ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1933/2018

Ședința publică din data de 16 mai 2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 petenta S.C. A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia, reprezentat de Consiliul Local Alba Iulia, prin hotărâre judecătorească să se dispună: rezilierea contractului de asociere nr. x/2007 încheiat între Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia și S.C. A. S.A., având ca obiect asocierea părților în vederea realizării de locuințe colective în Alba Iulia, str. x, jud. Alba; obligarea pârâtelor să restituie reclamantei suma de 253.831,58 euro (echivalentul sumei de 1.116.856,4 RON) reprezentând plata făcută de reclamantă către pârâtă ca și contravaloare a terenului pe care urma să se edifice locuințele colective; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 792/2016 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local și s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. De asemenea, excepția prescripției dreptului la acțiune a fost respinsă.

Totodată, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Alba Iulia, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia, s-a constatat rezilierea contractului de asociere nr. x/2007 încheiat între reclamantă și pârâtă și a fost obligată pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia la plata sumei de 253.831,58 euro echivalent în RON la data plății în favoarea reclamantei, reprezentând contravaloarea terenului aport în cadrul asocierii.

De asemenea, a fost obligată pârâta U.A.T. Municipiul Alba Iulia la plata sumei de 10.000 RON în favoarea reclamantei reprezentând cheltuieli parțiale de judecată, iar cheltuielile privind reducerea taxei de timbru de care a beneficiat reclamanta, în cuantum de 8.569,76 RON, s-a dispus a rămâne în sarcina Statului.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond și a încheierii din 10.02.2016 a declarat apel UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 651/2016 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de CURTEA DE APEL ALBA IULIA, secția A II-A CIVILĂ a fost respins apelul declarat de pârâta UAT Municipiul Alba Iulia, reprezentantă prin Primar, cu sediul în Alba Iulia, județul Alba împotriva încheierii din 10.02.2016, precum și împotriva sentinței nr. 792/2016 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Examinându-se cererea de recurs, în cadrul procedurii de regularizare a cererii, în baza art. XVII alin. (3) raportat la art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și art. 486 C. proc. civ. s-a constatat că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că recurenta pârâtă a achitat taxa judiciară de timbru conform art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 80/2013.

Recursul este formulat în cadrul termenului procedural prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 4.04.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din C. proc. civ. s-a dispus comunicarea recursului, cu mențiunea de a se depune la dosarul cauzei întâmpinare în termen de cel mult 30 de zile.

La 16.05.2017 s-a constatat că intimata reclamantă S.C. A. S.A. depus întâmpinare în termenul prevăzut de lege, prin care a solicitat respingerea recursului.

În conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (6) din Legea nr. 134/2010 - noul C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) și art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a dispus comunicarea întâmpinării formulate punându-se în vedere părților obligația de a depune răspuns la întâmpinare, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării.

Față de dispozițiile art. 490 alin. (2) teza I C. proc. civ., raportat la art. XVII alin. (3) și art. XV alin. (4) din Legea nr. 2/2013, s-a constatat că recurenta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA a formulat, în termenul legal, răspuns la întâmpinare.

În baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind desemnată persoana în vederea întocmirii raportului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 18 octombrie 2017 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 7 martie 2018, a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 16 mai 2018, în vederea soluționării acestuia.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de 488 pct. 8 noul C. proc. civ. se arată că instanța de apel era obligată să procedeze la calificarea naturii juridice a contractului din perspectiva art. 948, art. 962 și următoarele, art. 969, 977 și următoarele C. civ. 1864, a celorlalte texte legale invocate în apel, ținând cont de intenția comună a părților reflectată în clauzele contractuale privite coroborat, clauze care constituie legea părților. Instanța de apel a analizat Contractul văzând strict sensul literal al alin. art. 1 și art. 2.1. din Contract și făcând abstracție de celelalte clauze, ceea ce reprezintă ignorarea legii părților (art. 969 C. civ.) și încălcarea regulii de interpretare a actelor juridice prevăzute de art. 982 C. civ.

