ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 548/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului Sălaj, secția Civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B. Vasile, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului, în principal, la restituirea a 511 capete de ovine, predate în custodie potrivit documentului de mișcare nr. x din 23.04.2013, iar, în subsidiar, la achitarea sumei de 201.700 RON, reprezentând contravaloarea acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1350 și art. 1639 și urm. din C. civ.

Pârâtul B. Vasile a formulat în cauză întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin cererea reconvențională pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii întreținerii oilor (hrană, furaje, medicamente, personal, curent, chirie staul) pe o durată de 2 ani de la abandonare până la predare. Totodată, a invocat un drept de retenție asupra oilor, în temeiul art. 349

5

din Noul C. proc. civ., până la plata de către reclamantă a contravalorii întreținerii oilor.

B. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 311/2017 din 24 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția Civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. și, în consecință, pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 93.000 RON; s-au respins celelalte pretenții ale reclamantei și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul B.; s-a încuviințat onorariul expertului D. în limita a 2.900 RON, sumă care a fost pusă în sarcina părților astfel: 1.450 RON în sarcina reclamantei, respectiv 1.450 RON în sarcina pârâtului; pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta S.C. A. S.R.L.

La data de 11 aprilie 2017 s-a respins cererea formulată de pârâtul B. Vasile privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 311/2017 din 24 februarie 2017 a Tribunalului Sălaj.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B. Vasile, solicitând, în principal, admiterea apelului, modificarea, în tot, a sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată; în subsidiar, apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, modificarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul reducerii sumei de 93.000 RON acordate reclamantei prin hotărârea tribunalului și compensării acesteia cu valoarea cheltuielilor suportate de apelant cu întreținerea ovinelor.

Cu privire la cererea reconvențională formulată apelantul a cerut admiterea acesteia, în sensul obligării reclamantei S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor suportate cu întreținerea celor 465 capete de ovine pe o perioadă de 2 ani de zile (de la data preluării până la data vânzării acestora), conform calculelor rezultate din raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză.

În cuprinsul cererii de apel s-a arătat că, prin acțiunea introductivă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea apelantului-pârât la restituirea a 511 capete de ovine, predate în custodie apelantului prin documentul de mișcare x din data de 23 aprilie 2013, iar, în subsidiar, obligarea acestuia la plata contravalorii celor 511 capete de ovine, respectiv la plata sumei de 201.700 RON.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 11 septembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a admis, în parte, probatoriul solicitat de către apelantul-pârât, în limitele arătate, raportat și la poziția procesuală a părților din ciclurile procesuale anterioare.

În ceea ce privește solicitarea de a se depune dovada calității de reprezentant al societății reclamante a numitului E., raportat la dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a constatat că apelantul-pârât este decăzut din dreptul de a propune această probă, întrucât nu a fost cerută prin motivele de apel și necesitatea ei nu rezultă din dezbateri.

A fost încuviințată proba testimonială, urmând să fie audiată martora F., cu domiciliului precizat în răspunsul la întâmpinare, la fila x.

Totodată, a pus în vedere reprezentantei intimatei-reclamante S.C. A. S.R.L. să depună la dosarul cauzei contractul, factura sau orice înțelegere scrisă încheiată între societate și persoana din Blaj, unde au fost transportate oile și unde preluarea efectivă nu s-a mai realizat, urmând ca, după depunerea documentelor respective, să procedeze la o suplimentare a probatoriului testimonial.

Restul probatoriului a fost respins, ca nefiind util soluționării cauzei, aceasta și în considerarea pozițiilor procesuale pe care le-au avut părțile în celelalte cicluri procesuale.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul declarat de apelantul B. Vasile împotriva sentinței civile nr. 311 din data de 24 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul Sălaj, în dosarul nr. x/2015, aceasta fiind păstrată în întregime; apelantul B. Vasile a fost obligat să plătească intimatei S.C. A. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Considerentele instanței de apel

Analizând apelul formulat prin prisma motivelor invocate și având în vedere prevederile art. 460 și următoarele din C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a constatat că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

În primul rând, apelantul-pârât a susținut faptul că instanța de fond a stabilit greșit prețul ovinelor și, implicit, suma pe care a fost obligat să o plătească intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, s-a arătat că valoarea totală a despăgubirilor a fost greșit calculată în raport de valoarea unei ovine medii (200 RON cap de ovină), și nu în funcție de starea acestora și de prețul de vânzare de la data preluării.

Reanalizând probatoriul la care s-a făcut referire în apel, Curtea a relevat că în ceea ce privește declarația martorului G. (medic veterinar) din depoziția acestuia a rezultat faptul că oile au fost preluate în exploatație, iar acesta deținea date cu privire la intrările și ieșirile ovinelor din exploatație, fără însă a exista vreun înscris depus în probațiune cu privire la acest aspect.

