ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1763/2020

Ședința publică din data de 08 aprilie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 116/CJ 683/2012 și a Deciziei de imputare nr. x din 24.04.2012 emise de Ministerul Apărării Naționale - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București.

Prin sentința civilă nr. 2840 din 27 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamanților, a anulat Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 116/CJ 683/2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAPN și Decizia de Imputare nr. x/24.04.2012, emisă de MApN - DPICFB.

Împotriva sentinței civile nr. 1640 din 17 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărarii Naționale.

Prin decizia civilă nr. 3847 din 2 decembrie 2015, ÎCCJ-SCAF a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1640 din 17 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamanților, a anulat Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 116/CJ 683/2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MAPN și Decizia de Imputare nr. x/24.04.2012, emisă de MApN - DPICFB.

Împotriva sentinței civile nr. 1640 din 17 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărarii Naționale, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii reclamanților.

În motivarea recursului arată că instanța de fond s-a rezumat la o analiză formală atât a considerentelor deciziei de casare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care era obligatorie în rejudecare pentru judecătorul fondului, cât și a cadrului legal incident.

Nici în rejudecare, instanța de fond nu a analizat aspecte esențiale expuse prin cererea introductivă și nici apărările corelative opuse de pârât, netratând motive de nelegalitate precum: stabilirea pagubei în baza unei legislații care nu era în vigoare în perioada pentru care a fost efectuată cercetarea; nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 121/1998 în stabilirea pagubei și aplicarea greșită a prevederilor alinetului 3 al aceluiași articol, deși nu a fost dovedită reaua-credință a reclamanților; nelegala repunere în termenul de refacere a cercetării administrative; stabilirea răspunderii șefilor de catedră, deși acțiunea în răspundere materială față de aceștia era prescrisă; neluarea în calcul în cadrul cercetării administrative a instituției suplinirii colegiale; derularea cercetării administrative și pentru perioada 11.10.2005-01.06.2006 în condițiile în care în legislația vremii nu era prevăzută obligația recuperării timpului consumat și nici aceea de ținere a evidenței acestuia.

Fără soluționarea tuturor acestor aspecte, hotărârea nu poate fi considerată motivată.

În altă ordine de idei, instanța a plecat de la premisa eronată potrivit căreia, în speță, sunt aplicabile, in integrum, fără nicio nuanțare, prevederile generale privind condițiile cumulative necesare angajării răspunderii materiale a militarilor, în special cele privind existența faptei ilicite și a vinovăției. Aceasta în condițiile în care în situația care a făcut obiectul cercetării administrative a fost analizată o categorie aparte de prejudiciu, și anume acela creat prin încasarea necuvenită a unor drepturi salariale.

În privința acestei situații, art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și pct. 6 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din MApN, aprobate prin Ordinul MApN nr. M.5/1999, stipulează că militarii care au încasat sume nedatorate sunt obligați să le restituie, fără a mai fi necesară îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii pentru fapta ilicită, și anume: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția și legătura de cauzalitate.

În cauză, în cadrul cercetări administrative, a rezultat incontestabila primire a sumelor reprezentând soldele lunare, în parte nedatorate.

Împrejurarea că persoanele care au încasat sumele nedatorate sunt și persoanele care sunt vinovate de acordarea nelegală a acestora are relevanță doar raportat la prevederile art. 24 din ordonanță, care stabilește modalitatea de recuperare efectivă a prejudiciului, în termen de un an de la persoana care le-a încasat, iar pentru ceea ce excede, până la împlinirea termenului de 3 ani, de la persoana vinovată de acordarea nelegală a drepturilor salariale.

Instanța de fond a făcut trimitere la neantrenarea răspunderii disciplinare a reclamanților, situație pe baza căreia a reținut că nu s-a constatat o nerespectare de către reclamanți a obligațiilor lor de serviciu.

Or, arată recurentul, atragerea răspunderii materiale nu este condiționată de atragerea răspunderii disciplinare. De altfel, având în vedere funcțiile îndeplinite de reclamanți, rezultă că nedeclanșarea procedurii disciplinare și lipsa sancțiunilor disciplinare trebuie imputată tot acestora. Printre reclamanți sunt toate cadrele didactice cu funcții de conducere din cadrul Universității Naționale de Apărare, așa încât era practic imposibil ca aceștia să declanșeze o procedură disciplinară împotriva propriei persoane sau a cadrelor didactice din subordine, care au săvârșit același tip de fapte.

Prin urmare, lipsa sancțiunilor disciplinare împotriva reclamanților nu poate constitui o dovadă a inexistenței unui prejudiciu.

Reclamanții nu au respectat obligația prevăzută în regulamentele interne și în fișa postului referitoare la prestarea în întregime a celor 8 ore fizice ale programului normal de lucru, fiind dovedit fără echivoc că nu au îndeplinit această obligație legală, regulamentară și contractuală.

