ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2607/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2607/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 5 decembrie 2014 sub nr. xx/94/2014, contestatoarea SC A. SA a formulat în contradictoriu cu intimatul B. - Cabinet de Avocat, contestație la executarea silită propriu zisă, contestație la titlu și Cerere de suspendare a executării silite, începută de intimat în temeiul titlului executoriu reprezentat de Contractul de asistență juridică nr. OT/009177/2011 (Contractul nr. nr. OT/009177/2011), pentru suma de 2.146.001,37 RON, reprezentând:
- valoarea facturii nr. GMV 00326 din 3 noiembrie 2014 în sumă de 102.667,90 RON,
- valoarea facturii nr. GMV 00327 din 3 noiembrie 2014 în sumă de 1.113,835,75 RON și
- valoarea facturii nr. GMV 00328 din 3 noiembrie 2014 în sumă de 929.497,72 RON.
A solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea actelor de executare și a tuturor actelor de executare silită inclusiv a încheierii de investire cu formulă executorie a Contractului nr. OT/009177/2011, să se constate faptul că prestațiile cerute în baza titlului executoriu nu sunt prevăzute de acestea, astfel că obligațiile contestatoarei nu există; încetarea executării silite în ipoteza în care creanța ce face obiectul executării s-ar realiza până la soluționarea dosarului; suspendarea executării silite până la soluționarea contestației, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 1588 din 17 martie 2017, Judecătoria Buftea a respins contestația formulată de contestatoarea SC A. SA, ca neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 4860/A din 28 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, s-a admis excepția tardivității apelului și s-a respins ca tardiv formulat apelul declarat de apelanta SC A. SA.
Împotriva deciziei menționate anterior, a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA.
Prin adresa din 5 aprilie 2018, Tribunalul Ilfov a înaintat dosarul cauzei spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:
Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de Tribunalul Ilfov într-un litigiu având ca obiect contestație la executare.
Cauza a fost soluționată în primă instanță de Judecătoria Buftea, conform normei speciale de competență materială și teritorială prevăzută de art. 714 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "contestația se introduce la instanța de executare", raportat la art. 651, potrivit căruia instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află, la data sesizării organului de executare silită, domiciliul sau sediul debitorului.
În apel, cauza a fost soluționată de Tribunalul Ilfov, conform dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ.
În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile art. 651 și 714 alin. (1) sus-menționate, raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., potrivit căruia judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Așadar, pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.
Drept urmare, efectele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.
În speță, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Ilfov, în apel.
Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia contestației la executare, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.
În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.
Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.
Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.
În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Ilfov, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, privind soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei nr. 4860/A din 28 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă.
Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.
Fără nicio cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2018.
Procesat de GGC - LM