greșită. Coroborând acest text cu dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., se poate constata că lămurirea obiectului acțiunii este și în sarcina instanței, aceasta putând doar să pună în discuția părților lămurirea unor aspecte cât timp cererea reclamanților îndeplinește cerințele esențiale prevăzute la art. 112 C. proc. civ. și art. 133 din același cod. Pe de altă parte, s-a reținut că nu se poate susține că cererea reclamanților nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 112 C. proc.

civ., cât timp, într-o primă fază de judecată, s-a pronunțat o hotărâre judecătorească asupra cererii acestora, fiind astfel neîndoielnic că petitele acțiunii sunt formulate în condițiile art. 112 C. proc. civ. S-a concluzionat, că instanța are cadrul procesual stabilit, inclusiv asupra obiectului acțiunii și că aceasta poate pronunța o hotărâre, așa cum a făcut-o și instanța inițial învestită, prin decizia de casare nefiind evidențiate greșeli asupra acestui aspect. Pe fondul analizei apelului declarat de reclamanta D.G., Curtea a constatat că susținerile prin care se impută instanței de fond că nu s-a conformat deciziei de casare sunt fondate, așa încât din acest punct de vedere devine incident cazul de desființare prevăzut de art. 297 C. proc.

civ. Astfel, prin decizia de desființare pronunțată în primul ciclu procesual, s-a reținut, printre altele, că instanței de fond îi revenea obligația de a stabili dacă dreptul de proprietate recunoscut reclamanților de către autoritățile statului român nu își găsea rezolvarea efectivă din cauza opunerii pârâților și dacă aceștia își justificau în drept poziția lor prin actele invocate în apărare. De asemenea, s-a mai reținut că prima instanță a omis că demersul judiciar al reclamanților a urmărit tocmai obligarea pârâților la lăsarea în deplină proprietate și posesie a unui imobil pentru care autoritățile statului au recunoscut acestora un drept de proprietate, pe care nu l-au putut valorifica din cauza acestor pârâți.

Curtea de apel, prin decizia de casare, cu care a învestit tribunalul, a apreciat că atâta timp cât dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de către aceștia, în mod greșit, a apreciat prima instanță, în ceea ce privește aceste drepturi deja recunoscute de către autoritățile statului, că acțiunea adresată instanței ar fi inadmisibilă. S-a mai reținut că valabilitatea titlului pe care pârâta Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară București îl invocă în apărare nu poate avea ca efect admiterea excepției de inadmisibilitate, ci vizează însăși temeinicia acțiunii având acest obiect, astfel că instanța de fond, soluționând cauza în sensul respingerii cererii reclamanților, ca inadmisibilă, a lipsit pe aceștia de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această privință.

Prin urmare, în rejudecarea cauzei, prima instanță era ținută, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să examineze toate aceste chestiuni ce nu au fost analizate de instanța de fond în primul ciclu procesual, însă instanța de fond nu s-a conformat acestor obligații. Toate aceste considerente conduc la concluzia că prima instanță, nici în rejudecare, după ce o primă sentință pronunțată în cauză pentru respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților a mai fost desființată, nu a intrat în cercetarea fondului cauzei, rezolvând procesul și de această dată pe excepția arătată, așa încât, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așa cum a fost el modificat prin Legea nr. 219/2005, s-a admis apelul reclamantei D.G., s-a desființat sentința atacată, și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Față de soluția pronunțată, instanța de apel a apreciat că devine inutil a se examina subsidiarul cererii de apel a reclamantei, care vizează fondul cererii dedusă judecății. Referitor la apelul declarat în cauză de apelanții - reclamanți U.O. și U.G., Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul, cerință care trebuie îndeplinită până la prima zi de înfățișare, sub sancțiunea decăderii, conform alin. (2) din același text. Nedepunerea acestora până la prima zi de înfățișare nu duce însă la respingerea apelului ca nemotivat pentru că, potrivit art. 292 C. proc. civ., apelantul nu se poate folosi în fața acestei instanțe decât de motivele invocate la instanța de fond.