Extinderea raționamentului procurorului militar referitor la suprapunerea orelor lucrate în cadrul proiectelor de cercetare științifică este lipsită de logică juridică deoarece în această situație suprapunerea a operat în privința orelor lucrate în cadrul proiectelor de cercetare științifică desfășurate (în cea mai mare parte) în timpul liber, remunerarea fiind în regim plata "cu ora", neexistând obligația efectuării unui program de muncă obligatoriu de 8 ore zilnic, ca în cazul programului normal de lucru.

Metodologia de stabilire a sarcinilor de învățământ și cercetare științifică în Universitatea Națională de Apărare aprobată la 15.06.2006 statuează că șefii de catedre și de compartimente sunt obligați să țină o evidență strictă a prelungirii programului orar și să consemneze în fișa de plată cu ora că persoana și-a îndeplinit atribuțiile funcționale. Rezultă că recuperarea orelor era obligatorie, iar raționamentul instanței de fond nu este corect.

Conform art. 4 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din MApN, aprobate prin Ordinul MApN nr. M.5/1999, răspunderea materială se stabilește în sarcina persoanelor vinovate, independent de sancțiunile disciplinare sau de altă natură la care acestea sunt supuse potrivit legislației în vigoare.

În logica raționamentului instanței de fond, se acceptă că un salariat cu activitate intelectuală poate îndeplini atribuțiile de serviciu aferente funcției de bază timp de 2 ore zilnic, iar în restul de 6 ore poate să desfășoare alte activități remunerate suplimentar, în instituție sau în afara acesteia. Cu toate acestea, ar trebui să fie remunerat ca și cum ar fi exercitat activitățile specifice funcției de bază timp de 8 ore.

Prima instanță a reținut că prin actele administrative contestate nu s-a dovedit că reclamanții nu și-ar fi îndeplinit propriile atribuții de serviciu sau că le-ar fi îndeplinit în mod defectuos și nici că aceștia nu au respectat obligația de recuperare a timpului consumat din programul de lucru. Aceste argumente ignoră/înlătură, fără nicio justificare, probatoriul administrat în cauză. Documentele privind evidența timpului lucrat, asumate prin semnătură de fiecare cadru didactic și validate prin notele explicative precum și prin ordinele de zi pe unitate, dovedesc cu certitudine că reclamanții nu au prestat 40 de ore fizice săptămânal pentru funcția de bază, dar și că nu și-au îndeplinit obligația de recuperare prevăzută de actele normative în vigoare și de reglementările interne, pentru orele din bazele de calcul anexate procesului-verbal de cercetare administrativă.

În concluzie, prima instanță a înlăturat apărările Ministerului Apărării Naționale pe baza unor aprecieri generale, neargumentate și cu ignorarea probatoriului administrat.

Prin întâmpinare, intimații-reclamanți, prin reprezentantul lor comun, reclamantul DDD., solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că instanța de fond a respectat decizia de casare și nu a apreciat ca fiind "facultative" anumite acte normative, ci a considerat că acestea trebuie să fie în concordanță cu prevederile din Constituție, sens în care arată că nepublicarea în Monitorul Oficial a actelor normative emise de miniștri atrage inexistența acestora.

Intimații-reclamanți se referă la conținutul radical diferit al proceselor-verbale de cercetare administrativă emise în 2008, 2010 și 2012 și la împrejurarea că procesul-verbal din 2012, care stă la baza emiterii deciziei de imputare atacate în cauză, are la bază proiectul de "Ordin al ministrului Apărării Naționale pentru aprobarea Instrucțiunilor privind răspunderea materială a militarilor și personalului civil din Ministerul Apărării Naționale". Acest proiect de act normativ nu a intrat în vigoare dar, totuși, în baza lui s-a stabilit o altă categorie de persoane care urmează a răspunde material și ale căror presupuse fapte oricum erau prescrise, fiind depășit termenul de trei ani de la data constatării presupusei pagube.

Se mai arată că s-a stabilit răspunderea materială a colonelului (în rezervă) III., care era decedat la data întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă.

De asemenea, intimații apreciază că recurentul-pârât face o eroare majoră considerând că este aplicabilă prevederea pct. 6 alin. (2) din Ordinul M.5/1999, întrucât aceste dispoziții se referă la drepturi care au caracter de regularitate și se aplică în situația existenței unor greșeli în acordarea acestor drepturi, fără a fi necesar a se întruni condițiile cumulative pentru a fi considerate pagubă, și anume prejudiciu, faptă ilicită, vinovăție, legătură de cauzalitate. Însă, textul nu este aplicabil în cazul drepturilor care nu au caracter de regularitate. Or, în speță, nu există nici prejudiciu și nici faptă ilicită, vinovăție și, cu atât mai puțin, legătură de cauzalitate.

