ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1929/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Alba Iulia, prin Primar, Statul Roman reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia, Statul Roman reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Alba, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că pe terenul înscris în CF x Alba Iulia a fost edificată, de către IAS Alba Iulia, o construcție cămin de nefamiliști cu suprafața construită de 292 mp - conform autorizației de construire nr. x din 24.06.1985; să se constate valabil încheiat contractul de vânzare cumpărare din 03.03.2003, între S.C. B. S.A. în calitate de vânzător și S.C. A. S.R.L. în calitate de cumpărător, având ca obiect imobilul construcție cămin nefamiliști cu suprafața construită de 292 mp; să fie obligați pârâții să încheie act apt de intabulare, iar în caz contrar, sentința ce se va pronunța să țină loc de act apt de intabulare; să se dispună intabularea construcției-cămin în CF x Alba Iulia, în cota de 1/1 părți, în favoarea reclamantei; cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, dacă se vor opune admiterii prezentei acțiuni. La data de 29.11.2017, reclamanta a depus la dosarul cauzei precizarea de acțiune în sensul că pârâții chemați în judecată sunt: Unitatea Administrativ Teritorială Alba Iulia prin Primar, Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Statul Roman reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia și Statul Roman reprezentat de Directia Generală a Finanțelor Publice Alba.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 2760/2017, Judecătoria Alba Iulia a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Alba. Prin sentința civilă nr. 661/30.03.2018, Tribunalul Alba a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia și a respins, pentru acest motiv, acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Unitatea Administrativ Teritorială - municipiul Alba Iulia, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București; a admis acțiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâților Unitatea Administrativ Teritorială - municipiul Alba Iulia, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale București; a constatat că pe terenul înscris în C.F. x Alba Iulia a fost edificată, de către I.A.S. Alba Iulia, o construcție cămin nefamiliști în suprafața construită de 292 mp, conform autorizației de construire nr. x din 24.06.1985; a dispus intabularea construcției menționate, în cotă de 1/1 părți, în favoarea I.A.S. Alba Iulia în C.F. nr. x Alba Iulia; a constatat că I.A.S. Alba Iulia s-a transformat în S.C. B. Alba Iulia S.A., în baza Hotărârii de Guvern nr. 194/1991; a dispus intabularea construcției cămin de nefamiliști înscrisă în C.F. x Alba Iulia, în favoarea "B." Alba Iulia S.A; a constatat valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 3.03.2003 între SC "B." S.A. Alba Iulia - în calitate de vânzător și SC "A." S.R.L. Alba Iulia - în calitate de cumpărător, având ca obiect imobilul mai sus identificat; a fost obligat pârâtul M.A.D.R. să încheie cu reclamanta act apt de intabulare pentru construcția de mai sus, iar în caz de refuz sentința va ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare; s-a dispus intabularea construcției mai sus identificată, în cotă de 1/1 părți, în favoarea reclamantei conform sentinței.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia nr. 307 din 21 martie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarant de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva sentinței civile nr. 661 din 30 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Alba.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate în apel de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. În motivarea recurslui se susține în esență că: Hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.), respectiv instanța de apel a respins în mod eronat excepția invocată "raportat la înscrisurile de la dosarul cauzei", acordând prioritate informațiilor preluate din certificatul ORC privind S.C. B. S.R.L. și apreciind că "nu au relevanță în speță dispozițiile Legii nr. 268/2001 invocate de apelant." Față de conținutul deciziei civile atacate și de materialul probator aflat la dosarul cauzei, consideră recurentul că soluția pronunțată față de poziția ministerului în acest litigiu este nelegală și netemeinică. Așa cum s-a arătat prin apărările susținute la judecata în fond și în apel, din conținutul precizării la acțiune reiese că MADR nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece nu se face dovada identității intre cel chemat în judecată (MADR) și cel obligat în raportul juridic obligațional. Izvorul pretenției îl constituie contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de cumpărare, încheiat între S.C. B. S.A. Alba Iulia și S.C. A. S.R.L. în data de 22.04.2000 și contractul de vânzare - cumpărare încheiat între aceleași părți în data de 03.03.2003. În opinia recurentului, instanța de apel în mod netemeinic a reținut că "împrejurarea că în contractele anterior amintite nu este menționat Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu are relevanță în speță, în condițiile în care acesta era acționar 100% al S.C. B. S.R.L., societate care a avut calitatea de vânzător", fără a ține cont de modificările apărute în legislația românească în domeniu, începând din anul 2000 până în prezent. Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 30/2017 privind organizarea și funcționarea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și pentru modificarea art. 6 alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1.186/2014 privind organizarea și funcționarea Autorității pentru Administrarea Sistemului Național Antigrindină și de Creștere a Precipitațiilor "Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului" și potrivit art. 1 alin. (4) este " finanțat integral de la bugetul de stat" Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din același act normativ: "Pentru realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale exercită următoarele funcții: (...) de administrare, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea fondurilor și serviciilor pentru care statul este responsabil, în domeniul său de activitate, cu respectarea prevederilor legale în vigoare." Se mai arată că, în speță MADR nu avea cum să aibă calitatea de acționar, aceasta revenind Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. MFP nu a atacat soluția instanței referitoare la calitatea procesuală pasivă, motiv pentru care în cauză nu poate avea calitate procesuală și Statul Român reprezentat de MFP și Statul Român reprezentat de MADR. În dezvoltarea celor arătate se precizează că, la data perfectării contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de cumpărare între S.C. B. S.A. Alba Iulia și S.C. A. S.R.L., era în vigoare H.G. nr. 46/21.01.2000 privind atribuțiile si structura organizatorică ale Agenției Domeniilor Statului, care prevedea, la art. 4 lit. m), că ADS are atribuții in domeniul selectării și negocierii condițiilor contractelor de vânzare-cumpărare acțiuni, fapt reținut și de ICCJ în decizia civilă nr. 1890/25.06.2006 pronunțată in dosarul nr. x/2005. Față de prevederile legale arătate, consideră recurentul ca evident faptul că, la data de 22.04.2000, nu MADR era acționar la S.C. B. S.A. Alba Iulia, ci Agenția Domeniilor Statului. Prin Legea 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin in administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului, cu modificările și completările ulterioare se reglementează cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale care dețin in exploatare terenuri agricole, statutul juridic al Agenției Domeniilor Statului și administrarea societăților comerciale și regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică și privată a statului, aflate in exploatarea acestora. În baza Legii nr. 268/2001 a intervenit - în susținerea recurentului - o subrogație in drepturi si obligații între MADR și ADS, care implica transmiterea drepturilor și obligațiilor aferente contractelor de vânzare - cumpărare acțiuni și a tuturor accesoriilor acestora. Raportul juridic complex de drepturi și obligații a trect în patrimoniul ADS, în ansamblu, inclusiv contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni. In aceste condiții, MADR - fostul Minister al Agriculturii, Alimentației și Pădurilor - a fost înlocuit ope legis cu Agenția Domeniilor Statului, iar activitatea de privatizare si postprivatizare a fost preluată de APS. Imobilul în litigiu a fost construit de IAS Alba, conform autorizației de construcție nr. x din 24.06.1985. Întreprinderea de stat a fost reorganizată în societate pe acțiuni, devenind SC "B." Alba Iulia S.A., conform Hotărârii de Guvern Nr. 194 din 22 martie 1991. SC B. S.A. a fost beneficiara Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 18.06.1998 de Ministerul Agriculturii și Alimentației, aspect care consideră recurentul că a fost ignorat de instanța de apel. Recurentul face referire și la cadrul normativ care a guvernat emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, respectiv: Legea nr. 15/1990, H.G. nr. 834/1991, Criteriilor Comune nr. 2665/1C/311/1992 și Completările nr. 425316/N/1992. În acest context, arată că actele administrative se bazează pe o prezumție de autenticitate și veridicitate. Astfel fiind, S.C. B. S.A. era proprietara tuturor imobilelor construite pe terenul existent și pentru care s-a emis legal certificatul, chiar dacă dreptul de proprietate socialistă al statului nu a fost intabulat. Se mai precizează că S.C. B. S.A. a intrat în portofoliul Agenției Domeniilor Statului (ADS) în baza Legii 268/2001, societatea figurând în Anexa 1 a acestei legi. În această calitate, ADS a participat ca și creditor în dosarul de faliment al menționatei societăți. Faptul că ADS este organizată și funcționează în subordinea ministerului nu constituie un temei suficient pentru ca MADR să aibă calitate procesuală pasivă cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată. Totodată, critică recurenta decizia instanței de apel în sensul că prin aceasta s-a reținut calitatea procesual