În atare condiții, instanța de apel trebuie să soluționeze apelul declarat de reclamanții U. prin prisma actelor depuse la instanța de fond. Având în vedere, însă, faptul că instanța de apel a dispus desființarea în tot a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru soluționarea fondului cererii dedusă judecății, s-a concluzionat că apelul acestora trebuie respins, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, care, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele: După ce a expus soluțiile pronunțate în primul ciclu procesual, cât și în cel de al doilea ciclu procesual, în fond și apel, pârâta a arătat că instanța de apel din primul ciclu procesual s-a pronunțat în sensul admiterii apelului și a cererilor de aderare, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293 C. proc.

civ., în ceea ce privește cererile de aderare; că instanța de apel a concluzionat pe fondul analizei apelului declarat de reclamanta D.G. că susținerile acesteia prin care se imputa instanței de fond că nu s-a conformat deciziei de casare sunt fondate, fiind incident cazul de desființare prevăzut de art. 297 C. proc. civ.; că, în acest sens, instanța a hotărât, în dispozitivul deciziei civile recurate, admiterea apelului declarat de reclamanta D.G. împotriva Sentinței civile nr. 1192 din 27 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Călărași, dispunând, totodată, desființarea în tot a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, însă, în conformitate cu prevederile art. 297 (1) C. proc.

civ., "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare ...)". Sub acest aspect, a arătat că hotărârea instanței de apel a fost data prin aplicarea greșită a prevederilor art. 297 C. proc.

civ., această instanță având posibilitatea anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare o singură dată, ceea ce a și făcut, în trecut, prin pronunțarea Deciziei nr. 701 din 2 decembrie 2010. Mai mult decât atât, instanța de apel, în mod greșit, a considerat soluția instanței de fond de respingere a cererii reclamanților, ca inadmisibilă, ca o lipsire a acestora de posibilitatea de a-și valorifica în mod efectiv pretenția lor în această privință. Inadmisibilitatea celor două capete de cerere deduse judecății (respectiv cel privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra terenului extravilan în suprafața de 178,757 ha și cel privind revendicarea suprafeței de teren extravilan de 88,757 ha), în temeiul art. 480 C. civ.

(temei de drept precizat ulterior de reclamanți) și pentru care s-a pronunțat instanța de fond, trebuia, în opinia pârâtei, apreciată și raportată de către instanța de apel la următoarele aspecte: folosirea deopotrivă a legilor speciale și a legilor generale în materia revendicărilor imobiliare; încercarea reclamanților de a obține dubla satisfacție juridică pentru același drept subiectiv; depășirea limitei maxime imperative stabilite de legile fondului funciar, prin care nu pot fi restituite mai mult de 50 ha. Astfel, imobilul teren agricol, în suprafață totală de 173,757 ha, a făcut obiectul unor cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legilor nr. 18/1991 și nr. 1/2000, pentru care au și obținut reconstituirea parțială a dreptului de proprietate (HCJ nr. 825/2005), respectiv, pentru suprafața totală, pentru toți reclamanții, de 100 ha.

Ulterior, pentru aceeași categorie de teren, dar pentru parte ce excede limita imperativă de 50 ha de autor, care nu fusese inclusă în HCJ nr. 825/2005, reclamanții au solicitat, din nou, reconstituirea dreptului de proprietate, dar, de data aceasta, în temeiul altei legi speciale și anume Legea nr. 10/2001, iar soluționarea speței s-a făcut prin Decizia nr. 313A din 3 mai 2010, prin care instanța a constatat că imobilul revendicat se circumscrie legilor fondului funciar și nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Având în vedere aspectele mai sus semnalate, Tribunalul Călărași, prin Sentința civilă nr. 1.192 din 27 iunie 2012, a reținut faptul că acțiunea în revendicare promovată de către reclamanți nu poate fi admisibilă câtă vreme reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita maximă prevăzută de lege (50 ha de autor), pe căile legilor speciale, și, ca atare, existând o lege specială de reparație, aceștia nu pot uzita de dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998.

De asemenea, s-a arătat că tribunalul a apreciat, în mod corect, temeinicia excepției inadmisibilității acțiunii invocată de pârâți, în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la întreaga suprafața de teren de 178,757 ha; că, în ceea ce privește suprafața de 90 ha, pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate de către Comisia Județeană, dar pentru care nu s-a emis titlu, reclamanții nu pot folosi calea unei astfel de acțiuni (în constatarea nevalabilității titlului), deoarece pârâta deține terenul în cauză în altă conjunctură decât cadrul fixat de "art. 6 din Legea nr. 18/1991", fiind vorba de acte emise după anul 1990 (respectiv Legile nr. 84/1995 și nr. 713/2001), și nu înainte de această dată; că, pentru suprafața de teren de 90 ha teren, reclamanții nu și-au dovedit acțiunea în revendicare, temeiul de drept ales de aceștia, respectiv art. 480 C. civil vechi, neavând aplicabilitate în aceasta situație, întrucât acțiunea în revendicare, conform art. 480 C. civil, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva pârâtului posesor dar neproprietar, ori pârâta este proprietarul și posesorul de drept al terenului revendicat, conform Ordinului Ministerului Educației și Cercetării nr. 4.239/2003, titlu ce se bucură de legalitate și temeinicie, fiind emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995,

