ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 197/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 19 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Constanța, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 150.000 euro (evaluate provizoriu), actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate până la data plății efective a debitului.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că deși este proprietar al imobilului situat în Constanța, stațiunea Mamaia, careul 92, lotul x, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 19 decembrie 2003, autentificat de BNP B., acesta este folosit, fără drept, de către pârâtă.

În drept, s-au invocat art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 al Protocolului 1 al C.E.D.O., Legea nr. 33/1994, art. 1386 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 65/S din 09 iunie 2020, Tribunalul Brașov a admis a excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, în aplicarea prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, invocate în susținerea acțiunii, și față de obiectul pricinii deduse judecății care vizează acordarea de despăgubiri pentru exproprierea, în fapt a imobilului, situat în circumscripția teritorială a Tribunalului Constanța, competența teritorială aparține acestei din urmă instanțe.

Învestit prin declinare, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței materiale, invocată de reclamant, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov și constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat pricina Înaltei Curți în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că din conținutul notelor depuse de reclamant, reiese că instanța a fost învestită cu o acțiune în pretenții de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 1386 C. civ., fiind invocat un prejudiciu în strânsă legătură cu o pretinsă faptă ilicită a reprezentanților Primăriei Municipiului Constanța, concretizată în lipsirea reclamantului de folosința bunului său.

În ceea ce privește trimiterile făcute de reclamant la dispozițiile legii speciale în materie de expropriere, instanța a reținut că acestea au drept scop evidențierea criteriilor care pot fi utilizate în vederea evaluării prejudiciului.

Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 111 din C. proc. civ., care reglementează un caz de competență teritorială alternativă, competența teritorială aparține Tribunalului Brașov, ca instanță în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului.

Examinând conflictul de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prezentul conflict negativ de competență a fost generat de aprecierea diferită a celor două instanțe cu privire la normele legale care reglementează competența de soluționare a pricinii, Tribunalul Brașov dând eficiență dispozițiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în timp ce Tribunalul Constanța a făcut aplicarea art. 111 din C. proc. civ.

Prin cererea dedusă judecății, înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, reclamantul A., în calitate de proprietar al imobilului situat în Constanța, stațiunea Mamaia, careul 92, lotul x a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Constanța la plata de despăgubiri în cuantum de 150.000 euro (evaluate provizoriu), actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale calculate până la data plății efective a debitului, ca urmare a unei pretinse fapte ilicite a pârâtei care, în opinia reclamantului, fără drept, a ocupat imobilul, ceea ce ar echivala cu o expropriere în fapt.

Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea prin notele scrise depuse la data de 26 august 2020, învederând că acțiunea este una în despăgubiri de drept comun, și nu una întemeiată pe dispozițiile legislației speciale a exproprierii.

Este real că, în materia exproprierii, prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 prevăd o competență specială în sensul că cererile privitoare la acordarea de despăgubiri ca urmare a procedurii de expropriere, revine tribunalului în circumscripția căruia se află situat imobilul.

Litigiului de față nu i se aplică însă aceste dispoziții, întrucât, deși reclamantul a invocat existența unei exproprieri de fapt, temeiul de drept al acțiunii este răspunderea civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 1386 C. civ., care este o răspundere întemeiată pe dreptul comun, astfel cum a precizat în cuprinsul notelor scrise depuse la data de 26 august 2020, trimiterile la exproprierea de fapt reprezentând doar un criteriu pentru evaluarea despăgubirilor.

Ca atare, având în vedere precizarea depusă de reclamant la data de 26 august 2020, prin care aceasta a menționat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1386 C. civ. care reglementează repararea prejudiciului în situația răspunderii civile delictuale, Înalta Curte apreciază în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În cauza pedinte, pârâta, Unitatea Administrativ Teritorială Constanța, este o autoritate publică locală, calificată ca atare de Codul administrativ.

Art. 111 C. proc. civ. prevăd că "Cererile îndreptate împotriva statului, autorităților și instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului."

Reiese, așadar, că normele legale redate afirmă, cu caracter general, dreptul reclamantului ca, în judecata cererilor îndreptate împotriva autorităților publice locale să se adreseze fie instanței de la domiciliul său, care în cazul dedus judecății este Tribunalul Brașov, fie instanței de la sediul pârâtei, în speță, Tribunalul Constanța.

Prin urmare, rezultă că, în temeiul art. 116 C. proc. civ., reclamantul A. a uzat de acest drept de a se adresa instanței competente în circumscripția căreia își are domiciliul (str. x, bloc 212. 4 ap. 18, Județul Brașov, localitatea Brașov), învestind în mod legal Tribunalul Brașov.

Înalta Curte constată că, prin înregistrarea acțiunii pe rolul Tribunalului Brașov, instanță în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantului, reclamantul a ales între cele două instanțe, deopotrivă competente, în sensul art. 116 C. proc. civ. ca urmare a exercitării dreptului de opțiune reglementat de aceste prevederi legale, Tribunalul Brașov devenind instanța exclusiv competentă din punct de vedere teritorial.

Așa fiind, Înalta Curte urmează să stabilească competența de soluționare a prezentei cereri de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța, ce are ca obiect acordare despăgubiri", în favoarea Tribunalului Brașov

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Constanța, având ca obiect "acordare despăgubiri", în favoarea Tribunalului Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.