Același martor a arătat că la momentul transportului către Blaj, oile au fost în stare bună de sănătate, întrucât, în caz contrar, nu s-ar fi permis transportul acestora în caz de boală.

Pe de altă parte, s-a reținut că martora F. audiată în apel, de profesie medic veterinar, a făcut anumite referiri la starea de sănătate a ovinelor, însă nu a fost medicul care s-a ocupat de acestea în perioada în care se aflau în exploatația apelantului-pârât.

Instanța de apel a apreciat că referirile făcute în acest sens nu pot prezenta relevanță, câtă vreme acest martor nu a fost medicul care a întocmit toate actele necesare pentru ovinele în discuție și nici nu a avut atribuția de îngrijire efectivă a animalelor.

Prin urmare, declarația martorei F. a fost înlăturată și s-a considerat că prezintă relevanță depoziția medicului veterinar G., cel care a cunoscut, în realitate, starea de sănătate a ovinelor.

Coroborând această probă cu cele stabilite prin raportul de expertiză, Curtea de Apel Cluj a concluzionat că este corect și echitabil prețul stabilit de prima instanță la valoarea de 200 RON/cap de ovină, avându-se în vedere și oferta pârâtului din cursul cercetării penale care a avut loc, respectiv 200 RON/cap de ovină, astfel încât această critică nu a fost primită.

În ceea ce privește critica referitoare la respingerea cererii reconvenționale, Curtea de Apel Cluj a reținut că înțelegerea dintre părți a fost dovedită nu numai prin raportare la răspunsul la interogatoriu, ci și prin faptul încasării sumelor de la APIA, rezultând și din declarația martorului H..

Instanța de apel a notat că, în concret, a existat o înțelegere verbală în baza căreia pârâtul era îndreptățit să culeagă și să perceapă fructele și productele animalelor în schimbul îngrijirii lor, motiv pentru care, s-a apreciat că este absolut corectă și în deplină concordanță cu probatoriul administrat în cauză concluzia la care a ajuns prima instanță, în sensul că pârâtul nu este îndreptățit a obține în schimbul îngrijirii oilor decât ceea ce a convenit.

S-a constatat că subvențiile agricole aferente oilor au fost încasate de apelantul-pârât, acest aspect fiind dovedit în cauză.

Cu privire la fructele naturale și cele de prăsilă s-a arătat că acestea au stat dintotdeauna la dispoziția pârâtului, neperceperea lor efectivă sau imposibilitatea perceperii lor fiind doar alegerea sa.

Totodată, Curtea a relevat faptul că prin cererea reconvențională pârâtul a solicitat să fie obligată reclamanta la plata contravalorii întreținerii animalelor pe o durată de 2 ani și a fost de acord să restituie oile cu condiția primirii banilor pentru întreținere.

S-a statuat că reclamantul a achiesat la cererea de chemare în judecată, întrucât a recunoscut faptul că trebuie să restituie animalele și cum obligația de restituire în natură la acel moment nu mai era posibilă, în mod corespunzător, prima instanță l-a obligat la restituirea contravalorii acestora.

De asemenea, Curtea de Apel Cluj a reținut că din probele administrate în fața primei instanțe nu a rezultat împrejurarea că între părți ar fi existat o înțelegere în sensul suportării cheltuielilor de întreținere de către societatea reclamantă, ci, dimpotrivă, întreaga probațiune și apărările formulate au avut în vedere îngrijirea animalelor în schimbul obținerii fructelor de pe seama acestora.

A notat că pentru a obține dreptul de a cere cheltuielile efectuate cu întreținerea oilor, apelantul își invocă propria culpă, câtă vreme s-au generat cheltuielile respective prin refuzul nejustificat de predare a efectivului de ovine către intimata-reclamantă.

Instanța de prim control judiciar a concluzionat în sensul că toate costurile necesare întreținerii oilor au fost generate de pârât, care a refuzat predarea acestora la prima solicitare, așa încât cererea reconvențională a fost respinsă în mod corect.

F. Calea de atac împotriva încheierii de ședință din data de 11 septembrie 2018 și a hotărârii instanței de apel

La data de 14 ianuarie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015**, recursul declarat de pârâtul B. Vasile împotriva încheierii din 11 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Recurentul-pârât a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 311 din 24 februarie 2017 a Tribunalului Sălaj și a deciziei civile nr. 610 din 20 noiembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În subsidiar, recurentul B. Vasile a cerut, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea încheierii din data de 11 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Cluj.

Totodată, s-a solicitat, în baza art. 453 C. proc. civ., obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, pentru toate ciclurile procesuale.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul-pârât a invocat faptul că în fața instanței de fond reclamanta nu a făcut dovada calității de reprezentant legal al societății a persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată în numele persoanei juridice S.C. A. S.RL.

Astfel, a precizat că Tribunalul Sălaj a solicitat reclamantei să depună la dosar dovada calității de reprezentant legal al societății a domnului E., la data formulării cererii de chemare in judecată, însă aceasta a depus un act constitutiv din care rezultă că administratorul societății este o altă persoană și anume I..

