A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 29413/05 prezentate de Abdurrahman D graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 iulie 2005, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, recurentul, dl Abdurrahman Dilipak, este un cetățean turc, născut în 1949 și rezident la Üsküdar. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl Döćücü, avocat la Istanbul. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este jurnalist. La 28 mai 2004, un articol, semnat de el și intitulat A fost publicat într-un ziar. Reclamantul a criticat în special Ș.Y., un muzician angajat politic, prin cuvinte sarcastice, cum ar fi: Ș.Y.
a introdus, în fața judecătorului civil de pace (sulh huk hachiki) al lui Kadnaköy, o cale de atac împotriva reclamantului, precum și împotriva proprietarului și a redactorului-șef al ziarului. El a solicitat despăgubiri pentru prejudicii morale și pentru publicarea sentinței. printr-o decizie definitivă din 1 decembrie 2009 În februarie 2005, judecătorul i-a condamnat pe pârâti, în temeiul articolului 49 din Codul obligațiilor, să plătească în solidar suma solicitată, și anume 312,15 cărți turce noi (TRY) (această sumă corespundea acestei date la aproximativ 180 EUR (EUR), salariul minim la momentul respectiv era de 488 TRY (282 EUR) plus dobânda moratoriu care urma să curgă de la data publicării articolului.
De asemenea, acesta a dispus publicarea rezumatului deciziei sale într-un număr de zi cu zi în conformitate cu art. 25 alineatul (2) din Codul civil. Judecătorul a invocat din oficiu dreptul la libertatea de exprimare și a considerat în hotărârea sa că afirmațiile menționate anterior referitoare la cunoașterea muzicală a persoanei în cauză nu erau în niciun fel de natură să critice lucrarea muzicală a Ș.Y. Decizia a precizat că nu a fost necesar să se efectueze o evaluare a situației socioeconomice a părților, având în vedere faptul că acestea erau persoane cunoscute și suma redusă solicitată ca despăgubiri. Reclamantul susține că condamnarea sa la condamnarea civilă duce la încălcarea articolelor 6 și 10 din convenție, în măsura în care aceasta ar constitui o interferență nejustificată cu libertatea sa de exprimare.
ÎN DREPTcuzația reclamantului nu este susținută în niciun fel cu privire la art. 6, Curtea o va examina numai din perspectiva articolului 10 din convenție, astfel cum a fost formulată. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună întreprinderilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un sistem de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Curtea reamintește de la început că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile esențiale ale progresului său și ale prosperității fiecăruia.
Sub rezerva articolului 10 alineatul (2) din Convenție, aceaceasta este nu numai valabilă pentru informații În acest fel, doresc pluralismul, toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există o societate democratică (Nato Katamadze c. Georgia (dec.), n 69857/01, 14 februarie 2006 Handyside c. Regatul Unit, Hotărârea din 7 decembrie 1976, § 43-59, serial A n 24).În plus, Curtea este conștientă de faptul că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila utilizare a unei anumite doze de exagerare sau chiar de provocare Prager și Oberschlick c. Austria, Hotărârea din 26 aprilie 1995, § 38, seria A n 313). Adjectivul Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a judeca existența unei astfel de necesități, dar ea merge mână în mână cu un control european atât asupra legii, cât și asupra deciziilor care o aplică, chiar și atunci când acestea provin dintr-o instanță independentă.
Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță pe punctul de a ști dacă o restricție În exercitarea competenței sale de control, Curtea trebuie să examineze interferența în lumina întregii cauze, inclusiv conținutul observațiilor reproșate părții interesate și contextul în care reclamantul le-a făcut News Verlags GmbH & CoKG c. Austria, nr 31457/96, § 52, CEDH 2000-I. Este responsabilitatea sa să determine, în special, dacă intervenția atacată în fața ei rămânea proporțională cu scopurile legitime urmărite 70, CEDO 2004-VI.
Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme în conformitate cu principiile prevăzute la art. 10 și, în plus, pe baza unei evaluări acceptabile a faptelor relevante ( Janowski c. Polonia [GC], n 25716/94, § 30, CEDO 1999 I). Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă autoritățile interne au stabilit un echilibru corect între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată la art. 10, și, pe de altă parte, protecția dreptului la reputație al persoanelor puse în discuție, care, ca element al vieții private, este protejată prin art. 8 din Convenție (Cumpănă și Mazăre c. România [GC], 33348/96, § 91, CEDO 2004 XI. Această ultimă dispoziție poate necesita adoptarea de măsuri pozitive care să garanteze respectarea efectivă a vieții private până în relațiile dintre persoane (Von Hannover c. Germania, n 59320/00, § 57, CEDO 2004-VI).
Curtea consideră că decizia în litigiu constituia o interferență în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului, astfel cum se garantează la art. 10 alineatul (1) (Marônek c. Slovacia, n 32686/96, § 47, CEDH 2001 III), că interferența era prevăzută de legea Prin urmare, intervenția a îndeplinit două dintre cele trei condiții care trebuie îndeplinite pentru a fi justificată în temeiul articolului 10 alineatul (2) din convenție.
Problema în litigiu în prezenta cauză se referă la a treia condiție prevăzută la art. 10 alineatul (2); prin urmare, este vorba despre necesitatea intervenției într-o societate democratică În cazul de față, Curtea acordă o importanță decisivă faptului că publicarea reclamantului nu se înscrie nici într-o dezbatere de interes public legitim (a contrario, Verdens Gang și Aase c. Norvegia (dec.), nr 45710/99, CEDH 2001 Stangu c. România (dec.), n 57551/00, 9 noiembrie 2004), nici într-o controversă între el și colegii săi dintr-un alt ziar (Urbino Rodrigues c. Portugalia , nr. 75088/01, § 29, 29 noiembrie 2005). Pe de altă parte, necesitatea unei restricții la exercitarea libertății de exprimare trebuie să fie stabilită într-un mod convingător.
Desigur, în primul rând autoritățile naționale trebuie să evalueze dacă există o nevoie socială imperioasă. În cazul presei, puterea de apreciere națională este afectată de interesul societății democratice de a asigura și de a menține libertatea presei. De asemenea, ar trebui să se acorde o mare importanță acestui interes atunci când este vorba de a stabili, în conformitate cu art. 10 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (CE) nr. 38432/97, dacă restricția era proporțională cu scopul legitim urmărit (Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 48, CEDO 2001 III). Natura și povara pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când este vorba de măsurarea proporționalității intervenției (Sharsach și News Verlagsgesellschaft c. Austria, nr. 39394/98, § 30 CEDO 2003). XI.
În această privință, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat, în solidar, cu proprietarul și cu editorul ziarului, să despăgubească prejudiciul moral cauzat persoanei vătămate, prin plata unei sume de aproximativ 180 EUR. Nu apare, având în vedere că sfidarea adusă în mod public persoanei vizate, că o astfel de sancțiune a fost severă (Tammer c. Estonia, nr 41205/95, § 69, CEDO 2001-I). Într-adevăr, nimic nu sugerează că sancțiunea în cauză, prin natura sa sau prin natura sa greoaie, era de natură să împiedice reclamantul să-și continue cariera de jurnalist sau să-l descurajeze să se exprime liber pe teme de societate (a se vedea, a contrario Ceylan c. Turcia [GC], n 23556/94, § 37, CEDH 1999-IV Skałka c. Polonia, n 44345/98, § 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003). Este adevărat că, în ceea ce privește poziția reclamantului în cadrul procedurii interne, persoana în cauză nu poate fi considerată ca fiind o simplă persoană.