Interpretând superficial contractul ca fiind un simplu act translativ de proprietate asupra unui teren din domeniul privat, instanța de apel a aplicat greșit art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004. Reținând că, urmare acestei prevederi, contractele care au ca obiect bunuri proprietate privată nu pot fi asimilate actelor administrative în sensul Legii nr. 554/2004, a exclus caracterul administrativ al Contractului dedus judecății pentru simplul motiv ca terenul obiect al Contractului face parte din domeniul privat.

În opinia recurentei, este lipsită de temei legal statuarea instanței de apel că, în cazul tuturor contractelor administrative este vorba tot despre bunuri proprietate publică deoarece această pretinsă caracteristică nu este prevăzută de lege și nu este de esența contractului administrativ.

Statuarea că, scopul Contractului a fost acela de realizare de locuințe colective, este lipsită de temei legal, instanța neindicând dispoziția legală sau clauza contractuală din care rezultă acest scop și nici dacă el reprezintă scopul imediat sau cel mediat al Contractului, iar în cel din urmă caz, care anume parte a fost animată de un astfel de scop. Autoritatea publică nu a avut acest scop la încheierea Contractului, acesta fiind asocierea în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local (art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea 215/2001, evocat în preambulul Contractului), lucrări și bunuri indicate în art. 4.1. din Contract și în Anexa.

Nesocotind conținutul lămurit al contractului instanța de apel a determinat greșit obiectul și scopul Contractului, cu consecința excluderii greșite a caracterului administrativ al acestuia și, subsecvent, a competenței instanței de contencios.

Art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 nu are în vedere exclusiv contractele care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică ci și, alternativ, acele contracte care au ca obiect executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, care sunt categorii de contracte administrative distincte.

Din perspectiva autorității publice contractante, Contractul a fost un instrument de realizare a administrației publice locale folosit în vederea satisfacerii unor interese publice locale, în esență pentru că: a fost încheiat în exercitarea competențelor ce îi revin conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 2:15/2001, în baza art. 36 alin. (7) lit. a) din Legea nr. 215/2001 și a avut drept scop urbanizarea unei zone centrale a Municipiului Alba Iulia, conform celor hotărâte prin HCL Alba Julia nr. 358/2004 (cap. DISPOZITII GENERALE din Contract, art. 8.2. din Contract); a urmărit dobândirea de către UAT Municipiul Alba Iulia în proprietate a unor dotări și amenajări edilitare constând în rețele de utilități publice (canalizare, apa, energie electrică, gaze naturale, iluminat public stradal), parcări, alei stradale x, alei pietonale, zone verzii locuri de joacă pentru copii cu dotările și mobilierul aferent, în valoare estimată la 1.092.500 Euro, la data încheierii Contractului (Anexa la Contract, art. 2.3. lit. b) din Contract).

Dreptul de administrare al autorității publice asupra bunurilor din domeniul privat se exercită prin acte administrative și în regim de putere publică, acest aspect rezultând în speță din Hotărârile de Consiliu Local care au stat la baza încheierii Contractului și a definirii obiectului acestuia, a căror respectare era obligatorie pentru cealaltă parte contractantă, nu în virtutea negocierilor ci a efectelor actelor administrative.

Interesul public al autorității publice, care ține de scopul Contractului, nu a fost analizat în decizie, dar nici nu a fost contestat pe parcursul litigiului. Faptul că Contractul avea ca obiect realizarea și punerea în funcțiune a unor lucrări (art. 2.2., art. 4 din Contract) nu este contestat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ.

Recurenta susține că în decizia recurată nu se regăsește analiza motivelor de apel în sprijinul naturii administrative a Contractului și a nelegalității încheierii din 10.02.2016, nefiind analizate nici dispozițiile legale invocate, nici clauzele contractuale și nici înscrisurile relevante sub aspectul calificării Contractului, aspecte nesoluționate încă de la primă instanță, ca urmare, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ.

Decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept în baza cărora instanța a statuat astfel asupra scopului și obiectului Contractului, premisa dezlegării chestiunii competenței materiale.

Considerentele deciziei recurate reprezintă o simpla parafrazare a sentinței nr. 792/2016 și a susținerilor părților, urmată de o reproducere a unor clauze din Contract. Niciunul dintre motivele de apel cu care a fost investită instanța nu a fost analizat, lipsind orice statuări cu privire la admiterea sau respingerea acestora ori cu privire la relevanța lor în soluționarea cauzei.

