ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2013/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2018, pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând să se constate inexistența dreptului pârâtei de a cere evacuarea reclamantului din spațiul situat în Brașov, str. x, corp 6 și existența dreptului reclamantului de a folosi acest spațiu, cu obligarea pârâtei la încetarea acțiunii sale, atât în prezent, cât și în viitor, și încetarea tulburării dreptului de proprietate.

Pârâta B. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat desființarea parțială a legatului în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra imobilului - corp 6 și teren aferent -, astfel cum este acesta descris în schița anexată testamentului autentificat sub nr. x din data de 30 iunie 2015, parte integrantă a acestuia, drept menționat la pct. 2 din testament, pentru realizarea condiției suspensive.

I.2. Sentința pronunțată de Judecătoria Brașov

Prin sentința civilă nr. 2505 din data de 22 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Brașov a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

I.3. Sentința pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 135/S din data de 23 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Brașov, secția I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională B., în contradictoriu cu pârâtul reconvențional A..

I.4. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 1467 din data de 23 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a respins cererea de apel formulată de către apelanta-pârâtă B., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 135/S din data de 23 mai 2019 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, pe care a păstrat-o; a obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă a declarat recurs pârâta B..

II.1. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, invocând incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B., în esență, a susținut următoarele:

A) Hotărârea pronunțată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală C. proc. civ.:

- instanța de apel a fost învestită să judece dacă legatul de la pct. 2 din testamentul autentificat sub nr. x din data de 30 iunie 2015 conține o condiție suspensivă implicită, dacă această condiție s-a îndeplinit sau nu, iar, în caz de neîndeplinire a condiției suspensive, să dispună desființarea legatului; temeiul de drept pe care se bazează cererea este art. 1072 noul C. civ., care reglementează destinația bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace (prin raportare la art. 1400 noul C. civ.);

- instanța de apel și-a întemeiat soluția pe dispozițiile care reglementează instituția legatului bunului altuia;

- cele două instituții la care a făcut anterior referire nu se confundă și au natură juridică distinctă și domenii de aplicare diferite;

- instanța de apel era datoare să soluționeze litigiul în limitele în care a fost învestită și nu prin prisma unor motive străine de natura cauzei, care nici nu au fost puse în discuția contradictorie a părților;

- deși instanța de apel a fost învestită cu desființarea unui legat pentru neîndeplinirea condiției suspensive implicite în cuprinsul acestuia, hotărârea pe care a pronunțat-o cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece se întemeiază pe un alt text de lege, care nu are legătură cu cauza, și, în loc să motiveze care este destinația bunului care constituie obiectul legatului ineficace, motivează care este soarta bunului când testatorul a știut că bunul nu este al său.

B) Instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material la speța dedusă judecății - art. 488 alin. (1) pct. 8 teza finală C. proc. civ.:

- instanța de apel a făcut aplicarea art. 1064 alin. (3) din noul C. civ., acest text de lege vizând un bun individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular, care aparține unei alte persoane decât testatorul și care nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moștenirii;

- în speță, bunul individual determinat îl constituie "Corpul 6 și teren aferent, astfel cum este descris pe schița anexată prezentului act (BAR);

- este întemeiată și legală constatarea instanței de apel, potrivit căreia situația construcției BAR (care a fost edificată fără autorizație de construcție de către fratele testatorului, numitul C.) ar urma să fie clarificată în funcție de titularii dreptului de proprietate asupra terenului pe care este edificată aceasta, conform regulilor de la accesiunea imobiliară, dar nu se spune nimic despre "terenul aferent descris pe schița anexată";

- la data întocmirii testamentului "terenul aferent" se mai afla încă în stare de indiviziune cu alți coproprietari pe cote-părți;

- critică cele reținute de către instanța de apel în sensul că testatorul a știut că bunul nu este al său, constatare care a determinat aplicarea greșită a prevederilor art. 1064 alin. (3) noul C. civ.