Programul de lucru aferent funcției de bază a personalului didactic din învățământul superior este cel stabilit în condițiile Secțiunii I "Norma didactică și de cercetare" din Legea nr. 198/1997. Ordinul MApN nr. M.61/1998 prevede 40 de ore săptămânal. Însă, ele se desfășoară în condițiile art. 80 din Legea nr. 198/1997 și în condițiile stabilite de fișa postului, care la rubrica "Cantitate" prevede 9-11 ore convenționale/săptămână - activitate normată, cel puțin 2 ore convenționale de curs, pentru 35 de săptămâni dintr-un an universitar, iar la rubrica "Timp" prevede 40 de ore săptămânal care să cuprindă activitate didactică normată, activitate în folosul învățământului, activități cu specific militar, cercetare științifică. La rubrica "Programul de lucru" prevede 8 ore zilnic conform programului universității și de asemenea că activitățile de documentare, cercetare, legătură cu institute de specialitate pot fi desfășurate și în afara UNAp, în timpul zilnic de muncă.

Or, cadrele didactice nu numai că și-au îndeplinit programul de lucru înscris în fișa postului conform Legii nr. 198/1997, dar au efectuat și una-două norme peste programul normal de muncă, din care a fost salarizată o singură normă.

Datorită nevoii de pregătire a cadrelor militare s-a aprobat un număr de cursuri peste posibilitățile normale de susținere prin intermediul cadrelor didactice încadrate la UNAp. Situația creată a presupus efectuarea de ore peste norma didactică, aprobate de ministrul Apărării Naționale și care au fost doar parțial salarizate.

Revenind la fișa postului, din aceasta rezultă fără echivoc că un cadru didactic nu este obligat a sta pe scaun 8 ore pe zi, iar raționamentul recurentului este aberant.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Sentința recurată este pronunțată în rejudecare, în urma deciziei nr. 3847/2.12.2015, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de MApN împotriva primei sentințe pronunțate în cauză de către Curtea de Apel București (sub nr. 2840/27.09.2013), a casat sentința recurată și a trimis pricina spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia de casare anterior menționată s-a reținut că prima hotărâre pronunțată în fond nu cuprindea o analiză efectivă a motivelor de nelegalitate a actelor administrative invocate prin cererea de chemare în judecată și se întemeia pe o afirmație generală, de principiu, potrivit căreia decizia de imputare ar fi avut la bază o premisă greșită, și anume, imposibilitatea desfășurării unor alte activități remunerate în timpul programului normal de lucru, deși aceste activități nu au presupus lipsa reclamanților de la locul de muncă și nici neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu care le-au revenit în perioada avută în vedere de cercetarea administrativă.

Înalta Curte a statuat prin decizia de casare că aceste argumente nu pot susține soluția de anulare a actelor administrative atacate, câtă vreme instanța de fond nu s-a raportat la cadrul normativ și regulamentar invocat prin decizia de imputare și procesul-verbal de cercetare administrativă și nu a corelat afirmația de principiu pe care și-a întemeiat hotărârea cu regulile normative specifice aplicabile cauzei.

În rejudecare, instanța de fond a pronunțat o nouă soluție de anulare a deciziei administrativ-jurisdicționale nr. x/2012 și a deciziei de imputare nr. x/24.04.2012, reținând, în esență, că în mod nelegal s-a antrenat răspunderea materială a reclamanților câtă vreme nu există faptă ilicită și nici prejudiciu cauzat prin o faptă ilicită.

Detaliind argumentele subsumate acestei concluzii, instanța de fond a reținut că reclamanților li s-a imputat ca faptă ilicită nerespectarea legislației în vigoare și a reglementărilor interne privind recuperarea orelor consumate din timpul programului normal de lucru cu alte activități remunerate în regim "plata cu ora", respectiv că nu au îndeplinit în totalitate durata programului normal de lucru aferent funcției de bază, de 40 de ore săptămânal, program prevăzut atât în contractul individual de muncă și în fișa postului, cât și în Regulamentul de organizare internă a UNAp. Aceasta în condițiile în care au primit integral solda lunară și celelalte drepturi bănești aferente funcției ocupate.

Instanța a apreciat că faptele reținute constituiau temei pentru antrenarea răspunderii disciplinare a reclamanților și, câtă vreme o astfel de procedură nu s-a declanșat, nu există o constatare a nerespectării obligațiilor de muncă ale reclamanților, ci doar se prezumă că, datorită suprapunerii orelor de serviciu cu orele de desfășurare a activităților remunerate în regim "plata cu ora", reclamanții nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de serviciu și astfel ar fi creat un prejudiciu.

Instanța a reținut că simpla suprapunere a orelor nu justifică ideea de prejudiciu și că, prin decizia de imputare, nu s-a dovedit că reclamanții nu și-ar fi îndeplinit obligațiile profesionale.