Față de soluția dată capătului de cerere având ca obiect constatarea rezilierii Contractului, recurenta arată că prin apel a invocat în esență următoarele: cadrul procesual incomplet, în sensul că nu se putea constata rezilierea Contractului, atât timp cât una dintre părțile Contractului nu era parte în proces, ca efect a admiterii excepției lipsei de capacitate procesuală de folosință a Consiliului Local Alba Iulia; neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, cererea de constatare a rezilierii Contractului, calificată expres prin întâmpinare de către reclamanta-intimată A. drept capăt de cerere principal, fiind lipsită de interes, lipsită de obiect, reclamanta fiind lipsită de calitate procesuală activă, fiind partea în culpă pentru neexecutarea Contractului (art. 1021 C. civ. 1864 nemo auditur propriam turpitudine allegans) iar acțiunea în constatare fiind inadmisibilă față de art. 35 noul C. proc. civ. nesocotirea "declarației unilaterale de reziliere" emisă de autoritatea publică, act calificat ca act administrativ unilateral emis în regim de putere publică, care se bucură de prezumția de autenticitate, legalitate și veridicitate și caracter executoriu, astfel încât este nejustificată "dublarea" lui printr-o hotărâre judecătorească de constatare" a rezilierii. Chestiunea nefiind controversată, nu putea exista un litigiu cu acest obiect, intervenția instanței în vederea protejării drepturilor nefiind necesară (art. 29 noul C. proc. civ.).

Cu privire la aceste critici concrete aduse hotărârii primei instanță, instanța de apel a omis să se pronunțe, nerezultând din decizie dacă au fost admise sau au fost respinse, ca atare recurenta înțelege să reitereze aceleași critici și în prezentul recurs.

Cu privire la problema cadrului procesual, instanța a reținut că A. S.A. nu a atacat soluția de admitere a excepției lipsei capacității de folosință, cu consecința că această soluție a rămas definitivă. Din ansamblul considerentelor Deciziei recurate rezultă că parte contractantă este considerată în continuare Consiliul Local, care nu este parte în proces. Nu s-a pus în discuția contradictorie a părților și nici nu s-a statuat că altcineva decât Consiliul Local ar fi fost parte în Contract, prin urmare, în opinia recurentei, instanța de apel a nesocotit o hotărâre definitivă și s-a pronunțat asupra unui contract în lipsa uneia din părțile contractante.

Susținerea în sensul că reclamanta a solicitat doar să se constate rezilierea iar instanța a fost chemată doar să constate rezilierea, este obscură, nefiind limpede relevanța considerentului față de criticile formulate prin apel și legătura cu soluția pronunțată.

Instanța de apel a încălcat principii ale procesului civil (legalitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare), a nesocotit dispozițiile privind condițiile de exercitare a acțiunii civile și a încălcat dispoziții privind cercetarea procesului, intrând în cercetarea fondului fără ca mai întâi să soluționeze toate excepțiile invocate (art. 237 alin. (2), art. 248 noul C. proc. civ.).

Neanalizând niciunul dintre motivele de apel referitoare la capătul de cerere privind constatarea rezilierii Contractului, instanța a încălcat art. 397 alin. (1) teza I noul C. proc. civ. și art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. întrucât cererile cu care a fost investită constau tocmai în aceste motive de apel.

Prin sentința apelată s-a dispus obligarea UAT Municipiul Alba Iulia la plata sumei de 253.831,58 EURO reprezentând contravaloarea terenului aport în cadrul asocierii.

Prin apel au fost expuse critici concrete cu privire la această soluție, subliniindu-se în esență următoarele: acțiunea reclamantei este întemeiată pe propria culpă în încetarea contractului, aspect necontestat; temeiurile de drept ale pretenției, invocate de reclamant (îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată) au fost respinse, soluția devenind definitivă prin neapelare; alte temeiuri de drept pentru nașterea obligației de restituire nu au fost invocate și nici puse în discuția contradictorie a părților; Contractul a fost denunțat unilateral prin act administrativ necontestat; s-a încălcat regimul juridic al rezilierii contractului, ca sancțiune civilă, și art. 1021 C. civ.; reținerea unui temei contractual al pretenției la restituirea sumei pretinse este exclusă; subscrisa a dobândit dreptul de proprietate asupra banilor, drept de care nu poate fi lipsiți fără temei legal și s-au interpretat greșit clauzele Contractului, acestea neprevăzând o obligație de restituire a sumei pretinse.