C) Teza avansată de instanța de apel potrivit căreia testatorul a știut că bunul nu este al său nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.:

- cu toate că instanța de apel a avansat teza că testatorul a știut că bunul testat nu este al său, soluția nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în condițiile în care, din probatoriul administrat, rezultă că testatorul a știut în mod neechivoc că bunul care face obiectul legatului este al său, într-o variantă sau alta, ca urmare a partajului judiciar.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că, din starea de fapt ce rezultă din probatoriul administrat în fața instanțelor de fond și de apel, care nu a fost contestată de către partea adversă, rezultă că, în speță, este incidentă ipoteza legală a unui legat afectat de o condiție suspensivă implicită care nu s-a realizat, astfel încât, legatul este ineficient și, prin urmare, supus desființării, și nicidecum ipoteza legatului bunului altuia, când testatorul a știut că bunul nu este al său, așa cum greșit a reținut instanța de apel.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că prezenta cale de atac este îndreptată nu numai împotriva dispozitivului deciziei recurate, ci vizează și considerentele acesteia, întrucât dezlegările despre care a făcut anterior vorbire îi aduc grave prejudicii. De asemenea, a solicitat și înlăturarea constatărilor de fapt care o prejudiciază, cum ar fi constatarea instanței de apel potrivit căreia "...defunctul cunoscând așadar situația intervenită ca urmare a soluționării procesului de ieșire din indiviziune", în condițiile în care aceeași instanță reține că "testatorul avea cunoștință de existența procesului de ieșire din indiviziune în care avea calitatea de parte și care nu era finalizat la data întocmirii testamentului".

II.2Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 07 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 1467 din 23 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În contextul invocării motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală C. proc. civ., se susține că hotărârea pronunțată în apel cuprinde motive străine de natura pricinii, arătându-se, în esență, că deși instanța de apel a fost învestită cu desființarea unui legat pentru neîndeplinirea condiției suspensive implicite în cuprinsul acestuia, hotărârea pe care a pronunțat-o cuprinde motive străine de natura pricinii deoarece se întemeiază pe un alt text de lege, care nu are legătură cu cauza, și, că, în loc să motiveze care este destinația bunului care constituie obiectul legatului ineficace, instanța motivează care este soarta bunului când testatorul a știut că bunul nu este al său. Mai susține că teza avansată de instanța de apel potrivit căreia testatorul a știut că bunul nu este al său nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Criticile formulate nu sunt fondate.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Niciuna din cele trei ipoteze nu se verifică în cauză.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu,încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept, considerente care se regăsesc în cuprinsul deciziei recurate, contrar susținerilor recurentei.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, fără arătarea motivelor și a probelor neputându-se exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța, dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, dacă instanța de control judiciar redă considerentele hotărârii atacate fără a răspunde motivelor de critică invocate

Or, în cauză, Curtea de apel, a motivat, pe de o parte, că situația construcției în litigiu ar urma să fie clarificată în funcție de titularii dreptului de proprietate asupra terenului pe care este edificată aceasta, că într-adevăr situația dreptului de proprietate asupra terenului și a construcției denumită bar nu mai este cea inserată de către testator în cuprinsul testamentului autentificat sub nr. x din 30 iunie 2015, numitul D. dispunând cu privire la bunuri ce nu se aflau în patrimoniul său la momentul deschiderii moștenirii.

Aceste constatări ale curții de apel nu pot constitui motive străine de natura pricinii, ci țin de atributul instanței de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în aplicarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, judecătorul nu este ținut de calificarea juridică dată de părți pretențiilor și apărărilor formulate de aceștia în cauză, date fiind dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora: "(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă."

Cu privire la obligația de a fi pusă în discuția părților calificarea juridică exactă, Înalta Curte constată că întrucât aspectul menționate este analizat în contextul aplicării prevederilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., atare recalificare decurge din însăși motivarea deciziei pronunțate în apel, întrucât ține de esența controlului judiciar exercitat de instanța de apel, la momentul pronunțării și motivării deciziei.