Raportându-se la cadrul normativ invocat prin decizia de imputare, instanța a reținut că reclamanții au avut posibilitatea legală de a efectua și activități în regim "plata cu ora", chiar potrivit acestor reglementări, iar prin actele administrative nu s-a făcut dovada că nu și-au îndeplinit propriile atribuții de serviciu sau le-ar fi îndeplinit în mod defectuos, nestabilindu-se că aceștia nu au prestat activitatea de 40 de ore fizice săptămânal, pentru care au fost remunerați în cadrul funcției și nici că nu au respectat obligația de recuperare a timpului consumat din programul de lucru, pe baza unui program aprobat de șeful unității militare, consemnat în ordinul de zi pe unitate.

Instanța a mai apreciat că pentru orele din programul normal de lucru în care reclamanți au desfășurat activități remunerate în regim "plata cu ora", MApN trebuia să facă dovada certă că reclamanții au avut obligații de recuperat și nu le-au recuperat, prin reîntregire, simpla suprapunere a orelor nefiind suficientă pentru a se reține existența prejudiciului.

Înalta Curte constată că deși recurentul-pârât nu a invocat formal cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a formulat motive de recurs care se impun a fi încadrate în acest caz de casare. Astfel, a invocat că instanța de fond, în rejudecare, nu a respectat decizia nr. 3847/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul că, nici în cadrul rejudecării cauzei, nu a analizat aspecte esențiale ale raportului litigios, respectiv nu a analizat motivele de nelegalitate a actelor administrative punctual expuse prin cererea introductivă și a ignorat probatoriul administrat în cauză, din care rezultă nerespectarea, fără nicio justificare, a obligației de recuperare a timpului consumat din programul de lucru, pe baza unui program aprobat de șeful unității militare, consemnat în ordinul de zi pe unitate.

Aceste motive sunt parțial fondate.

Instanța de fond, în rejudecare, nu a procedat la o analiză punctuală a motivelor de nelegalitate invocate prin cererea introductivă, însă considerentele sale sunt legate de unele dintre aceste motive invocate prin cererea introductivă, respectiv de cele prin care s-a invocat lipsa prejudiciului și lipsa unui temei legal pentru atragerea răspunderii materiale, în condițiile în care legea nu prevedea modalitatea de recuperare a activității intelectuale.

Instanța de fond s-a raportat la cadrul normativ incident, respectiv la prevederile OMEC nr. 4209/2004 și OMEC nr. 3541/2006, potrivit cărora orele remunerate în regim plata cu ora pot fi efectuate numai în afara programului de lucru aferent funcției de bază a personalului angajat, dar și la prevederile OMApN nr. M61/1998, modificat prin OMApN nr. 76/2006, referitoare la obligația de recuperare a timpului consumat din timpul aferent programului de lucru, însă, a apreciat că lipsa atragerii răspunderii disciplinare pentru nerespectarea programului normal de lucru coroborată cu nedovedirea faptei ilicite și a prejudiciului determină inaplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 121/1998 referitoare la răspunderea materială a militarilor.

Date fiind acestea, se constată că instanța de fond a expus raționamentul care sprijină soluția de anulare a actelor administrative, raportat la cadrul normativ aplicabil și nu se poate reține nerespectarea deciziei de casare.

Cât privește susținerea potrivit căreia hotărârea ignoră probatoriul administrat, aceasta se dovedește întemeiată. Instanța de fond a reținut, printre altele, că prin actele administrative contestate nu s-a stabilit nici că reclamanții nu au respectat prevederile art. 24 alin. (6) din Ordinul MApN nr. M61/1998 și art. 16 alin. (1) din Ordinul MApN nr. 119/2003, în sensul de a nu fi prestat activitatea de 40 de ore fizice săptămânal, pentru care au fost remunerați în cadrul funcției și nici că aceștia nu au respectat obligația de recuperare a timpului consumat din programul de lucru, pe baza unui program aprobat de șeful unității militare. Aceste susțineri vin în contradicție cu rezultatul cercetării administrative, instanța de fond nearătând argumentele pentru care a înlăturat întregul probatoriu din etapa administrativă și pe care s-a întemeiat atragerea răspunderii materiale. Potrivit acestuia, reclamanții, în perioada vizată de cercetare (25.08.2005-31.12.2007), nu au prestat continuu cele 40 de ore fizice pe săptămână pentru care au fost remunerați în cadrul funcției și nici nu au îndeplinit obligația de recuperare a timpului consumat din timpul programului de lucru cu alte activități remunerate în regim plata cu ora.

Acesta a fost, în esență, motivul atragerii răspunderii materiale, faptele înseși nefiind contestate de către reclamanți.

În procesul civil, judecătorul ajunge să cunoască raportul juridic în care părțile litigante sunt implicate și faptele care au dat naștere conflictului de interese dedus judecății pe baza probelor administrate. La aceste fapte aplică norma de drept corespunzătoare.