În ceea ce privește procura dată domnului E., aflată la dosar, a arătat că obiectul acesteia este limitat, deoarece administratorul societății l-a împuternicit doar să cumpere bunuri imobile pe teritoriul României și să îl reprezinte, în limitele acestui mandat, față de orice persoane fizice sau juridice ori instituții de stat.

Mai exact, recurentul-pârât B. Vasile a susținut faptul că E. nu avea un mandat, în baza căruia să poată dispune de bunurile mobile din societate, în speță ovinele, să reprezinte în instanță societatea A. S.RL. în legătură cu aceste bunuri sau să încheie contracte având ca obiect ovinele respective.

A arătat că s-a solicitat instanței de apel să pună în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei dovada calității de reprezentant legal al societății a domnului E., față de împrejurarea că în cuprinsul întâmpinării formulate în apel s-a menționat faptul că acesta este reprezentantul legal.

În opinia recurentului-pârât, era necesar ca reclamanta să facă dovada calității de reprezentant legal, conform dispozițiilor art. 151 alin. (4) din C. proc. civ., pentru a se verifica legalitatea administrării interogatoriului adresat societății reclamante în fața primei instanțe, avându-se în vedere împrejurarea că a răspuns la interogatoriu domnul E., și nu administratorul legal al acesteia.

A precizat că în cazul în care persoana juridică este reprezentată și convențional, nu există nicio rațiune pentru care să nu se menționeze în cerere numele și calitatea celui care reprezintă partea, respectiv organul de administrare și să se aducă dovada calității, prevăzută de art. 151 alin. (4) C. proc. civ., tocmai pentru a se verifica dacă persoana, care a formulat acțiunea în numele persoanei juridice și a dat mandat avocatului, este abilitată, conform art. 209 din C. civ.

Recurentul-pârât a criticat încheierea de ședință din data de 11 septembrie 2018, prin care instanța de apel a respins cererea de probațiune formulată, constatând, în mod eronat, că este decăzut din dreptul de a solicita o astfel de probă și că necesitatea acesteia nu rezultă din dezbateri.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor referitoare la reprezentarea procesuală, conform art. 176 pct. 2 din C. proc. civ., recurentul B. Vasile a susținut că nulitatea este necondiționată de existența unei vătămări, în sensul că nu operează în funcție de existența unei vătămări, nefiind permisă dovada contrară, adică a lipsei vătămării.

A mai opinat că motivul de recurs indicat vizează neregularități de ordin procedural, care sunt sancționate cu nulitatea de dispozițiile art. 174 C. proc. civ., ce includ atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părți.

Or, în speță, sunt întrunite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sens în care se impune casarea ambelor hotărâri pronunțate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, față de dispozițiile art. 174, art. 175 alin. (2) și art. 176 din același cod.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a menționat faptul că soluția adoptată de Curtea de Apel Cluj, respectiv aceea de a menține hotărârea atacată, exclusiv pe considerentele expuse de prima instanță și de probatoriul administrat în fața acesteia, fără să aibă în vedere probatoriul propus și administrat în apel, nu își găsește un fundament legal în prevederile art. 476-480 C. proc. civ., care reglementează judecata în apel.

A solicitat să se constate că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de textul de lege menționat, deoarece în considerentele acesteia instanța nu face nicio referire la aspectele invocate, care sunt relevante în soluționarea acțiunii deduse judecății.

Prin urmare, recurentul-pârât a apreciat că nemotivarea hotărârii sub aspectele esențiale invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei, astfel încât se impune casarea în condițiile prevăzute de art. 497 din Noul C. proc. civ.

A relevat faptul că atât în fața instanței de fond, cât și prin cererea de apel, răspunsul la întâmpinarea formulată în apel și probațiunea propusă în tot cursul judecății din apel, a criticat soluția primei instanțe sub două aspecte:

Recurentul-pârât a arătat că s-a administrat, în fața instanței de apel, proba testimonială constând în audierea martorilor F. și J., cumpărătorul inițial al ovinelor, cel care le-a refuzat datorită faptului că se aflau într-o stare deplorabilă, aspect ce a fost confirmat prin declarația de martor dată la termenul din 06.11.2018.

A mai susținut că instanța de apel a menținut hotărârea atacată, exclusiv pe baza probelor administrate în fața Tribunalului Sălaj, fără să facă vreo referire la declarația martorului J. audiat în apel, depoziție din care rezultă prețul real al ovinelor.

Mai mult, s-a înlăturat declarația martorei F. pe motivul că aceasta nu era medicul veterinar, care se ocupa de exploatația pârâtului, deși a fost propusă, în calitate de martor, pentru a dovedi alte aspecte și anume înțelegerea intervenită între pârât și numitul E..