Instanța de apel nu a analizat niciunul dintre aceste motive ci s-a limitat să citeze clauzele 2.1., 2.2., 2.3. și 8.3. lit. b) din Contract, statuând că art. 2.3. ar avea caracterul unei promisiuni de vânzare cumpărare" și că în Contract nu se prevede că sumele plătite anticipat de către S.C. A. S.A., în baza clauzei din art. 2 pct. 2.3. (...) nu ar mai putea fi recuperate de aceasta, cât timp proprietatea nu a fost transmisă iar formalitățile legale de transfer al proprietarii nu mai pot fi îndeplinite.

Ca urmare, instanța de apel a calificat altfel raportul juridic dintre părți, reținând sumar și reducționist că între părți a existat o promisiune de vânzare - cumpărare și că, întrucât nu a mai avut loc transferul proprietății, promitentul cumpărător ar putea să își recupereze sumele plătite. Această nouă viziune asupra raporturilor dintre părți nu a fost susținută de părți, nu a fost analizată la fond (omisso medio) și nu a fost pusă în discuția părților.

Motivul de recurs prevăzut de 488 pct. 8 noul C. proc. civ.

Instanța a încălcat art. 969 C. civ. întrucât nu a identificat în conținutul contractului o obligație de plată a sumei pretinse de reclamanta - intimată, cu titlu de contravaloare a terenului aport în cadrul asocierii, cum a dispus prima instanță.

Situația litigioasă dedusă judecății (pretenția de despăgubiri) apare în urma rezilierii unilaterale a contractul de asociere nr. 21841 din 23.08.2007, adică în lipsa oricărui contract între părți, după trei ani de la rezilierea unilaterală necontestată de reclamantă.

Instanța de apel a reținut că între părți a intervenit rezilierea unilaterală a Contractului. Concluzia legală ce se impunea este absența obligației de restituire a sumelor primite în temeiul Contractului reziliat întrucât rezilierea produce efecte doar ex nunc, pentru viitor iar în decizie nu se motivează contrariul, ca atare s-a încălcat regimul juridic al rezilierii.

Instanța a interpretat clauza art. 8.3. lit. b) din Contract în sensul că, de vreme ce părțile au convenit doar cu privire la investițiile efectuate în cursul Contractului, atunci clauza nu exclude posibilitatea de a fi recuperate sumele plătite de A. S.R.L. în baza art. 2 pct. 2.3. din Contract, chiar în cazul culpei acesteia la încetarea Contractului. O astfel de interpretare încălcă dispozițiile în materia interpretării contractului (art. 977 C. civ. și urm.), pentru că lipsa unei asemenea "trimiteri" nu poate avea sensul dat de instanță față de ansamblul clauzelor contractuale și normele aplicabile. Pe de altă parte, dacă instanța a scindat în mod nepermis Contratul într-o promisiune de vânzare-cumpărare, limitată în viziunea instanței la art. 2.3., și restul, nu se înțelege care e legătura dintre pretinsa promisiune de vânzare și clauza de la art. 8.3. lit. b) din Contract.

Statuarea că, din perspectiva culpei în încetarea contractului, nu este exclusă posibilitatea de a fi recuperate sumele achitate în baza Contractului de către partea în culpă pentru încetarea lui, contravine flagrant art. 970 C. civ. și art. 1020, 1021 C. civ.

Tot astfel, dacă o parte nu își îndeplinește angajamentul, doar partea inocentă, în privința căreia angajamentul nu s-a îndeplinit, are opțiunea de a cere fie executarea contractului, fie desființarea lui, cu daune - interese. Per a contrario, părții în culpă nu îi sunt recunoscute astfel de drepturi, cum instanțele au admis greșit reclamantei-intimate, încălcându-se astfel natura de sancțiune civilă a rezilierii iar dreptul părții inocente. Instanța nu a furnizat niciun argument pe baza căruia s-ar fi putut ajunge la încălcarea principiului nemo auditur propriam turpitudine allegans și nici cum părțile ar fi înțeles să deroge de la acesta.