În speță, nu situația de fapt reținută în procesul-verbal de cercetare este contestată de către reclamanți, ci consecințele pe care aceasta le poate produce.

Procesul-verbal de cercetare administrativă este mijlocul prin care judecătorul fondului a luat cunoștință de raportul juridic supus judecății. Se constată, din această perspectivă, că judecătorul fondului nu a indicat niciun argument pentru care a reținut o altă situație de fapt decât cea rezultată din probatoriu, încălcând astfel dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., potrivit cărora este dator să stabilească situația de fapt în baza probelor administrate, acestei situații de fapt urmând a-i fi aplicate normele de drept substanțial incidente.

Trecând la analiza motivelor de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată, de asemenea, fondate întrucât se confirmă greșita interpretare și aplicare de către instanța de fond a prevederilor O.G. nr. 121/1998.

Așa cum rezultă din cadrul cercetării administrative, atragerea răspunderii materiale a reclamanților pentru perioada 25.08.2007-31.12.2007 s-a raportat la fapta de încasare necuvenită/fără drept a salariului corespunzător funcției, în măsura în care timpul de lucru a fost consumat cu alte activități remunerate în regim plata cu ora.

Potrivit art. 20 alin. (1) coroborat cu art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, militarii care au încasat sume fără drept sunt obligați să le restituie, în cazul în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor.

Prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/7.07.2011, pronunțată în revizuire, așa cum a fost lămurită prin încheierea din 17.11.2011, s-a stabilit că răspunderea materială pentru perioada anterior menționată este în sarcina persoanelor care au primit/beneficiat de drepturi salariale fără a li se cuveni, raportat la timpul de lucru efectiv dedicat funcției.

Considerentele instanței de fond potrivit cărora nu există faptă ilicită și nici prejudiciu cauzat prin această faptă ignoră temeiul de drept invocat pentru atragerea răspunderii, în raport de care ceea ce trebuie dovedit pentru atragerea răspunderii materiale este încasarea fără drept a unor sume de bani primite cu titlu de remunerație pentru activitatea desfășurată în cadrul funcției și care sunt nedatorate raportat la numărul de ore fizice care nu au fost prestate din cadrul programului săptămânal de 40 de ore, respectiv au fost consumate pentru alte activități remunerate în regim plata cu ora, fără să fie îndeplinită obligația de recuperare a acestui timp de lucru, pe baza unui program aprobat de șeful unității militare.

Cât privește perioada 25.08.2005-25.08.2007, potrivit aceleiași decizii administrativ-jurisdicționale pronunțate în revizuire, și în raport de care s-a dispus reluarea cercetării administrative finalizate prin emiterea actelor atacate în prezenta cauză, răspunderea materială s-a considerat că trebuie pusă în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba, prin pagubă înțelegându-se plata salariului fără drept, întrucât, raportat la dispozițiile art. 24 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 121/1998, persoanele care au încasat sume fără drept răspund numai pentru paguba constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor, pentru paguba constată după un an de la data primirii sumelor, dar nu mai târziu de trei ani de la această dată răspunderea revenind celor din vina cărora s-a produs paguba.

Prin decizia pronunțată în revizuire s-a stabilit că nu a fost invocată și dovedită în cadrul cercetării administrative reaua-credință a reclamanților, în calitate de persoane care au încasat sumele nedatorate, și drept urmare, atragerea răspunderii lor materiale se limitează la perioada de un an anterioară datei constatării pagubei, și anume datei de 25.08.2008.

Cât privește cercetarea administrativă pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007, reluată în urma deciziei pronunțate în revizuire, aceasta a concluzionat asupra răspunderii deopotrivă a șefilor de catedre, departamente, compartimente și a celor cărora inițial li s-a atras răspunderea pentru sume încasate necuvenit, în cazul acestora din urmă, în temeiul dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cărora răspunderea materială este angajată atât pentru militarii care au fost însărcinați legal cu atribuții privind gestionarea resurselor financiare, cât și pentru cei care au îndeplinit în fapt astfel de atribuții. Astfel, s-a reținut că documentele de evidență a activităților executate în afara programului, în compensarea orelor remunerate în sistemul plata cu ora au fost întocmite și asumate prin semnătură de fiecare cadru didactic în parte, deși ținerea evidenței prelungirii programului orar era atribuția șefului de catedră, departament sau compartiment. Această obligație asumată au îndeplinit-o defectuos, consemnând date nereale, contradictorii sau incomplete referitoare la recuperarea orelor de lucru.

În plus, persoanele în cauză aveau, în baza legislației în vigoare, a reglementărilor interne, a fișelor postului, și a contractelor individuale de muncă, obligația îndeplinirii unui program normal de muncă de 8 ore, pe care l-au îndeplinit numai parțial.

