ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 959/2020

Ședința publică din data de 4 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Fetești la data de 22.06.2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. S.R.L. prin administrator special B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA BUCUREȘTI anularea actului juridic cuprins în adresa nr. x/02.03.2016.

Între părți s-a încheiat contractul de arendă nr. x/07.12.2005, modificat succesiv prin acte adiționale, prin care s-a transmis reclamantei dreptul și obligația de exploatare a terenului cu destinația agricolă în suprafață totală de 261 ha, deținut de pârâtă în baza titlului de proprietate nr. x din data de 17.01.2002, situat în extravilanul localității Fetești, județul Ialomița.

Prin adresa nr. x/26.10.2015, reclamanta a invocat forța majoră drept cauză exoneratoare de răspundere pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată ce îi reveneau pentru anul 2015. Ca răspuns, pârâta a emis adresa nr. x/03.12.2015 prin care a comunicat reclamantei modul în care se dovedește forța majoră, precum și condițiile în care are loc reducerea arendei, conform art. 1841 C. civ.

Totodată, pârâta a reiterat solicitarea de plată a contravalorii arendei, conform facturilor emise la data de 22.09.2015, la data de 13.11.2015 și la data de 20.11.2015, în caz contrar urmând a face aplicarea dispozițiilor art. 10.5 din contract, referitoare la rezilierea de drept a acestuia.

Ulterior deschiderii procedurii generale de insolvență împotriva reclamantei, intervenite la data de 05.02.2016, cu adresa nr. x/02.03.2016, pârâta a adus la cunoștința lichidatorului judiciar desemnat pentru reclamantă, împrejurarea că la data de 01.02.2016 a intervenit rezilierea de drept a contractului de arendă, conform art. 10.5 din contract, la expirarea termenului de 60 de zile calculat de la 30.11.2015, ce reprezenta scadența obligației de plată a celei de-a doua tranșe din arenda pe anul 2015.

Prin sentința civilă nr. 131/18.01.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în esență, că adresa nr. x/02.03.2016 nu reprezintă actul de reziliere a contractului de arendă, iar reclamanta nu a invocat în realitate nicio cauză de nulitate cu privire la aceasta, ci a contestat legalitatea rezilierii pentru alte motive, ținând cont și de cadrul procesual fixat de reclamantă în privința obiectului litigiului și de necesitatea respectării principiului disponibilității.

Prin decizia civilă nr. 2295/12.11.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a anulat sentința civilă apelată și evocând fondul: a admis cererea de chemare în judecată, a declarat nul actul juridic nr. 1353/02.03.2016 emis de intimata-pârâtă Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București.

În motivarea deciziei, s-a apreciat că, independent de existența unei clauze în contract care constată un pact comisoriu de ultim grad, derogatoriu de la disp. art. 1020-1021 C. civ. 1865, creditorul obligației neexecutate se bucură pe deplin de un drept de opțiune în sensul de a se prevala de pactul comisoriu, sau, după caz, de a solicita executarea obligației asumate prin contract. În lipsa manifestării neechivoce de voință în sensul valorificării dreptului de opțiune în sensul invocării pactului comisoriu, contractul nu se consideră desființat. Or, din raționamentul anterior expus, rezultă în mod neîndoielnic că actul prin care se manifestă dreptul de opțiune menționat, ca drept potestativ, constituie un act juridic unilateral, cuprinzând o manifestare de voință făcută cu intenția producerii efectelor juridice, respectiv aceea de a stinge raportul juridic născut din convenție, prin activarea pactului comisoriu de grad ultim.

Curtea a mai reținut dispozițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, potrivit cărora contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 C. civ. nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii sunt nule. Prevederile referitoare la menținerea contractelor în derulare și la nulitatea clauzelor de încetare sau accelerare a obligațiilor nu sunt aplicabile în privința contractelor financiare calificate și a operațiunilor de compensare bilaterală în baza unui contract financiar calificat sau a unui acord de compensare bilaterală. În vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractul; în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat. Contractul se consideră denunțat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării cocontractantului privind denunțarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.

Potrivit alin. (3), debitorul decade din beneficiul termenului dacă, în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, cocontractantul notifică administratorului judiciar intenția privind denunțarea contractului sau declararea anticipată a exigibilității. Ulterior menținerii contractului, cocontractantul poate solicita rezilierea acestuia pentru culpa debitorului, soluționarea cererii făcându-se de judecătorul-sindic.

Curtea a constatat că, raportat la dispozițiile legii speciale privind procedura insolvenței, la data deschiderii procedurii, 05.02.2016, contractul de arendă nr. x/2005 era considerat menținut conform art. 123 din lege, anterior menționate. Ca atare, creditorul obligației neexecutate avea la îndemână fie posibilitatea de a notifica în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, pe administratorul judiciar, cerându-i să denunțe contractul (astfel cum rezultă din dispozițiilor art. 123 alin. (1) din lege), sau după caz, posibilitatea de a solicita rezilierea contractului pentru culpa debitorului, cerere de competența judecătorului sindic (soluție menționată expres de art. 123 alin. (3) din lege).