Pe de altă parte, împrejurarea că art. 5.2.3., art. 8.2. și art. 8.3. lit. b) din Contract prevăd expres și repetat că toate investițiile realizate în cursul Contractului rămân proprietatea Consiliului local "fără plată de despăgubiri", "fără nicio despăgubire", trebuie înțeles tocmai în sens contrar celui statuat de instanțe. Părțile au exclus în mod expres și repetat dreptul S.C. A. S.A. la orice despăgubire/restituire în cazul încetării Contractului din culpa A. S.A., aceasta fiind îndreptățită la despăgubiri doar dacă rezilierea nu îi este imputabilă (art. 8.3. lit. d) din Contract), în acord cu normele și principiile de drept precitate. Ca urmare, nici nu era necesar ca părțile să prevadă expres că, în caz de reziliere a Contractului din culpa A. S.A., aceasta pierde nu doar investițiile ci și toate plățile și cheltuielile efectuate. Faptul că nu au prevăzut acest lucru nu înseamnă că au convenit restituirea lor ori că măcar au acceptat o astfel de posibilitate, cum eronat a interpretat instanța.

Încercând să speculeze distincția pur terminologică între investiții și sume plătite pentru teren, instanțele nu au putut indica temeiul unei diferențe de regim juridic între sumele necesare pentru cele dintâi și celelalte sume. Potrivit art. 2.2. din Contract, A. S.A. are obligația atât de a finanța lucrările de investiții cât și de acoperire a tuturor cheltuielilor necesare realizării investiției. Ca urmare și sumele plătite anticipat sunt cheltuieli aferente realizării investiției, în lipsa lor aceasta neputându-se realiza pentru că nu s-ar fi obținut dreptul de a folosi și a construi asupra terenului și nici autorizația de construire.

Instanțele nu au analizat criticile cu privire la semnificația și cuantumul sumelor plătite, instanța de apel reținând greșit că nu s-a contestat cuantumul sumei. Sumele achitate cu titlu de TVA au fost plătite de recurentă la bugetul de stat și recuperate de către A. S.A. prin mecanismul rambursării/compensării TVA, conform dispozițiilor Legii nr. 571/2003, astfel că aceasta ar beneficia de o dublă restituire. Niciunul dintre documentele și operațiunile contabile efectuate în baza Contractului nu au fost desființate deoarece rezilierea Contractului nu putea produce un astfel de efecte. Nu rezultă din hotărâri de ce aceste sume ar trebui restituite drept "contravaloarea terenului aport în cadrul asocierii" și de unde rezultă un astfel de titlu/cauza a restituirii.

Împrejurarea reținută că proprietatea nu a fost transmisă iar formalitățile legale de transfer nu mai pot fi îndeplinite este imputabilă strict reclamantei, care nu a mai fost interesată de executarea Contractului, atitudine afirmată expres de reclamanta-intimată și reținută de prima instanță. Ca urmare, este rezultatul unei manifestări unilaterale și discreționare de voință a reclamantei, fără nicio implicare din partea autorității, în sarcina căreia nu se reține vreo culpă.

Instanța, dând o relevanță greșită acestei situații, a transformat-o într-un izvor de drept sui generis. Ca urmare, a admis ca legitimă retragerea unilaterală din contract a părții care și-a pierdut interesul, încălcând din nou art. 969 C. civ., și acordând și avantaje materiale consistente pentru acest comportament.

Instanțele de fond nu au analizat care era prestația pe care a obținut-o în mod efectiv reclamanta în schimbul sumelor pe care trebuia să le plătească, iar instanța de apel a redus simplist Contractul la o promisiune de vânzare deși s-a susținut, și la fond și în apel, că această contraprestație este dreptul de a folosi terenul și dreptul de a executa lucrări de construire pe teren, în sensul pct. 10 din Anexa 2 la Legea nr. 50/1991, și că ea a fost executată, aspect confirmat de obținerea autorizației de construire nr. x/09.04.2008

Ca urmare, susține recurenta, este fără relevanță că nu a mai avut loc transferul dreptului de proprietate asupra terenului, întrucât, pe de o parte, aceasta era o prestație cu totul secundară în economia Contractului, iar pe de altă parte, transferul era condiționat de îndeplinirea obligațiilor contractuale ale reclamantei-intimate, el fiind subsecvent obținerii autorizației de construire și realizării lucrărilor de construire pe terenul altuia (art. 2.3. lit. a) din Contract).