Drept urmare, pentru perioada anterior arătată, s-a considerat că sunt persoane responsabile de producerea prejudiciului și care urmează să răspundă material pentru acesta șefii catedrelor, departamentelor și compartimentelor, dar și cadrele didactice care au încasat sume necuvenite, în calitate de persoane care au îndeplinit în fapt atribuții legate de gestionarea resurselor financiare.

Instanța de fond nu a distins între cele două perioade. A socotit că răspunderea materială a fost atrasă pentru întreaga perioadă în sarcina cadrelor didactice care au încasat sumele necuvenite, pe temeiul producerii unui prejudiciu de care aceste persoane se fac vinovate și a stabilit că nu s-a demonstrat că reclamanții nu și-ar fi îndeplinit obligațiile de serviciu, iar simpla suprapunere a orelor afectate funcției de bază cu cele în care au fost prestate alte tipuri de activități remunerate în regim plata cu ora nu demonstrează producerea unui prejudiciu. Pentru aceste motive, a concluzionat asupra neîndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii materiale.

Înalta Curte constată că se impune casarea sentinței recurate și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, pentru perioada 25.08.2007-31.12.2007, răspunderea materială a fost atrasă pentru sume încasate fără drept, fără a fi necesar a fi dovedită o faptă ilicită, prejudiciul constând în cuantumul sumelor încasate fără drept, conform art. 20 alin. (1) și art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998. Această obligație de restituire este independentă de ideea de culpă (respectiv, faptă ilicită), corespunzând instituției din dreptul civil a plății nedatorate.

Cât privește aceste sume imputate pe temeiul încasării lor necuvenite, raționamentul instanței de fond este greșit întrucât obligația de recuperare a orelor fizice consumate din timpul normal de lucru cu alte activități remunerate în regim plata cu ora este indubitabilă, raportat la prevederile art. 29 din Metodologia de stabilire a sarcinilor de învățământ și cercetare știintifică în UNAp din 2006, dar și a prevederilor contractelor individuale de muncă, conform cărora reclamanții aveau obligația de a aloca 40 de ore fizice săptămânal programului de lucru aferent funcției deținute. Drept urmare, pentru orele nerecuperate plata salariului este necuvenită.

Prevederile Metodologiei universitare se coroborează cu cele ale OMEC nr. 3541/2006, care stabilesc că orele libere din posturile vacante se pot efectua fără suprapunere pe timpul normal de lucru. În caz de suprapunere, timpul normal de lucru este supus reîntregirii.

În altă ordine de idei, atragerea răspunderii materiale pentru sume încasate necuvenit nu este condiționată de atragerea răspunderii disciplinare pentru neîndeplinirea obligațiilor de serviciu sau a obligației de recuperare a orelor fizice destinate programului normal de lucru. O astfel de relaționare nu se bazează pe o prevedere legală, ci a fost stabilită de instanța de fond pe cale pretoriană, ceea ce nu poate fi acceptat.

Cât privește sumele imputate pe temeiul unei fapte ilicite săvârșite în legătură cu gestionarea resurselor financiare ale unității, în perioada 25.08.2005-25.08.2007, în esență, ceea ce s-a reținut prin decizia de imputare este că neluarea măsurilor pentru recuperarea timpului de lucru, ca și întocmirea unor evidențe nereale, contradictorii, referitoare la astfel de recuperări au condus la o gestiune financiară defectuoasă, materializată în plata necuvenită a unor venituri salariale.

Instanța de fond a ignorat analiza efectuată în cercetarea administrativă și temeiurile atragerii răspunderii, pe care nu le-a analizat.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va casa sentința recurată și în raport și de dispozițiile sart. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, constatând că nu mai poate fi trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond în urma acestei a doua casări, ci trebuie rejudecată în fond, va proceda la rejudecare, analizând punctual și celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamanți la adresa actelor administrative atacate prin cererea introductivă.

Un prim motiv de nelegalitate s-a referit la caracterul incert al prejudiciului. Reclamanții au arătat că trei procese-verbale de cercetare administrativă întocmite succesiv în 2008, 2010 și 2012 au concluzionat asupra unui cuantum de fiecare dată diferit al prejudiciului.

Înalta Curte constată că aceste argumente nu pot fi primite, ele nesusținând caracterul incert al prejudiciului stabilit prin procesul-verbal de cercetare administrativă A/165/28.03.2012 (proces-verbal pe care se întemeiază decizia de imputare supusă controlului judiciar în prezenta cauză).

Maniera de evaluare a prejudiciului rezultată din acest ultim proces-verbal de cercetare administrativă are în vedere tocmai îndreptarea deficiențelor constatate în calea de atac administrativ-jurisdicțională a revizuirii în ceea ce privește evaluarea anterioară.