Sub acest aspect, recurentul-pârât a menționat faptul că martora F., asociat în cadrul fermei sale, a fost prezentă la discuția purtată cu E., constatând, în mod nemijlocit, starea ovinelor la momentul preluării.

În opinia recurentului, Curtea de Apel Cluj nu a expus, în cuprinsul hotărârii pronunțate, considerentele pentru care nu a fost avut în vedere probatoriul administrat în apel.

În plus, s-a considerat că valoarea ovinelor la prețul stabilit de 200 RON/cap ovină este corectă raportat la declarația medicului veterinar K., audiat în primă instanță, deși din declarația dată de acesta a rezultat că "peste 70% din oi erau într-o stare de sănătate mediocră", contrar argumentelor aduse de instanța de fond în stabilirea prețului ovinelor în discuție.

De asemenea, recurentul a precizat că acest aspect a fost confirmat de martorii audiați în apel, F. și J., iar împrejurarea că medicul veterinar care se ocupa de exploatația reclamantei a considerat că ovinele erau apte pentru transport, nu poate duce la concluzia că acestea erau într-o stare medie de sănătate.

Mai mult decât atât, a relevat că este greșită reținerea instanței de apel, în sensul că pârâtul a fost de acord, prin declarația dată la parchet, să achite societății reclamante suma de 200 RON/cap de ovină.

Astfel, recurentul-pârât B. Vasile a arătat că a fost de acord să plătească reclamantei suma de 100 RON/cap de ovină, cu condiția ca aceasta să îi achite contravaloarea cheltuielilor generate de întreținerea celor 496 capete de ovine, aspect ce rezultă, fără dubiu, din declarația dată la parchet la 29 aprilie 2015, acesta fiind și momentul la care a aflat, pentru prima dată, faptul că i se solicită restituirea ovinelor.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii reconvenționale, recurentul-pârât a apreciat că instanța de apel, prin decizia recurată, nu răspunde criticilor esențiale formulate, fiind preluată motivarea instanței de fond, deși s-au administrat probe noi în apel, care atestă, fără putință de tăgadă, înțelegerea intervenită între părți, în sensul că reclamanta S.C. A. S.R.L. urma să suporte cheltuielile generate de întreținerea ovinelor în perioada în care acestea s-au aflat în exploatația pârâtului.

Recurentul-pârât B. Vasile a menționat că, în dovedirea acestui aspect, a fost propusă spre audiere martora F., care a luat parte direct la discuția sa telefonică, purtată cu numitul E., din depoziția martorei rezultând împrejurarea că a acceptat să preia efectivul de ovine în schimbul plății contravalorii întreținerii generate de aceste ovine.

Or, instanța de apel a avut în vedere, din nou, exclusiv probele administrate în fața Tribunalului Sălaj, deși acest martor a fost audiat în apel.

Pe lângă faptul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul-pârât a susținut că hotărârea recurată conține două motive contradictorii, ce au stat la baza respingerii cererii reconvenționale, întrucât că se reține, pe de o parte, că acordul de voință intervenit între părți nu a fost în sensul suportării contravalorii cheltuielilor de întreținere a ovinelor de către intimata-reclamantă, iar pe de altă parte, că aceste cheltuieli au fost generate din culpa pârâtului, deoarece a refuzat restituirea ovinelor la prima solicitare.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de către recurentul-pârât B. Vasile constă în faptul că instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel formulate în cauză.

În acest sens, recurentul a susținut faptul că, prin cererea de apel, s-a învederat că a fost în imposibilitate de a culege fructele (laptele) și produșii (miei), avându-se în vedere specificul fermei de la Chieșd în care au fost adăpostite și întreținute ovinele aparținând intimatei-reclamante, respectiv de îngrășare, și nu de reproducere, aspect dovedit atât prin expertiza zootehnică, cât și prin declarația martorei F..

Mai mult, recurentul-pârât a arătat că s-a dovedit, atât prin declarația medicului veterinar G., cât prin înscrisurile emise de către acesta și depuse la dosarul cauzei, înscrisuri încuviințate de instanța de apel, împrejurarea că ovinele respective nu erau gestante atunci când au intrat în exploatația sa și că pe toată perioada în care le-a avut în grijă, acestea nu au avut produși (miei).

Având în vedere că la dosarul cauzei există dovezi, care atestă faptul că la data preluării lor de către pârât, respectiv 23 aprilie 2013, ovinele nu au fost gestante și nici nu au avut miei, recurentul a precizat că nu avea cum să culeagă fructele sau produșii.

Prin urmare, a apreciat că era necesar ca instanța de apel să expună raționamentul, în baza căruia a statuat că "fructele naturale și de prăsilă au stat dintotdeauna la dispoziția pârâtului".