Prin urmare, actul juridic unilateral prin care s-a manifestat dreptul de opțiune în sensul de a activa pactul comisoriu de grad ultim a fost emis cu nesocotirea dispozițiilor derogatorii de la dreptul comun în materia desființării contractelor, dispoziții cuprinse la art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dreptul de opțiune al creditorului beneficiar al pactului comisoriu fiind practic înlăturat de actul normativ anterior menționat care a instituit reguli specifice de încetare a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii.

A fost respinsă teza potrivit căreia dreptul de opțiune anterior menționat ar fi fost exercitat prin adresa nr. x/03.12.2015, prin care intimata-pârâtă Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București solicita apelantei-pârâte achitarea contravalorii arendei evidențiate în facturile nr. x/22.09.2015, nr. y/13.11.2015 și nr. 1101/20.11.2015, menționându-se: "în sens contrar urmând să aplicăm dispozițiile art. 10.5 astfel cum a fost modificat prin Actul Adițional nr. 7 la contractul de arendă nr. x/07.12.2015, iar contractul va fi reziliat de drept". Mențiunea anterior expusă nu cuprinde o manifestare de voință clară și neechivocă în sensul activării pactului comisoriu, ci dimpotrivă, se face referire la consecințele ce ar urma să se producă pentru ipoteza neîndeplinirii obligației de plată, constând în aplicarea dispozițiilor art. 10.5 din contractul de arendă, prin aceasta neputându-se concluziona că creditorul ar fi renunțat la posibilitatea de a solicita executarea contractului, prin manifestarea neechivocă, indiscutabilă din punct de vedere juridic a dreptul său potestativ, de opțiune, în sensul de a valorifica în mod irevocabil pactul comisoriu, referirea la acesta având caracter cominatoriu, de determinare a cocontractantului să își execute prestațiile asumate. De altfel, nici intimata-pârâtă nu a susținut o atare teză, argumentul invocat în combaterea susținerilor apelantei-reclamantei întemeiate pe dispozițiile art. 123 din Legea nr. 85/2014 fiind fondat pe ideea că rezilierea actului rezulta din simpla neexecutare a obligațiilor asumate, astfel că aceasta, intervenind la momentul exigibilității obligației, era anterioară deschiderii procedurii împotriva debitoarei.

De asemenea, Curtea nu a fost de acord cu susținerea potrivit căreia legalitatea rezilierii era susceptibilă a fi analizată exclusiv în cadrul unei acțiuni în constatarea neintervenirii rezilierii contractului, având în vedere că teza finală a art. 35 exclude formularea cererii în constatare, atunci când partea poate cere rezilierea dreptului pe orice cale prevăzută de lege. Or, în speță, odată ce a fost emis actul juridic unilateral de manifestare a dreptului de opțiune, este deschisă calea acțiunii în realizare, soarta actului juridic unilateral menționat depinzând de existența sau, dimpotrivă, inexistența dreptului de reziliere convențională.

Admițând apelul și evocând fondul, Curtea a decalarat nul actul juridic nr. 1353/02.03.2016 emis de intimata-pârâtă Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București, acesta fiind contrar disp. art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, apreciind de prisos analiza celorlalte aspecte invocate în cadrul acțiunii în nulitate.

Împotriva acestei decizii, pârâta UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta a susținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1550 alin. (1) și art. 1553 C. civ. 2009, și nu cele corespunzătoare ale C. civ. 1864, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011 și de data semnării actului adițional nr. x/07.07.2015 la contractul de arendare. A arătat că rezilierea contractului de închiriere a operat la data 01.02.2016, anterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva reclamantei, urmare adresei nr. x/03.12.2015, după împlinirea termenului contractual de 60 de zile întârziere la plata arendei.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita motivare a deciziei referitor la faptul că nu a operat rezilierea, în condițiile în care instanța nu a fost investită cu o cerere în constatare în acest sens, ci cu o acțiune în anularea unei adrese.

Prin întâmpinarea depusă la data de 09.07.2019, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. și administrator special B. a invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Excepția nulității a fost respinsă prin încheierea pronunțată în Complet de filtru la 20.02.2020, dată la care a fost declarat admisibil recursul.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată întremeiată critica recurentei referitoare la dispozițiile de drept substanțial incidente în cauză.

Prezenta cauză tinde la desființarea unei adrese presupuse a produce efectul rezilierii unui contract în temeiul unui pact comisoriu ce a fost introdus în legătură cu un contract de arendă dintre părți nr. 10717/07.12.2005 doar cu prilejul semnării actului adițional nr. x/07.07.2015. Or, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 71/2011, actul adițional este guvernat de dispozițiile C. civ. 2009, astfel că legalitatea manifestărilor de voință ale părților întemeiate pe clauzele acestuia nu poate fi analizată decît din perspectiva normelor de drept stabilite corect ca fiind incidente.

Având în vedere faptul că întreaga motivare a deciziei atacate pornește de al premisa aplicabilității dispozițiilor C. civ. 1864, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră întemeiat acest motiv de recurs.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate, argumentele invocate neputându-se circumscrie acestei critici. Astfel, în analiza cererii referitoare la anularea actului care, în opinia reclamantei, constituia manifestarea de voință a pârâtei în sensul rezilierii contractului de arendă, instanța de apel a procedat la analiza valabilității acesteia din perspectiva condițiilor rezilierii și situației juridice a reclamantei.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul și va casa decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare cu luarea în considerare a normelor incidente indicate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 2295 din 12 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. și administrator special B..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.