Prin urmare, acest ultim proces-verbal de cercetare administrativă urmărește reperele impuse prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2011, prin care s-a stabilit că evaluarea prejudiciului trebuie raportată la cuantumul soldei lunare nete a fiecărui cadru militar aferente lunii în care nu au fost recuperate orele fizice de program și la timpul fizic nerecuperat din programul săptămânal de 40 de ore. Or, reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate referitoare la această modalitate de evaluare a prejudiciului.

Alte motive de nelegalitate invocate de reclamanți s-au referit la: nerespectarea deciziei administrativ-jurisdicționale nr. x/2011 cât privește nedovedirea relei lor credințe, care să permită atragerea răspunderii pe o perioadă de 3 ani, nelegalitatea deciziei de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative, precum și atragerea răspunderii șefilor de catedre cu nesocotirea împlinirii termenului de prescripție a răspunderii, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Potrivit art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, (t)ermenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

Potrivit art. 24 din O.G. nr. 121/1998, (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.

(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.

(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajați pe bază de contract sau salariați civili și nu au fost de bună-credință, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.

(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere.

Potrivit art. 33 din O.G. nr. 121/1998, (1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) și la art. 25 alin. (4), precum și în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau șeful unității competent poate cere comisiei de jurisdicție a imputațiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau șeful unității competent a luat cunoștință că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

(2) Comisia de jurisdicție a imputațiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunțare comandantului sau șefului unității care a solicitat repunerea în termen.

(3) Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză.

Este cert că prin decizia de imputare nr. x/24.04.2012 s-a stabilit, în concordanță cu prevederile deciziei administrativ-jurisdicționale nr. x/2011 și a încheierii de lămurire nr. x/2011 din 17.11.2011, că răspunderea materială pentru perioada 25.08.2007-25.08.2008 (în realitate 31.12.2007) revine persoanelor care au primit/beneficiat de sume fără drept/nedatorate, iar răspunderea materială pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007 revine persoanelor din vina cărora s-a produs paguba.

Rezultă că pentru prima perioadă, noua decizie de imputare nu a făcut decât să reia temeiurile răspunderii, reevaluând prejudiciul.

Însă, pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007, nu încasarea de către reclamanți cu rea-credință a sumelor necuvenite a stat la baza atragerii răspunderii prin noua decizie de imputare, ci răspunderea a fost atrasă pe temeiul unei fapte ilicite care a condus la producerea pagubei, și anume îndeplinirea defectuoasă a unor atribuții privind gestionarea resurselor financiare.

Astfel, pentru perioada ultim amintită, în decizia de imputare nr. x/24.04.2012, comparativ cu decizia de imputare anterioară, desființată în parte de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor în calea de atac administrativ-jurisdicțională a revizuirii, cauza juridică a atragerii răspunderii reclamanților este diferită.

În concordanță cu această situație, prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2011 din 17.11.2011, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a admis cererea de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative, repunere în termen a cărei legalitate este contestată de către reclamanți.

Înalta Curte are în vedere că numai pentru perioada amintită operează instituția repunerii în termen având în vedere că, pe de o parte, s-a atras răspunderea materială a șefilor de catedre, departamente și compartimente, în condițiile în care cercetarea inițială nu s-a referit la aceștia, iar pe de altă parte, în ceea ce îi privește pe reclamanții a căror răspundere nu a fost atrasă pe temeiul acestei calități, repunerea în termen era necesară în condițiile modificării cauzei juridice a răspunderii, trecându-se de la temeiul încasării necuvenite a sumelor la temeiul răspunderii pentru o faptă ilicită săvârșită în legătură cu gestionarea resurselor financiare.

Pentru perioada 25.08.2007- 31.12.2007 nu era necesară o repunere în termen, întrucât etapa administrativ-jurisdicțională a conflictului s-a încheiat cu confirmarea temeiurilor atragerii răspunderii, reluarea cercetării privind exclusiv cuantificarea prejudiciului.

În raport de dispozițiile art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, se constată că, în ceea ce îi privește pe șefii de catedre, departamente, compartimente, repunerea în termenul de efectuare a cercetării administrative este legală, în cauză decizia de imputare anterioară fiind emisă împotriva altor persoane decât cele care au produs paguba, ipoteză explicit enunțată în art. 33 alin. (1) ca și cauză de repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative.

În ceea ce îi privește pe ceilalți reclamanți, pentru care temeiul atragerii răspunderii a fost schimbat, Înalta Curte apreciază că nerespectarea prevederilor art. 24 din O.G. nr. 121/1998, referitoare la modalitatea de atragere a răspunderii pentru pagubele constatate în cel mult trei ani de la data producerii lor, nerespectare constatată prin decizia administrativ-jurisdicțională pronunțată în revizuire, nu poate fi considerată motiv temeinic, în sensul art. 33 alin. (1) din același act normativ, pentru care cercetarea administrativă referitoare la fapta delictuală reținută în sarcina reclamanților nu a fost întreprinsă în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) din ordonanță.