pasivă a MADR doar prin raportare la certificate eliberate de Oficiul Registrului Comerțului, fără a se raporta la operațiuni juridice ce au survenit ulterior. În ce privește aprecierea instanței de apel în sensul că MADR nu a formulat critici referitoare la valabilitatea celor două contracte încheiate între reclamantă și S.C. B. S.A., precizează recurenta că, având în vedere modificările legislative evocate anterior și faptul că MADR nu este parte în contractul de leasing imobiliar și în contractul subsecvent de vânzare cumpărare, și nici nu a fost creditor în procedura de faliment a debitoarei S.C. B., este evident că nu exista temei legal ca instituția recurentă să atace cele două acte juridice. Din analiza actelor administrate reiese că reclamanta nu a dovedit refuzul nejustificat al ministerului de a încheia un act autentic și nu a depus înscrisuri care să ateste efectuarea de demersuri la MADR în acest sens. A mai precizat recurenta că, în cazul în care părțile adverse vor formula cerere de cheltuieli de judecată în recurs, solicită cenzurarea cunatumului acestora raportat la munca depusă de avocat, la numprul termenelor și număprul amânărilor solicitate de relamantă.

Apărările formulate în cauză: Intimații Consiliul local și Municipiul Alba Iulia au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului. Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză, precizând și că achiesează la acesta. Totodată a invocat intimata faptul că, pe parcursul procesului, procedura de citare cu Statul Român a fost viciată pentru că această entitate ar fi trebuit să fie reprezentată de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov - instituție care a fost citată în mod eronat eronat prin intermediul AJFP Alba. Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iunie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale împotriva deciziei nr. 307 din 21 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 6 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Cu titlu preliminar este necesar a fi menționat faptul că, potrivit exigențelor art. 483 și art. 488 raportat la art. 457 din C. proc. civ., mecanismul procedural care permite supunerea unei hotărâri judecătorești controlului judiciar specific recursului îl constituie declararea acestei căi de atac de una dintre părți, înăuntrul termenului imperativ prevăzut de legea procedurală. În absența unui astfel de act procedural, nu se poate realiza legala învestire a instanței de recurs spre a analiza critici vizând aspecte de nelegalitate a judecății conținute în hotărârea instanței ierarhic inferioare. În speță, singura parte care a formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel este pârâtul-apelant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, consecința fiind aceea că pot constitui suport pentru evaluarea în recurs a legalității hotărârii atacate numai acele critici pe care această parte le-a formulat și eventualele motive de ordine publică ce ar fi invocate de instanța de recurs în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. Prin urmare, criticile susținute prin întâmpinarea formulată de Administrația Finanțelor Publice Alba (AJFP Alba) - în sensul că în etapele procedurale anterioare ar fi trebuit citat Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, în calitate de reprezentant al Statului Român, respectiv că AJFP Alba nu ar avea calitatea de reprezentant al Statului așa încât citarea Statului prin această entitate a fost eronat apreciată ca o procedură de citare legal efectuată - nu pot constitui suportul verificării legalității deciziei instanței de apel atâta vreme cât acest intimat nu a atacat respectiva decizie prin formularea unui recurs. Precizarea potrivit căreia AJFP achiesează la recursul declarat de o altă parte din proces nu poate avea altă semnificație decât aceea a lipsei unei opoziții față de criticile din cererea de recurs, fără a avea aptitudinea legală de a completa motivele de recurs cu critici distincte de cele din cererea de declarare a acestei căi de atac. Analizând recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., făcând și aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În coordonatele motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) susține, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii în analiza referitoare la legitimarea procesual pasivă, în speță, a acestei părți. Criticile dezvoltate de recurent în acest context sunt nefondate în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare: Legitimarea procesual pasivă a unei părți chemate în judecată trebuie apreciată prin prisma susținerilor reclamantului, resepctiv a pretențiilor pe care acesta a înțeles să le opună persoanelor chemate în judecată. Altfel spus, calitatea procesuală a părților este dată de afirmațiile pe care reclamantul le-a dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, cerința justificăriii calității procesual pasive fiind îndeplinită în măsura în care inițiatorul acțiunii în justiție (reclamantul) afirmă existența unui raport juridic generator de obligații pentru pârâtul