Chiar dacă reclamanta nu ar fi beneficiat de nicio altă contraprestație, atâta timp cât transferul proprietății nu a operat strict datorită culpei ei, care a abandonat executarea Contractului și nu a contestat declarația unilaterală de reziliere, restituirea sumelor plătite este lipsită de temei legal.

Recurenta susține că, întrucât instanța de apel nu a analizat motivele de apel, nu a explicitat natura juridică a posibilități de recuperare și nu a arătat în concret care sunt temeiurile care i-au format convingerea că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, decizia încălcă art. 425 alin. (1) lit. d) noul C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanțele au determinat greșit obiectul și scopul contractului ceea ce a atras soluționarea greșită a excepției necompetenței materiale, litigiul fiind unul de contencios administrativ iar nu civil, cum greșit s-a reținut.

Critica este nefondată.

Conform contractului încheiat de părți, acestea au înțeles în mod expres să încheie un contract comercial indicând în acest sens faptul că îi este aplicabil Codul comercial. În aceste condiții instanța nu avea cum să califice contractul ca fiind administrativ deoarece ar fi fost încălcată voința părților.

Prin art. 2 pct. 2.3 din convenție se prevede că la încetarea asocierii, bunurile ce formează obiectul contractului vor fi împărțite între asociați după cum urmează:reclamanta va rămâne proprietara exclusivă a construcțiilor realizate pe terenul ce face obiectul contractului. Terenurile pe care vor fi edificate construcțiile se vor parcela și vor fi cumpărate de reclamantă pe măsură ce construcțiile vor fi edificate. S-a mai prevăzut și că terenurile neocupate de locuințe colective vor rămâne în proprietatea asociatului, iar canalizările stradale, traseul de alimentare cu apă stradal, rețelele de alimentare cu energie electrică plus iluminatul stradal, rețelele de alimentare cu gaze naturale, aleile stradale x, aleile pietonale și parcările realizate cu dale, zonele verzi, locurile de joacă cu mobilierul aferent se vor executa de S.C. A. S.A. și vor rămâne în proprietatea asociatului cu titlu gratuit (art. 2 pct. 2.3.).

Toate aceste elemente nu fac decât să dovedească natura comercială a contractului, situație în care este atrasă competența instanțelor civile, cum corect au stabilit instanțele de fond.

Este eronată interpretarea recurentei că dobândirea de către UAT Municipiul Alba Iulia în proprietate a unor dotări și amenajări edilitare constând în rețele de utilități publice (canalizare, apa, energie electrică, gaze naturale, iluminat public stradal), parcări, alei stradale x, alei pietonale, zone verzii locuri de joacă pentru copii cu dotările și mobilierul aferent, în situația în care contractul ar fi fost realizat, face ca contractul încheiat să fie unul administrativ, atâta timp cât părțile nu au urmărit încheierea unui astfel de contract.

Conform art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.

În mod corect au reținut instanțele că asocierea dintre părțile litigante nu putea fi asimilată unui contract administrativ, atâta timp cât, prin încheierea acesteia, s-a urmărit punerea în valoare a unui bun proprietate privată, chiar dacă scopul a fost acela de realizare de locuințe colective și a fost încheiat de o autoritate publică locală.

În speță, terenul care formează obiectul contractului de asociere nu este proprietate publică ci proprietatea privată a UAT, prin urmare, contractul de asociere de față, nu poate fi asimilat actelor administrative în accepțiunea Legii nr. 554/2004, soluția dată asupra excepției necompetenței materiale fiind corectă.

În temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța nu a analizat natura administrativă a contactului, decizia necuprinzând motivele de fapt și de drept care au stat la baza dezlegării chestiunii competenței materiale. A mai arătat recurenta că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate în apel și nu a analizat niciunul dintre motivele de apel referitoare al rezilierea contractului.

Și aceste critici sunt nefondate.