Astfel, răspunderea materială a acestor reclamanți a fost inițial atrasă pe temeiul încasării fără drept a unei părți din solda lunară în perioada anterior menționată, iar decizia administrativ-jurisdicțională din revizuire a stabilit că această răspundere nu putea fi atrasă pe temeiul arătat întrucât nu a fost invocată și demonstrată reaua-credință a reclamanților, situație în care răspunderea operează numai pentru un an de la data constatării primirii sumelor nedatorate.

Pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007 fiind modificată cauza juridică a atragerii răspunderii, în sensul invocării unor fapte ilicite din care a decurs paguba și a unei vinovății în săvârșirea acestora, Înalta Curte constată că a avut loc o nelegală repunere în termenul de efectuare a cercetării administrative a Comisiei de cercetare administrativă, întrucât greșita aplicare a prevederilor legale în materie de atragere a răspunderii materiale nu poate constitui motiv temeinic pentru repunerea în termen.

Pe cale de consecință, atragerea răspunderii reclamanților, pe tărâmul ilicitului civil, pentru perioada 25.08.2005-25.08.2007, nu mai era posibilă, datorită împlinirii termenului de decădere referitor la efectuarea cercetării administrative.

În ceea ce îi privește pe șefii de catedre, departamente și compartimente, se constată că este fondat motivul de nelegalitate referitor la intervenirea decăderii din dreptul de a stabili răspunderea pentru fapta delictuală, în conformitate cu art. 24 din O.G. nr. 121/1998. Deși, reclamanții s-au referit la prescripția întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 167/1958, ratione tempore, acesta, respectiv art. 8 și 12 din actul normativ, se aplică, în coroborare cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului. Răspunderea materială a militarilor este una de excepție, care diferă de răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii, între altele, în ceea ce privește regulile de prescripție a dreptului de a angaja răspunderea, termenul de 3 ani în care prejudiciul poate fi recuperat fiind calificat de art. 24 alin. (4) ca unul de decădere și care curge de la data producerii pagubei, respectiv de la data primirii sumelor necuvenite, conform alin. (1) și (2) ale aceluiași text de lege, care se aplică cu titlu de normă specială.

Această clarificare a motivului de nelegalitate invocat impune tratarea lui din perspectiva art. 24 din O.G. nr. 121/1998.

Astfel, fapta ilicită a fost considerată a fi neîndeplinirea obligației de a ține evidența recuperării orelor consumate din timpul programului normal de lucru cu alte activități. Obligația de a ține această evidență era a șefilor de catedre, departamente și compartimente, conform Metodologiilor de stabilire a sarcinilor de învățământ și cercetare științifică în UNAp și Regulamentului de ordine interioară al Universității.

Perioada producerii pagubei este 25.08.2005-25.08.2007. Cercetarea administrativă a reclamanților care au calitatea de șefi de catedre, departamente și compartimente a debutat ulterior repunerii în termenul de efectuare a cercetării administrative care a avut loc în noiembrie 2011, adică după împlinirea termenului de 3 ani de la data producerii pagubei.

Pe cale de consecință, atragerea răspunderii acestor reclamanți, nu era posibilă, datorită împlinirii termenului de decădere prevăzut de art. 24 din lege.

Repunerea în termenul de efectuare a cercetării administrative nu privește și nu împiedică curgerea termenului de decădere din dreptul de a angaja răspunderea materială, la care se referă art. 24 din lege.

Cât privește alte motive de nelegalitate invocate de reclamanți, cum ar fi emiterea deciziei administrativ-jurisdicționale nr. x/2012 în baza unui ordin care nu era în vigoare în perioada în care a fost efectuată cercetarea administrativă și care nu a intrat nici ulterior în vigoare, anumite erori individuale în calcularea prejudiciului sau neluarea în calcul a suplinirii colegiale, acestea vor fi înlăturate întrucât nu sunt argumentate în concret și nici nu s-au administrat probe în scopul demonstrării lor.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite în parte cererea de chemare în judecată și va anula, în parte, atât decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2012 cât și decizia de imputare nr. x/24.04.2012, respectiv în ceea ce privește atragerea răspunderii materiale a reclamanților pentru pagubele aferente perioadei 25.08.2005-24.08.2007. Va menține, însă, actele administrative atacate în ceea ce privește atragerea răspunderii pentru perioada 25.08.2007-31.12.2007.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărarii Naționale împotriva sentinței civile nr. 1640 din 17 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Anulează în parte Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 116/CJ 683/2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul MApN și Decizia de Imputare nr. x/24.04.2012, emisă de MAPN - DPICFB, cu privire la pagubele aferente perioadei 25.08.2005 - 24.08.2007.

Menține în rest sentința recurată, respectiv cu privire la pagubele stabilite pentru perioada 25.08.2007 - 31.12.2007.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 aprilie 2020.