Totodată, a menționat că instanța de apel nu a răspuns, în motivarea soluției adoptate, criticii prin care s-a arătat că înțelegerea dintre părți a fost de a îngriji ovinele "până va găsi intimata un cumpărător", astfel încât era posibil ca pârâtul să fie notificat în orice zi ulterioară preluării ovinelor pentru a le preda, fiind evident, în ceea ce privește producția de miei, că o perioadă de timp, după fătare, aceștia trebuie să fie alimentați pentru a supraviețui.

A mai susținut faptul că prin hotărârea recurată nu s-a răspuns nici la critica ce vizează calificarea dată de instanța de fond acordului de voință intervenit între părți ca fiind un contract nenumit, care se completează cu regulile speciale ale contractului cu care se aseamănă cel mai mult, în speță contractul de depozit.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a făcut referire la dispozițiile art. 2107 C. civ., potrivit cărora "depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligența dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri", fiind evident faptul că nu a avut în niciun moment intenția de a "contracta" cu societatea reclamantă în condițiile arătate de către aceasta, față de specificul fermei de la Chieșd.

Or, neanalizarea motivelor de apel invocate, a apărărilor și a cererilor formulate prin răspunsul la întâmpinare și pe tot parcursul judecății în apel, afectează hotărârea pronunțată, sub aspectul legalității, astfel că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelului, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în această cale de atac.

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 11 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă în prezentul dosar, recurentul-pârât a susținut faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat respingerea probatoriului solicitat prin cererea de apel, arătându-se, la modul general, că se respinge probatoriul ca neutil soluționării cauzei în considerarea pozițiilor procesuale pe care le-au avut părțile în celelalte cicluri procesuale.

A opinat că instanța de apel trebuia să arate, în mod concret, care poziție procesuală a părților a determinat respingerea acestui probatoriu, avându-se în vedere și efectul devolutiv al căii de atac.

În fine, recurentul-pârât B. Vasile a invocat incidența în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că instanțele anterioare au pronunțat hotărârile cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, a considerat că au fost aplicate greșit în cauză dispozițiile art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, fiind interpretat în mod eronat acordul de voințe intervenit între cele două părți și că au fost încălcate prevederile art. 2107 C. civ., potrivit cărora "depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligența dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri".

De asemenea, au fost evocate dispozițiile art. 2122 alin. (1), art. 1179, art. 1240 alin. (2) și art. 1170 din C. civ.

În esență, recurentul-pârât B. Vasile a susținut faptul că ambele instanțe au nesocotit, prin soluțiile adoptate, voința reală a părților de la momentul încheierii acordului de voință, cea care atestă, fără dubiu, obligația intimatei-reclamante din prezenta cauză de a achita contravaloarea cheltuielilor generate de întreținerea unui număr de 465 capete de ovine pe perioada în care acestea s-au aflat în exploatația sa.

A apreciat că s-a respins, în mod greșit, cererea reconvențională, reținându-se că nu este îndreptățit să obțină în schimbul îngrijirii oilor decât "ceea ce părțile au convenit" (art. 1270 C. civ.), ca urmare a interpretării eronate a acordului de voință intervenit între părți, interpretare care s-a bazat exclusiv pe răspunsul la interogatoriu al numitului E..

În acest sens, a arătat că libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta și că un contract are putere de lege între părți, întrucât este prezumat a fi dominat de bună-credință și utilitate pentru părțile contractante.

Mai mult, a considerat că art. 1270 din C. civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor C. civ., ci este inseparabil de art. 1170 din același cod, executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului.

În opinia recurentului, un contract rămâne legea părților numai în măsura în care niciuna dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună-știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor, iar principiul forței obligatorii a contractului trebuie examinat și interpretat în strânsă legătură cu solidarismul contractual, întrucât esența contractului este alcătuită nu numai din voința părților contractante, ci și din interesul contractual al fiecăreia dintre ele.

Recurentul-pârât B. Vasile a învederat că din întregul probatoriu administrat în cauză nu rezultă faptul că ar fi consimțit la încheierea contractului în forma stabilită de către instanța de fond, menținută în apel, ci, dimpotrivă, s-a dovedit că înțelegerea intervenită între părți a fost în sensul suportării cheltuielilor aferente întreținerii ovinelor de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

A precizat că instanța de apel a statuat greșit că "fructele naturale și de prăsilă au stat dintotdeauna la dispoziția pârâtului, neperceperea lor efectivă sau imposibilitatea perceperii lor fiind doar alegerea sa", cu încălcarea dispozițiilor art. 1179, art. 1170 și art. 1270 din C. civ.

În acest sens, recurentul a arătat că din probele administrate în cauză nu rezultă faptul că, la data încheierii contractului (în formă verbală sau în formă scrisă), s-ar fi obligat la întreținerea ovinelor în schimbul fructelor acestora, așa cum s-a reținut.

Totodată, a apreciat că soluțiile instanțelor de fond au fost date cu încălcarea dispozițiilor art. 1240 alin. (2) C. civ., care reglementează formele de exprimare a consimțământului și voința de a contracta.