și certificat ulterior de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3.728 din 4 octombrie 2007. S-a conchis, că instanța de apel ar fi trebuit să țină cont de aceste aspecte atunci când a motivat decizia pronunțată, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de admitere a recursului în interesul legii nr. XXXIII/2008, a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială și legea generală, statuând faptul că persoanele care au obținut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială (legea fondului funciar în cauză), nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civil, și că în condițiile arătate mai sus, având în vedere regulă de drept electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză nu se mai poate exercita acțiunea în revendicare.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate de recurenta pârâtă ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate, recurenta pârâtă a susținut că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 297 (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare ...", întrucât în speță cauza a fost trimisă spre rejudecare o singură dată, în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București. Aceste critici sunt nefondate, deoarece pârâta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport de dispozițiile art. 297 (1) C. proc.

civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor. Din perspectiva obiectului de reglementare, se constată că Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, a operat modificări în privința unor norme de competență și a unor norme de procedură propriu-zisă, cu rolul de a demara punerea în aplicare a Noului C. proc. civ. Din perspectiva aplicării în timp a unora din modificările operate, legiuitorul a înțeles să deroge de la regula generală conținută de art. 725 (1) din C. proc. civ., potrivit căreia dispozițiile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării ei în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub această lege, dat fiind caracterul flexibil al acestei reguli și posibilitatea atenuării sale.

Aceste derogări constituie tot atâtea ipoteze de supraviețuire a legii vechi de procedură. Astfel, în acest sens, art. XXII (2) din Legea nr. 202/2010, potrivit căruia "... Dispozițiile art. 20, ... 297 alin. (1), ..., C. proc. civ., republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi", ca normă tranzitorie, a instituit o serie de derogări de la regula de aplicare imediată a normelor de procedură în procesele pendinte la data intrării în vigoare a legii noi.

În conformitate cu principiul previziunii efective, legea trebuie să fie previzibilă și de aceea, sintagma "cereri formulate" cuprinsă în art. XXII (2) din Legea nr. 202/2010 are în vedere cererile adresate primei instanțe, nu și pe cele de exercitare a căii de atac a apelului, ca act de procedură ce declanșează un control judecătoresc devolutiv din partea instanței superioare, de unde rezultă că aceasta este o cerere care se integrează unui proces civil aflat deja în desfășurare. Ca atare, dispozițiile art. 297 (1) din cod, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, sunt aplicabile numai dacă procesul a început în primă instanță după data de 25 noiembrie 2010, respectiv, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 2/2013 ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit art. 517 (4) din C. proc. civ. Prin urmare, în speță, câtă vreme procesul a început în primă instanță la 26 iunie 2009, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispozițiile art. 297 (1) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 27 din acest act normativ, nu sunt aplicabile litigiului pendinte, ci sunt incidente dispozițiilor art. 297 (1) din C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010. De aceea, în speță, în situația în care prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea pronunțată este obligatoriu desființată și cauza trimisă spre rejudecare, iar numărul desființărilor cu trimitere spre rejudecare nu este limitat.

Pentru considerentele expuse, criticile formulate de pârâtă potrivit cărora instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 297 (1) C. proc. civ., era obligată să analizeze hotărârea și să judece procesul, evocând fondul, întrucât cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe o dată, prin Decizia nr. 701 din 2 decembrie 2012 a Curții de Apel București, se constată că sunt nefondate.

În ceea ce privește critica de nelegalitate potrivit căreia acțiunea reclamanților, în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., este inadmisibilă pentru că acestora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita prevăzută de legile speciale, situație în care aceștia nu mai pot "uzita" de dispozițiile art. 6 (2) din Legea nr. 213/1998, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că având în vedere regula "electa una via" și principiul securității raporturilor juridice consacrat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauză nu se mai poate exercita acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este nefondată, pentru cele ce succed; Litigiul pendinte a parcurs un ciclu procesual integral, fond, apel și recurs, acțiunea fiind soluționată în primă instanță pe excepția inadmisibilității și respinsă în consecință.