Pe de altă parte, obligația de punere în discuția părților, în această situație, este asigurată prin luarea la cunoștință de considerentele deciziei pronunțate în apel, iar partea pretins vătămată printr-o eventuală schimbare a calificării juridice a situației de fapt, în soluționarea căii de atac, este susceptibilă de a fi cenzurată prin exercitarea recursului în care se poate critica decizia, pe acest temei, și, prin urmare, prin exercitarea controlului judiciar de instanța ierarhic superioară; obligația menționată a instanței de a pune în discuție calificarea dată de prima instanță nu se poate exercita prin invocarea acestei chestiuni în ședință publică, înainte de intrarea în dezbateri și pronunțarea hotărârii, întrucât instanța de apel s-ar antepronunța.

Ca atare, schimbarea în apel a calificării juridice date de prima instanță nu conturează reținerea ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva ipotezei motivelor străine de natura pricinii, ci reprezintă, aplicarea particulară în apel, conform art. 479 alin. (1), a obligației generale a instanței decurgând din prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., aspect care vizează rolul activ al judecătorului și care privește însăși înfăptuirea justiției - soluționarea unui raport juridic litigios pe baza normelor juridice în care acesta se încadrează.

Așa fiind, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei recurate, întrucât hotărârea instanței de apel cuprinde considerente în care instanța arată obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în sensul prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Ca atare, nu poate fi primită nici critica recurentei în sensul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază.

De asemenea, se inserează în motivarea deciziei, că singura condiție impusă de textul de lege aplicabil este ca testatorul să cunoască faptul că bunul cu privire la care dispune nu este al său, aspect ce constituie premisele încadrării situației de fapt în textul reținut ca incident de către instanța de apel -art. 1064 alin. (1) și (3) C. civ. or, acest lucru este dovedit în speță, testatorul având cunoștință de existența procesului de ieșire din indiviziune în care avea calitatea de parte și care nu era finalizat la data întocmirii testamentului, astfel încât în mod corect a fost identificată norma juridică incidentă situației de fapt deduse judecății.

Totodată, recurenta dezvoltă și motive de recurs prin care se critică anumite considerentele de fapt din cuprinsul deciziei instanței de apel, astfel că, în prezentul recurs, a solicitat înlăturarea considerentelor de fapt care o prejudiciază, respectiv constatarea instanței de apel potrivit căreia "...defunctul cunoscând așadar situația intervenită ca urmare a soluționării procesului de ieșire din indiviziune".

Or, aceste chestiuni de fapt nu pot fi cenzurate în recurs, întrucât o astfel de susținere nu reprezintă un motiv de nelegalitate, nefiind susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că și recursul formulat în temeiul prevederilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ. presupune invocarea unor chestiuni de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

Cu privire la motivul de recurs invocat de recurenta pârâtă privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se invocă, în principiu, faptul că instanța de apel ar fi făcut aplicarea art. 1064 alin. (3) din noul C. civ., acest text de lege vizând un bun individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular, care aparține unei alte persoane decât testatorul și care nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data deschiderii moștenirii.

Critica nu este fondată, astfel încât se apreciază că nu este justificată susținerea recurentei în sensul că art. 1064 alin. (3) noul C. civ. nu este aplicabil în speța dedusă judecății, deoarece vizează o altă instituție de drept civil din materia succesorală, respectiv legatul bunul altuia.

În mod just reține instanța de apel că legatul bunului altuia nu era în mod expres reglementată în vechiul C. civ., doctrina și practica judiciară stabilind sub imperiul acestui act normativ că legatul ar fi supus unei condiții suspensive implicite, în sensul ca bunul testat să cadă în lotul testatorului ca urmare a ieșirii din indiviziune, deoarece nimeni nu poate transmite mai mult decât are.

De asemenea, în contextul operațiunii de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente, în mod just se reține că testamentul în litigiu a fost încheiat potrivit prevederilor Noului C. civ., și anume potrivit art. 1064 alin. (1) care statuează că atunci când bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular aparține unei alte persoane decât testatorul și nu face parte din patrimoniul acestuia la data deschiderii moștenirii, se aplică dispozițiile acelui articol. De asemenea, se apreciază că în mod corect s-au interpretat dispozițiile legale în sensul că, în condițiile în care testatorul a știut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moștenirii.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1467 din data de 23 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1467 din data de 23 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2020.