ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1979/2020

Ședința publică din data de 20 mai 2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea disjunsa si inregistrata pe rolul Tribunalului Arges sub nr. reclamanta A., pentru B., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mioveni, a solicitat obligarea pârâtului la recalcularea indemnizației cuvenite pentru concediului de odihnă din perioada 02.08.2015 - până la data plătii efective, ori, după caz, data la care au fost născute raporturile de serviciu cu pârâtul - până la data plății efective, actualizarea cu indicele de inflație a tuturor drepturilor bănești cuvenite și neîncasate, precum și dobânda legală, în raport de data scadenței până la data plății efective.

Întrucât reclamanții aveau domiciliile în județe diferite, Tribunalul Argeș a procedat la disjungerea din dosarul inițial a acțiunilor formulate de reclamanți în funcție de județul de domiciliu, formând tot atâtea dosare câte județe de domiciliu a identificat în cauză, declinând fiecare din dosarele disjunse către tribunalele corespunzătoare de la domiciliile reclamanților, păstrându-și primul dosar, cu cererile reclamanților cu domiciliul în județul Argeș.

2.1. Prin sentința nr. 653 din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Argeș, secția civilă, complet specializat contencios administrativ și fiscal și a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanta A., pentru B., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mioveni în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă, complet specializat contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Argeș a reținut că prin dispozițiile art. 10 alin. (3) si 4 din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 212 din 25 iulie 2018 în vigoare din 02.08.2018, aplicabil în raport de data introducerii prezentei acțiuni, legiuitorul a stabilit o competenta teritorială absolută în raport de domiciliul reclamantului (în cazul de față), apreciindu-se că este competent din punct de vedere teritorial, Tribunalul Vâlcea - sectia a II-a civilă, instanta competentă material și din perspectiva obiectului cererii.

2.2. Prin sentința nr. 234 din 3 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă, complet specializat de contencios administrativ și fiscal.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, s-a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a apreciat că atâta vreme cât reclamanții din cererea introductivă au formulat o acțiune unică, prin care au pretins același drept salarial, în speță este vorba de o coparticipare procesuală facultativă, reglementată de art. 59 C. proc. civ., întrucât drepturile salariale pretinse instituției angajatoare de către reclamanți, în calitate de funcționari publici cu statut special aflați în raporturi de serviciu cu aceasta, se întemeiază pe aceleași temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, existând o strânsă legătură între pretențiile acestora, situație căreia îi sunt aplicabile, mutatis mutandis, și dispozițiile art. 112 C. proc. civ. (deși acest text se referă la determinarea competenței în cazul pluralității de pârâți, rațiunea acestuia se regăsește și în cazul pluralității de reclamanți, când domiciliul reclamantului determină competența teritorială), din care rezultă că în caz de coparticipare procesuală, reclamanții se pot adresa oricăreia din instanțele în circumscripțiile cărora cel puțin unul dintre aceștia își are domiciliul.

Astfel, măsura disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă pierderea competenței inițial învestite, Tribunalul Argeș, ca instanță în circumscripția căreia își au domiciliul majoritatea reclamanților și reprezentantul acestora, A..

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o acțiune formulată de sindicat pentru un număr de 100 de reclamanți, toți salariați Penitenciarului Mioveni, aceștia pretinzând de la pârâtul angajator recalcularea indemnizației cuvenite pentru concediului de odihnă din perioada 02.08.2015 - până la data plătii efective, ori, după caz, data la care au fost născute raporturile de serviciu cu pârâtul - până la data plății efective, actualizarea cu indicele de inflație a tuturor drepturilor bănești cuvenite și neîncasate, precum și dobânda legală, în raport de data scadenței până la data plății efective.

Înalta Curte constată că acțiunea a fost formulată de A., în numele membrilor săi de sindicat, printre care și reclamantul B., acțiunea fiind disjunsă cu privire la aceasta.

Instanțele aflate în conflict s-au constatat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantului, dând interpretări diferite reglementărilor legii speciale a contenciosului administrativ, respectiv dispozițiilor C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, cu referire și la sediul sindicatului, în calitate de reprezentant al reclamanților.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 1 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Având în vedere numărul mare de conflicte de competență cu care a fost sesizată instanța supremă, asupra acestei probleme de drept, la data de 22 mai 2017, în ședința de unificare a practicii secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu titlu de principiu că, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare de la acea dată, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

Această chestiune a fost ulterior reglementată prin Legea nr. 212/2018, în sensul introducerii alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Înalta Curte reține că, în cauza de față, sindicatul acționează în numele membrilor săi, menționați în tabelul anexat cererii, în baza unei împuterniciri din partea reclamanților, organizația fiind reprezentantul acestora în fața instanței.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

Așa fiind, suntem în prezenta unei necompetențe teritoriale exclusive, de ordine publică, prevăzută de dispoziții speciale, pe care părțile nu o pot înlătura, iar instanța o poate invoca din oficiu în condițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce privește Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța constată că aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv a unei norme de competență reglementată de codul muncii și la recunoașterea calității procesuale active a organizației sindicale.

Argumentele deciziei pronunțate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoașterea legitimității procesuale a organizației de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres și, pe cale de consecință, stabilirea competenței, în această ipoteză, la sediul sindicatului.

Prin urmare, față de cele arătate anterior, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018, având în vedere că reclamantul din prezentul dosar are domiciliul în județul Vâlcea, oraș Brezoi, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza, în fond, este Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A., pentru B., în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Mioveni, în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2020.