Față de cele învederate prin cererea de recurs și dovedite de probatoriul administrat în cauză (înscrisuri emise de medicul veterinar și declarații de martori), recurentul-pârât B. Vasile a opinat că instanța ar fi trebuit să admită cererea sa reconvențională cel puțin în parte, respectiv ar fi trebuit să dispună obligarea reclamantei la plata cheltuielilor ocazionate de întreținerea ovinelor pe o perioadă de 10 luni, perioadă în care posibilitatea de a culege fructele ovinelor era practic imposibilă.

Or, prin interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv prin crearea unor criterii și obligații inexistente în sarcina pârâtului, instanța a dispus respingerea cererii reconvenționale în totalitate, deși s-au formulat, în scris, apărări în acest sens și s-au efectuat calcule, necontestate de către partea adversă.

În plus, recurentul a învederat faptul că s-a solicitat, în probațiune, pentru a se elimina orice dubiu cu privire la calculele efectuate, încuviințarea unei expertize tehnice judiciare contabile, prin care să se stabilească, în raport de înscrisurile existente la dosar, cuantumul cheltuielilor suportate de pârât pe fiecare cap de ovină în parte, în perioada 23.04.2013 - 29.04.2015 (data la care a cunoscut împrejurarea că se solicită restituirea ovinelor) și cuantumul cheltuielilor suportate pe fiecare cap de ovină în parte, raportat la numărul ovinelor aflate în exploatația pârâtului în perioada 23.04.2013 - 01.02.2014 (perioada în care s-a aflat în imposibilitate efectivă de a culege fructele și produșii), însă prin încheierea de ședință din 11 septembrie 2018 a fost respinsă, printre altele, și această probă.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, recurentul-pârât B. Vasile a considerat că este îndreptățit la restituirea cheltuielilor necesare și utile întreținerii unui număr de 465 capete de ovine, acestea fiind efectuate cu hrana, tratamentul medical, cu muncitorii (2 îngrijitori și un mecanic care manipulează utilajul pentru aducerea furajelor la adăpostul de ovine) și utilitățile (energie electrică, motorină etc).

Mai mult, a apreciat că s-a reținut eronat culpa sa în generarea acestor cheltuieli pe motivul că nu ar fi restituit ovinele societății reclamante S.C. A. S.R.L. la prima solicitare, deși din ansamblul probatoriului administrat în cauză a rezultat că, până la data de 29 aprilie 2015, nu a cunoscut acest aspect, fiind încălcate, din nou, textele de lege menționate.

În ceea ce privește cheltuielile necesare, recurentul-pârât B. Vasile a susținut că acestea sunt cele care trebuie făcute neapărat, pentru însăși conservarea lucrului, iar posesorul, fie de bună sau rea-credință, are dreptul să ceară de la proprietar restituirea lor integrală, deoarece și acesta din urmă ar fi trebuit să le facă dacă ar fi fost în posesia lucrului, întrucât numai în acest fel ar fi putut să îl conserve.

Recurentul-pârât B. Vasile a conchis în sensul că prin soluțiile date de instanțele anterioare se ajunge la îmbogățirea fără justă cauză a părții adverse, întrucât s-a dovedit faptul că a efectuat cheltuieli cu întreținerea bunurilor proprietatea reclamantei S.C. A. S.R.L.

G. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii, în tot, a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018 și a încheierii din data de 11 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

De asemenea, a cerut obligarea recurentului-pârât B. Vasile la plata cheltuielilor de judecată.

H. Considerentele instanței de recurs

Cu titlu preliminar, Înalta Curte a notat că obiectul prezentei căi extraordinare de atac îl constituie exclusiv decizia și încheierea instanței de apel, singurele ce pot fi cenzurate în măsura în care motivele de nelegalitate invocate ar fi găsite întemeiate.

Analizând decizia recurată și încheierea din data de 11 septembrie 2018, pronunțate de instanța de apel, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentului, circumstanțiată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că în fața instanței de fond reclamanta nu a făcut dovada calității de reprezentant legal al societății a persoanei care a formulat cererea de chemare în judecată în numele persoanei juridice S.C. A. S.R.L.

A relevat împrejurarea că la dosarul instanței de fond s-a depus un act constitutiv din care rezultă că administratorul societății reclamante este o altă persoană și că domnul E. nu avea mandat pentru a dispune de ovinele în discuție și nici nu putea să reprezinte societatea A. S.R.L. în instanță.

Recurentul a susținut că potrivit dispozițiilor art. 151 alin. (4) din C. proc. civ. societatea reclamantă trebuia să facă dovada calității de reprezentant pentru a se verifica dacă persoana, care a formulat acțiunea în numele persoanei juridice și a dat mandat avocatului, este abilitată, conform art. 209 C. civ., precum și pentru a se stabili dacă proba cu interogatoriul a fost administrată legal în fața primei instanțe.