chemat în proces. A se stabili dacă, și în ce măsură sunt juste susținerile formulate de reclamant, presupune a se realiza o analiză a fondului acțiunii, fiind deci o chestiune care ține de soluționarea în fond a pricinii aceea de a se da o dezlegare referitoare la existența sau inexistența pretinsei obligații a pârâtului, obligație care este prin ipoteză corelativă dreptului pentru a cărui valorificare reclamantul a apelat la procedura judiciară. În acest sens sunt prevederile conținute de cea de-a doua teză a art. 36 din C. proc. civ., normă conform căreia "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond". În raport de aceste trăsături ce sunt specifice modalității în care instanțele au a aprecia cu privire la cadrul procesual subiectiv, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a reținut că recurentul pârât justifică legitimarea procesual pasivă în cauză prin prisma actelor dosarului, dat fiind că prin cererea de chemare în judecată a fost dedus judecății un raport juridic complex, iar participarea în proces a recurentului pârât a fost justificată/argumentată prin raportare la situația încetării existenței unei persoane juridice (SC B.) prin faliment și preluarea (în contextul raportului juridic litigios a) obligațiilor acesteia de MADR în calitate de fost acționar unic. În concluzie, analiza referitoare la problema preluării, de către recurentul pârât, a obligațiilor pe care reclamanta i le-a imputat a reprezentat o evaluare ținând de fondul pricinii, iar nu una relativă la aspectul procedural al justificării calității procesual pasive a acestui pârât. Prin urmare, criticile referitoare la această chestiune vor fi analizate și în recurs ca fiind unele de fond, urmând a se verifica legalitatea soluției adoptate de instanța de apel sub acest aspect. Se cere a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară, limitele sale fiind imperativ stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. în sensul că, în acest cadru procesual, este permis exclusiv un control judiciar referitor la anumite aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, anume a acelor aspecte care pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate prin această normă procedurală. Astfel, chestiunile care privesc temeincia hotărârii recurate - cum sunt cele referitoare la analiza probelor și la stabilirea situației de fapt - nu pot forma obiect al judecății în recurs, criticile formulate de partea recurentă în asemenea coordonate fiind unele care nu corespund unui exercițiu legitim al dreptului de a susține recursul. Prin urmare, criticile cu un asemenea conținut nu vor fi analizate. Sub un prim aspect, se reproșează instanței de apel că a dat prioritate informațiilor preluate din certificatele emise de Oficiul registrului Comerțului, referitor la S.C. B. S.A., apreciind că nu au relevanță în speță prevederile Legii nr. 268/2001 invocată de partea pârâtă. Reproșul astfel formulat este formulat cu neobservarea atribuțiilor pe care legiuitorul le-a conferit instanțelor prin art. 264 coroborat cu art. 22 alin. (2) și (7) din C. proc. civ., anume acelea de a stabili situația de fapt dedusă judecății și a aprecia liber probele administrate, aplicând legea la situația care a fost stabilită în acest mod, în urma dezbaterilor ce s-au purtat în cadrul procesului. De asemenea, critica este formulată cu neobservarea trăsăturilor specifice judecății în apel, astfel cum sunt stabilite prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., anume a faptului că aceasta constă într-un control judiciar relativ la legalitatea și temeinicia unei anterioare judecăți realizate în primă instanță. Altfel spus, ar fi fost contrar exigențelor stabilite prin normele menționate, dar și cerinței de a respecta dreptul părților la un proces echitabil, să se rețină în abstract incidența actului normativ invocat de pârâta recurentă - anume a Legii 268/2001 -, doar pentru că partea a înțeles să se prevaleze de el, iar nu să se procedeze la o verificare din perspectiva tuturor cererilor și apărărilor concret deduse judecății, a împrejurării dacă situația de fapt ce se reținuse prin sentința apelată este în acord cu probatoriul administrat și dacă situația rezultată din actele dosarului se circumscrie sau nu domeniului de aplicare a respectivei legi. Împrejurarea că recurentul pârât a fost introdus în proces ca efect al unei cereri precizatorare depuse ulterior nu este de natură a reliefa, prin ea însăși, nici lipsa calității procesual pasive a acestuia și nici caracterul nefondat al acțiunii îndreptate împotriva sa, atâta vreme cât pretenția dedusă judecății prin cererea de chemare în judecată inițial depusă a permis instanței să identifice elementele complexe ale raportului juridic ce i-a fost dedus spre analiză și situația juridică a pârâtei recurente de a se plasa printre entitățile juridice cărora le revin obligații în acest raport juridic tocmai ca urmare a închiderii procedurii falimentului ce s-a derulat cu privire la S.C. B. S.A.. Este real că pretențile formulate de reclamantă în prezentul litigiu au ca premisă contractul de