Instanța de apel, prin decizia pronunțată, devenită irevocabilă prin respingerea recursului, a constatat că greșit prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului și a desființat sentința pronunțată, cu trimitere spre rejudecare, reținând că acțiunea reclamanților în revendicare pe dreptul comun a unor imobile asupra cărora autoritățile statului deja le-au recunoscut dreptul de proprietate greșit a fost respinsă pe excepția inadmisibilității, ca sancțiune procesuală ce intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care nu are acces, și că validitatea titlului pârâtei nu poate avea ca efect admiterea excepției inadmisibilității, ci vizează însăși temeinicia acțiunii în revendicare.

În recurs, Înalta Curte, păstrând decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual, a reținut că, în mod legal, instanța de apel a apreciat că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, valorificând restrictiv raportul dintre legea specială și legea generală, și făcând abstracție de starea de fapt specifică pricinii și de particularitățile ei concrete, deoarece reclamanții au formulat o acțiune complexă în revendicare întemeiată atât pe dispozițiile de drept comun intern, cât și pe dispozițiile convenționale, invocând titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991, faptul că dețin un "bun", reprezentat de recunoașterea dreptului de proprietate prin înscrierea în anexele nr. 37 și nr. 38 emise de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 18/1991, și o "speranță legitimă" de a dobândi dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de teren, astfel că respingerea pe cale de excepție a acțiunii în revendicare este nelegală.

Prin urmare, hotărârea instanței de recurs, prin care s-a păstrat decizia pronunțată în apel prin care s-a constatat greșita soluționare a cauzei în primă instanță pe excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamanți pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civil, și că, în speță, "dreptul și pretențiile reclamanților pot fi analizate pe calea procesuală aleasă de aceștia", respectiv a acțiunii în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., rezolvând, astfel, concursul dintre legea specială, Legea nr. 18/1991, și legea generală, art. 480 C. civ., este obligatorie pentru judecătorii fondului, potrivit art. 315 C. proc. civ. De aceea, se constată că, în cel de-al doilea ciclu procesual, legal a apreciat instanța de apel, prin decizia recurată, că prima instanță a pronunțat hotărârea apelată fără să respecte dezlegările date problemelor de drept de către instanța de recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 (1) C. proc.

civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Dezlegările date prin hotărâre irevocabilă, în speță, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți pe dreptul comun, precum și cele privind soluționarea concursului dintre legea specială și dreptul comun, au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot face obiectul de analiză în ciclurile procesuale subsecvente, motiv pentru care criticile formulate de pârâtă potrivit cărora acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, potrivit art. 480 C. civil, nu este admisibilă, și că, existând lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 18/1991, instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 (2) din Legea nr. 18/1991, nu vor fi analizate.

Critica formulată de pârâtă potrivit căreia decizia recurată este nelegală și în raport de dispozițiile deciziei nr. XXXIII/2008, pronunțată de I.C.C.J, în recurs în interesul legii, care a rezolvat principial problema concursului dintre legea specială și legea generală, statuând că persoanele care au obținut restituirea în natură a imobilelor urmând procedura instituită de legea specială, în speță legea fondului funciar, nu mai au deschisă calea acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., se constată că este, de asemenea, nefondată, întrucât decizia nr. XXXIII/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, reglementează admisibilitatea acțiunilor în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., a imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, astfel că decizia dată în recurs în interesul legii nu este incidentă în speță, câtă vreme terenurile revendicate nu fac obiectul de reglementare al acestui act normativ, ci a legilor fondului funciar.

Critica formulată de pârâtă potrivit căreia instanța de apel, prin Decizia nr. 701/2010, în primul ciclu procesual, s-a pronunțat în sensul admiterii apelurilor și a cererilor de aderare cu aplicarea greșită, în ceea ce privește cererile de aderare, a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., nu va fi primită și analizată, întrucât această decizie a intrat în puterea lucrului judecat, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru respectarea principiului unicității căii de atac, se constată că s-a soluționat calea de atac a recursului împotriva acestei decizii prin decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte, în primul ciclu procesual. Celelalte critici formulate de pârâta recurentă vizează fondul litigiului, însă, câtă vreme instanțele de fond și de apel nu au intrat în cercetarea fondului, acestea nu vor fi analizate.

Pentru considerentele expuse, instanța, constatând că decizia pronunțată în apel este legală, în baza art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București.

ÎNALTA CURTE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București împotriva Deciziei nr. 35A din 21 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2014. Procesat de GGC - CL