Din această perspectivă recurentul a arătat că au fost încălcate dispozițiile legale referitoare la reprezentarea procesuală și că prin încheierea de ședință din data de 11 septembrie 2018 instanța de apel a respins, în mod eronat, cererea de probațiune formulată.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, în cauză nu se poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură (vizează o neregularitate procedurală), absolută (se încalcă norme de ordine publică) și peremptorie (admiterea excepției conduce la împiedicarea soluționării fondului cererii), care însă debutează cu un efect dilatoriu, cauza amânându-se pentru a se depune dovada calității de reprezentant.

Potrivit art. 82 alin. (2) din C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Din aceste dispoziții legale rezultă că partea nu poate invoca pentru prima dată în calea de atac a apelului sau a recursului, ca motiv al căii de atac exercitate, lipsa dovezii calității de reprezentant a părții adverse, în ipoteza în care nu a invocat-o în etapa anterioară judecății căii de atac respective, fiind o nulitate care s-a acoperit în timp. De asemenea, nici instanța de control judiciar nu poate invoca această lipsă ca motiv de ordine publică, dacă nu a fost invocată în fața primei instanțe.

În cauza dedusă judecății, se constată că nu este reală afirmația recurentului-pârât, potrivit căreia Tribunalul Sălaj ar fi solicitat reclamantei să depună la dosar dovada calității de reprezentant legal al societății a domnului E., la data promovării cererii de chemare în judecată.

Din actele dosarului rezultă că, prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond, pârâtul B. Vasile a invocat excepția lipsei calității procesuale active a societății A. S.R.L., având în vedere că toate discuțiile au fost purtate cu domnul E., fapt ce l-a determinat pe pârât să creadă că persoana fizică este proprietarul oilor, și nu persoana juridică.

Or, atâta timp cât în fața primei instanțe nu s-a pus în discuție excepția lipsei dovezii calității de reprezentant legal al societății a persoanei care a formulat acțiunea, nu poate fi primită critica recurentului legată de acest aspect.

În altă ordine de idei, se reține că o atare excepție putea fi invocată, în fața instanței de fond, de către societatea reclamantă.

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii din 11 septembrie 2018 a Curții de Apel Cluj instanța supremă a constatat că autorul căii de atac nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, avându-se în vedere că dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât s-a mărginit la a susține că aceasta nu cuprinde motivele pe care s-a întemeiat respingerea probatoriului solicitat prin cererea de apel și că instanța trebuia să arate, în mod concret, care poziție procesuală a părților a determinat respingerea acestui probatoriu, față de efectul devolutiv al căii de atac.

Prin urmare, o astfel de critică nu poate fi primită, în condițiile în care judecătorul este cel care determină puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză.

Totodată, se cuvine menționat faptul că în conformitate cu prevederile art. 264 din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanței învestite cu o cale devolutivă de atac.

Așa fiind, nu pot reprezenta critici de nelegalitate decât invocarea unor eventuale încălcări ale normelor care interzic sau limitează puterea de apreciere a judecătorului, sau a celor privind admisibilitatea probelor ori administrarea acestora.

Nu este întemeiată nici susținerea recurentului, potrivit căreia instanța de apel a menținut sentința apelată exclusiv în baza considerentelor expuse de prima instanță și a probatoriului administrat în fața acesteia, fără să aibă în vedere probatoriul propus și administrat în calea de atac a apelului.

În acest sens, s-a arătat că decizia atacată nu își găsește un fundament legal în prevederile art. 476-480 din C. proc. civ., care reglementează judecata în apel și că nu a fost motivată sub aspectele esențiale invocate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Totodată, recurentul-pârât a apreciat că decizia curții de apel cuprinde două motive contradictorii, ce au stat la baza respingerii cererii sale reconvenționale.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât acesta este incident atunci când decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel, cu respectarea prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., a verificat, în limita cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Considerentele deciziei recurate relevă faptul că au fost avute în vedere toate motivele de apel invocate de către pârât, fiind permisă gruparea argumentelor părții și analiza acestora printr-un considerent comun.

De altfel, nu se poate subscrie criticii de nemotivare a hotărârii faptul că dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar nu corespunde opiniei părții.

Înalta Curte a reamintit faptul că acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În cauza de față, argumentele invocate de către recurentul-pârât constituie nemulțumiri ale acestuia referitoare la modul în care instanța de apel a soluționat cauza pe fond și vizează, exclusiv, aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced controlului instanței de recurs.

Este relevant, în acest sens, faptul că recurentul-pârât B. Vasile a înțeles să critice maniera în care instanța de apel a statuat asupra elementelor de fapt deduse judecății, în raport cu apărările părților din proces și cu probele administrate în cauză.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a invocat caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel, care a reținut, pe de o parte, că acordul de voință intervenit între părți nu a fost în sensul suportării contravalorii cheltuielilor de întreținere a ovinelor de către intimata-reclamantă, iar pe de altă parte, că aceste cheltuieli au fost generate din culpa pârâtului, deoarece a refuzat restituirea ovinelor la prima solicitare.