leasing imobiliar și contractul de vânzare cumpărare încheiate cu privire la construcția-cămin de nefamiliști, iar aceste contracte nu au fost încheiate cu recurenta. Însă, participarea în proces a acesteia din urmă nu a fost invocată de reclamantă, și nici reținută de instanță în considerarea unei calități de cocontractant în respectivele acte juridice, ci s-a datorat poziției sale de succcesor în obligațiile cocontractantului S.C. B. S.A. (care și-a încetat existența prin faliment) în considerarea calității de fost acționar unic la acestă din urmă societate comercială. Calitatea de fost unic acționar a fost judicios stabilită prin raportare la data la care a fost radiată S.C. B. S.A., pentru că urmare a încetării în acest mod a respectivei persoanei juridice s-a produs, conform art. 132 alin. (2) din Legea 85/2006 - act normativ sub imperiul căruia s-a derulat procedura falimentului -, transmiterea către acționar a unor obligații specifice, în raport de persoanele terțe față de societatea comercială lichidată și radiată. În acest context, modificările legislative evocate de recurent, intervenite ulterior anului 2000, nu erau de natură a conduce la o concluzie diferită de cea reținută de instanța de apel, pentru că niciuna dintre aceste reglementări nu are ca obiect transmiterea ope legis, de la instituția recurentă către o altă entitate, a obligațiilor de natura celor ce formează obiectul litigiului pendinte, anume cele care interesează statutul juridic de fost acționar la o societate comercială care și-a încetat existența. Prevederile Legii 268/2001 privind privatizarea societăților ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului nu pot avea vreo eficiență în speță ținând seama de caracterul său de lege specială al cărei obiect de reglementare este explicit și limitativ descris prin art. 1, norme conform cărora: "Art. 1. Prin prezenta lege se reglementează: a) cadrul juridic privind privatizarea societăților comerciale agricole care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale; b) statutul juridic al Agenției Domeniilor Statului; c) administrarea societăților comerciale și regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică și privată a statului, aflate în exploatarea acestora. Art. 2. (1) Prevederile prezentei legi se aplică și societăților comerciale rezultate în urma divizării sau fuziunii societăților comerciale care dețin în exploatare terenuri cu destinație agricolă, precum și societăților naționale care funcționează sub autoritatea Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. (2) Prin terenuri cu destinație agricolă se înțelege: terenuri agricole productive - arabile, vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantații de hamei și duzi, pășuni, fânețe, sere, solarii, răsadnițe și altele asemenea -, cele cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din amenajamente silvice, pășuni împădurite, cele ocupate cu construcții și instalații zootehnice, amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumuri tehnologice și de exploatare agricolă, platforme și spații de depozitare care servesc nevoilor producției agricole și terenuri neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă. (3) Prevederile prezentei legi reglementează regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă, proprietate publică sau privată a statului, aflate în administrarea Agenției Domeniilor Statului." Cum litigiul pendinte nu se referă la acte de privatizare a fostei S.C. B. S.A. - al cărei unic acționar era MADR atât la data încheierii celor două contracte, cât și la data închiderii procedurii falimentului - și nici la aspecte care interesează statutul juridic al Agenției Domeniilor Statului (ADS) ori exercitarea de acte de administrare privind terenuri cu destinație agricolă aflate în proprietatea (publică sau privată a) statului, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a reținut lipsa de relevanță a prevederilor Legii 268/2001 în prezentul litigiu. Din perspectiva raportului juridic ce a fost analizat în speță - care privește vânzarea unui bun determinat din patrimoniul persoanei juridice, iar nu o vânzare de acțiuni -, și în privința căruia au statuat instanțele de fond și apel, prevederile invocate ale actelor normative speciale care privesc atribuții administrative specifice Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Agenției Domeniilor Statului, anume H.G. nr. 30/2017, H.G. nr. 1186/2014 și H.G. nr. 46/2000, nu pot constitui temei pentru constatarea nelegalității deciziei recurate. Atribuțiile stabilite prin aceste Hotărâri de Guvern nu sunt exclusive și limitative, spre a se putea conchide în sensul că ele ar constitui un impediment legal în a se stabili că ministerului pârât îi revin și alte obligații, care sunt determinate de deținerea de acțiuni la societăți comerciale, în conformitate cu prevederile legale reținute de instanțele de fond. În acest context, nici împrejurării că ADS a participat, în calitate de creditor, la procedura de faliment a S.C. B. S.A. nu i se putea da relevanța pretinsă de recurent, în soluționarea raportului