Astfel, instanța de apel a făcut trimitere la art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 invocat de apelantă în susținerea excepției necompetenței materiale a instanței civile și a reținut că instanța de contencios administrativ nu este competentă să soluționeze litigiul deoarece acesta derivă dintr-un contract de asociere, în care Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia a adus ca aport dreptul de proprietate asupra unui bun, teren construibil aflat în domeniul privat al Municipiului Alba Iulia, în suprafață de 35.024 mp, în vederea realizării de locuințe collective, ceea ce face inaplicabile dispozițiile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Contrar susținerilor recurentei, instanța a analizat criticile formulate prin cererea de apel și a reținut, în concordanță și cu cele statuate de instanța de fond, faptul că reclamanta a solicitat să se constate că a intervenit rezilierea contractului prin declarația unilaterală a pârâtei, recurenta de față.

Din actele dosarului nu rezultă că recurenta a solicitat instanței să se constate culpa reclamantei în privința nerealizării contractului, prin urmare acest aspect nu poate influența cererea reclamantei de restituire a sumelor platite anticipat pentru achiziția terenului, care este o obligație distinctă în cadrul contractului de asociere.

Legat de chestiunea cererii de restituire a sumelor plătite pentru achiziția terenului, instanța de apel a reținut că prin art. 8.3. lit. b) din contractul de asociere s-a prevăzut că în cazul încetării acestuia pentru nerespectarea de către S.C. A. S.A. a obligațiilor stabilite prin contract, contractul se consideră reziliat de drept, fără punere în întârziere și fără altă formalitate prealabilă, situație în care investițiile realizate deSC A. S.A. rămân în proprietatea Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia, fără nicio despăgubire. Din această prevedere rezultă că, din perspectiva culpei în încetarea contractului, s-a convenit doar cu privire la investiții, nefăcându-se vreo mențiune că sumele plătite anticipat de către S.C. A. S.A., în baza clauzei din art. 2 pct. 2.3., pentru terenul pe care trebuiau edificate construcțiile, dar pe care nu le-a mai executat, nu ar mai putea fi recuperate de aceasta, cât timp proprietatea nu a fost transmisă, iar formalitățile legale de transfer al proprietății nu mai pot fi îndeplinite.

În aceste condiții, statuând asupra aspectelor esențiale ale litigiului, instanța de apel a respectat dispozițiile art. 425 alin. 1it. b.

Recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva încălcării art. 969 C. civ. susținând că instanța nu a identificat în conținutul contractului o obligație de plată a sumei pretinse de reclamantă cu titlu de contravaloarea terenului, aport în cadrul asocierii.

Critica este nefondată.

Conform art. 2.3 din contract:

"S.C. A. S.A. se obligă să achite anticipat 95% din valoarea imobilelor terenuri pe care S.C. A. S.A. va edifica locuințe colective conform PUD aprobat prin HCL 358/2004. Plata acestei sume se va face astfel: 100.000 euro în termen de 5 zile de la data semnării contractului; restul sumei în cel mult 1 an de la data semnării contractului".

Contrar susținerilor recurentei, în temeiul acestei clauze reclamanta a plătit sume de bani cu titlu de achitare anticipată a terenului, iar cum vânzarea terenului nu a mai avut loc datorită rezilierii contractului de asociere, aceasta este îndreptățită să i se restituie sumele de bani achitate pentru un teren neintrat în proprietatea sa.

Recurenta a invocat generic și motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5.

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă că recurenta a invocat încălcarea unor principii ale procesului civil (legalitatea, contradictorialitatea, dreptul la apărare), nesocotirea dispozițiilor privind condițiile exercitării acțiunii civile, încălcarea dispozițiilor privind cercetarea procesului, intrând în cercetarea fondului fără ca mai întâi să soluționeze toate excepțiile invocate.

Și această critică este nefondată.

Înalta Curte reține că instanța de apel a menținut soluțiile date de instanța de fond asupra excepțiilor invocate de pârâta, recurenta de față, ceea ce nu contravine dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b)., exigențele acestui text de lege neimpunând aducerea unor argumente noi, dacă soluția adoptată este corectă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ. constatând că motivele de nelegalitate nu sunt fondate, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ MUNICIPIUL ALBA IULIA împotriva deciziei civile nr. 651/2016 din 29 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2018.