Înalta Curte a reținut că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată (situație care, de asemenea, nu se regăsește în cauză).

Hotărârea instanței de apel respectă cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În speță, nu este incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text de lege ce sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a arătat că au fost aplicate greșit în cauză dispozițiile art. 1270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului, fiind interpretat în mod eronat acordul de voințe intervenit între cele două părți și că au fost încălcate prevederile art. 2107 C. civ., potrivit cărora "depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligența dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri".

S-a făcut referire la art. 2122 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru păstrarea bunului", la art. 1179 din C. civ., care reglementează condițiile esențiale pentru validitatea contractului, precum și la art. 1240 alin. (2) și art. 1170 din același cod, dispoziții ce se referă la formele de exprimare a consimțământului și la buna-credință.

Mai exact, recurentul-pârât B. Vasile a susținut faptul că ambele instanțe au nesocotit, prin soluțiile adoptate, voința reală a părților de la momentul încheierii acordului de voință, cea care atestă, fără dubiu, obligația intimatei-reclamante din prezenta cauză de a achita contravaloarea cheltuielilor generate de întreținerea unui număr de 465 capete de ovine pe perioada în care acestea s-au aflat în exploatația sa.

Totodată, a apreciat că s-a respins, în mod greșit, cererea sa reconvențională, instanța reținând că nu este îndreptățit să obțină în schimbul îngrijirii oilor decât "ceea ce părțile au convenit", ca urmare a interpretării eronate a acordului de voință intervenit între părți, interpretare care s-a bazat exclusiv pe răspunsul la interogatoriu al numitului E..

Înalta Curte a constatat că din probatoriul administrat în fața instanțelor anterioare a rezultat că între cele două părți litigante nu s-a încheiat un acord de voință în formă scrisă, însă această împrejurare nu înlătură principiul forței obligatorii a contractului, astfel cum este reglementat de art. 1270 C. civ.

Astfel, se reține că un prim acord de voință a constat în aceea ca pârâtul să efectueze un transport de ovine pentru societatea reclamantă către o terță persoană, care însă a refuzat preluarea acestora.

În economia prezentului litigiu este relevant cel de-al doilea acord de voință realizat între părți ce corespunde unui contract nenumit, acord care s-a limitat la lăsarea efectivului de ovine în grija pârâtului pe o perioadă nedeterminată, iar în schimbul îngrijirii prestate acesta era îndreptățit să obțină fructele naturale, sporul de prăsilă și să încaseze subvenția de la APIA.

Față de caracterul nenumit al contractului dintre părți, Înalta Curte a constatat că sunt aplicabile regulile generale în materie de contract, iar în măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare, devin incidente regulile speciale care reglementează contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Prin urmare, critica recurentului vizând încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 2107 și art. 2122 din C. civ., care reglementează contractul de depozit va fi înlăturată, atâta timp cât instanțele devolutive au analizat, în mod corect, drepturile și obligațiile părților litigante rezultând din acest contract nenumit.

În realitate, recurentul-pârât încearcă să acrediteze ideea că instanțele au nesocotit principiul forței obligatorii a contractului, stabilind în sarcina sa obligații inexistente, deși probele administrate în cauză au demonstrat contrariul, în sensul că pârâtul a încasat efectiv subvenția de la APIA și avea posibilitatea să culeagă fructele naturale de pe urma animalelor, care s-au aflat tot timpul la dispoziția acestuia.

Nu se poate susține că instanțele devolutive au nesocotit voința reală a părților și nici că reclamanta nu a acționat cu bună-credință.

În alți termeni, recurentul a formulat critici cu privire la soluția de respingere a cererii reconvenționale, susținând, fără temei, faptul că înțelegerea dintre părți a fost în sensul suportății cheltuielilor de întreținere a ovinelor de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Criticile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material nu susțin nelegalitatea deciziei recurate, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța de apel a apreciat și a valorificat probele administrate în cauză, invocându-se, în esență, faptul că nu a fost avută în vedere proba testimonială constând în audierea martorilor F. și J., în faza procesuală a apelului.

Or, aceste susțineri nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât ar presupune reaprecierea probatoriului și o nouă judecată pe fond a cauzei.

În altă ordine de idei, este corectă reținerea instanței de prim control judiciar, în sensul că pârâtul este cel care a generat toate aceste cheltuieli, deoarece a refuzat predarea ovinelor respective la prima solicitare a societății reclamante, invocându-și propria culpă.

Prin urmare, se constată că soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentului-pârât neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare invocate.

Față de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-pârât B. Vasile, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 6.023,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. Vasile împotriva încheierii din 11 septembrie 2018 și a deciziei civile nr. 610/2018 din 20 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul-pârât B. Vasile la plata sumei de 6.023,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2020.