juridic litigios, în condițiile în care această participare a fost evocată în legătură cu atribuții care revin ADS potrivit reglementărilor speciale menționate, iar respectivele atribuții nu au aptitudinea de a lipsi de eficiență obligațiile distincte ce revin persoanelor cu statutul juridic de acționar la societatea comercială. Înalta Curte notează că, în speță, s-a reținut calitatea recurentului de fost unic acționar la S.C. B. S.A. în raport de mențiunile publice existente în Registrul Comerțului, mențiuni relevate de certificatul emis de Oficiul Registrului Comerțului. Astfel, concluzia, în sensul menționat, a instanței este expresia demersului de evaluare a probelor administrate, iar critica recurentului în sensul că "MADR nu avea cum să aibă calitatea de acționar, aceasta revenind Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice" nu privește un aspect de nelegalitate a deciziei recurate, ci tinde a determina o reevaluare a situației de fapt și a probelor, un asemenea demers analitic neputându-se realiza pentru că este în dezacord cu exigențele art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Eliberarea cerificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în favoarea S.C. B. S.A., în condițiile H.G. nr. 834/1991, și condițiile legale ce trebuie îndeplinite pentru emiterea unui asemenea act juridic constituie aspecte lipsite de relevanță în speță, dat fiind faptul că aspectele litigioase deduse judecății privesc construcția-cămin de nefamiliști, iar nu terenul pentru care a fost eliberat respectivul certificat. Ca atare, nu există temei spre a se reține un viciu de nelegalitate a deciziei instanței de apel constând în faptul că nu a efectuat verificări privind aspecte ce țin de cadrul normativ al emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din data de 18.06.1998 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației. Cum instanța de apel nu a reținut că obligațiile stabilite în sarcina recurentului și-ar găsi fundamentarea într-un raport de subordonare între această instituție și ADS, critica prin care se susține că existența acestui raport de subordonare nu ar justifica legitimarea procesual pasivă a MADR nu poate constitui suportul unei analize de nelegalitate în privința dezlegărilor date prin hotărârea supusă controlului judiciar pendinte. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel a reținut că nu s-au adus critici privind valabilitatea celor două contracte încheiate între reclamantă și S.C. B. S.A., precizând recurenta că, în contextul normativ evocat în cadrul primului motiv de recurs, nu exista temei legal spre a ataca cele două acte juridice. Formulând această critică, recurenta atribuie constatării instanței de apel un alt conținut decât cel care rezultă cu evidență din considerentele hotărârii. Constatarea criticată de recurentă este în mod evident menită să sublineze limitele devoluțiunii în care se desfășoară judecata în apel, anume că nu există critici care să permită - din perspectiva exigențelor stabilite prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.- evaluarea legalității sau/și temeiniciei dezlegărilor date de prima instanță relativ la efectele produse de cele două convenții, în coordonatele raportului juridic litigios. Ca atare, respectiva constatare nu a constituit un reproș sau o sancțiune la adresa părții apelante pentru că nu a "atacat" acele convenții, cum eronat consideră recurenta. Argumentele critice expuse cu privire la condițiile necesar a fi verificate pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare cumpărare sunt unele care nu privesc judecata făcută în etapa apelului, atât vreme cât nu au fost formulate motive de apel cu privire la respectiva chestiune. Or, asemenea critici - care privesc aspecte ale judecății realizate în primă instanță - nu pot forma obiect de evaluare în etapa recursului, în raport de exigențele stabilite prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. conform cărora, 2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". În ce privește critica prin care se susține că din actele dosarului nu rezultă că ministerul recurent ar fi refuzat în mod nejustificat să încheie un act autentic translativ de proprietate pentru imobilul în litigiu, Înalta Curte constată că, și prin aceste susțineri, recurenta tinde a determina reevaluarea probelor și a situației de fapt rezultate din acestea, demers analitic ce nu este compatibil cu exigențele stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. pentru judecata în recurs. Ca atare, această critică nu poate forma obiect de analiză în prezenta etapă procesuală. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată carcaterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate în precedent, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestuia. Notând că nu s-au formulat, în fața instanței de recurs, cereri de acordare a cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, se constată că este lipsită de obiect solicitarea recurentei de a fi cenzurate sumele ce s-ar acorda părților adverse cu acest titlu. PENTRU ACESTE MOTIVE,