În calitate de muzician destul de cunoscut în conformitate cu decizia judecătorului civil de pace de la Kadoköy, știa că se expune la eventuale critici ale publicului (a se vedea Azevedo c. Portugalia, nr 20620/04, § 32, 27 martie) 2008). Cu toate acestea, cazul în speță se distinge de cauza Azevedo menționată anterior, deoarece cuvintele reclamantului nu vizau în mod direct calitatea presupusă a operelor muzicale ale reclamantului. De asemenea, nu se poate spune că publicarea, în cazul de față, a unui ziar nu atingea decât un lectorat foarte specific, ceea ce ar fi relativizat impactul ideilor incluse în acesta (a se vedea a contrario Azevedo, citată anterior, §§ 32-33. În sfârșit, în acest caz, sancțiunea, amintită la alineatul precedent, nu era penală și suma sa era relativ scăzută.
Curtea consideră, prin urmare, că nu se poate spune că efectul disuasiv al acestei condamnări era disproporționat (compararea cu Azevedo, citată anterior, punctul 34) Astfel cum au constatat instanțele interne, a fost în discuție un conflict între dreptul de a comunica idei și dreptul de a beneficia de protecția reputației și a drepturilor altora. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că aceste instanțe au pus corect în balanță diferitele interese implicate. Motivele pe care le-au invocat erau relevante și suficiente. În sensul articolului 10 alineatul (2) din convenție, rezultă că cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție.
Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate, declară cererea inadmisibilă. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DÉCISION
de la requête n o 29413/05 présentée par Abdurrahman DİLİPAK contre la Turquie La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 23 septembre 2008 en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente , Antonella Mularoni, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, Ișıl Karakaș, juges , et de Sally Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 juillet 2005, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Abdurrahman Dilipak, est un ressortissant turc, né en 1949 et résidant à Üsküdar. Il est représenté devant la Cour par M e S. Döğücü, avocat à Istanbul. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant est journaliste. Le 28 mai 2004, un article, signé par lui et intitulé « Le pays où ceux qui ne peuvent même pas faire crieur public dans les marchés passent pour des artistes », fut publié dans un quotidien. Le requérant y critiquait notamment Ș.Y., un musicien engagé politiquement, par des propos sarcastiques tels que : « De toute manière, Ș. est désormais un militant (...) si on lui demandait maintenant de distinguer la note 'mi' de la note 'fa', en serait-il capable, [ou dirait-il que] « Fa » est une marque de savon ? (...) ». Ș.Y. introduisit, devant le juge civil de paix ( sulh hukuk hakimliği ) de Kadıköy un recours contre le requérant ainsi que contre le propriétaire et le rédacteur en chef du journal.
Il demanda un dédommagement pour préjudice moral et la publication de la sentence. Par une décision définitive du 1 er février 2005, le juge condamna les défendeurs, en vertu de l'article 49 du code des obligations, à payer solidairement la somme demandée, à savoir 312,15 nouvelles livres turques (TRY) (cette somme correspondait à cette date à 180 euros (EUR) environ, le salaire minimum à l'époque était de 488 TRY (282 EUR environ)), majorée d'intérêts moratoires à courir à partir de la date de publication de l'article. Il ordonna également la publication du résumé de sa décision dans un numéro du quotidien en application de l'article 25 § 2 du code civil. Le juge invoqua d'office le droit à la liberté d'expression et considéra dans son arrêt que les affirmations susmentionnées visant la connaissance musicale de l'intéressé n'étaient aucunement de nature à critiquer l'œuvre musicale de Ș.Y.
mais constituaient une atteinte à sa personnalité, lui donnant ainsi droit à réparation. La décision précisait qu'il n'avait pas été nécessaire de procéder à une évaluation de la situation socio-économique des parties compte tenu du fait qu'il s'agissait de personnalités connues et du faible montant sollicité à titre de réparation. GRIEFS Le requérant prétend que sa condamnation au civil emporte violation des articles 6 et 10 de la Convention, dans la mesure où elle constituerait une ingérence injustifiée à sa liberté d'expression. EN DROIT Le grief du requérant n'étant aucunement étayé quant à l'article 6, la Cour l'examinera uniquement sous l'angle de l'article 10 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à la liberté d'expression.
Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations. 2. L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
» La Cour rappelle d'emblée que la liberté d'expression constitue l'un des fondements essentiels d'une société démocratique, l'une des conditions primordiales de son progrès et de l'épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l'article 10 de la Convention, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent ; ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l'esprit d'ouverture sans lesquels il n'est pas de « société démocratique » ( Nato Katamadze c. la Géorgie (déc.), n o 69857/01, 14 février 2006 ; Handyside c. Royaume-Uni , arrêt du 7 décembre 1976, §§ 43-59, série A n o 24,).
En outre, la Cour est consciente de ce que la liberté journalistique comprend aussi le recours possible à une certaine dose d'exagération, voire même de provocation ( Prager et Oberschlick c. Autriche , arrêt du 26 avril 1995, § 38, série A n o 313). L'adjectif « nécessaire », au sens de l'article 10 § 2, implique l'existence d'un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation pour juger de l'existence d'un tel besoin, mais elle va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l'appliquent, même quand elles émanent d'une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d'expression que sauvegarde l'article 10 ( Nato Katamadze , précitée).
Dans l'exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l'ingérence à la lumière de l'ensemble de l'affaire, y compris la teneur des remarques reprochées à l'intéressé et le contexte dans lequel le requérant les a faites ( News Verlags GmbH & CoKG c. Autriche , n o 31457/96, § 52, CEDH 2000-I). Il lui incombe de déterminer notamment si l'ingérence attaquée devant elle demeurait « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants » ( Chauvy et autres c. France , n o 64915/01, § 70, CEDH 2004-VI).
Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l'article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents ( Janowski c. Pologne [GC], n o 25716/94, § 30, CEDH 1999 ‑ I). La Cour doit par ailleurs vérifier si les autorités internes ont ménagé un juste équilibre entre, d'une part, la protection de la liberté d'expression, consacrée par l'article 10, et, d'autre part, celle du droit à la réputation des personnes mises en cause, qui, en tant qu'élément de la vie privée, se trouve protégé par l'article 8 de la Convention ( Cumpănă et Mazăre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, § 91, CEDH 2004 ‑ XI).
Cette dernière disposition peut nécessiter l'adoption de mesures positives propres à garantir le respect effectif de la vie privée jusque dans les relations des individus entre eux ( Von Hannover c. Allemagne , n o 59320/00, § 57, CEDH 2004-VI). La Cour estime que la décision litigieuse constituait une ingérence dans le droit à la liberté d'expression du requérant, tel que garanti au premier paragraphe de l'article 10 ( Marônek c. Slovaquie , n o 32686/96, § 47, CEDH 2001 ‑ III), que l'ingérence était « prévue par la loi », à savoir l'article 49 du code des obligations, et poursuivait le but légitime de protéger « la réputation ou les droits d'autrui ». L'ingérence a donc satisfait à deux des trois conditions à remplir pour être justifiée au regard de l'article 10 § 2 de la Convention.
La question litigieuse dans la présente affaire concerne la troisième condition énoncée au deuxième paragraphe de l'article 10 ; il s'agit donc de savoir si l'ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ». En l'espèce, la Cour attache une importance décisive au fait que la publication du requérant ne s'inscrivait ni dans un débat quelconque d'un intérêt public légitime ( a contrario, Verdens Gang et Aase c. Norvège (déc.), n o 45710/99, CEDH 2001 ‑ X ; Stangu c. Roumanie (déc.), n o 57551/00, 9 novembre 2004), ni dans une polémique entre lui et ses confrères d'un autre journal ( Urbino Rodrigues c. Portugal , n o 75088/01, § 29, 29 novembre 2005). Par ailleurs, la « nécessité » d'une quelconque restriction à l'exercice de la liberté d'expression doit se trouver établie de manière convaincante.
Certes, il revient en premier lieu aux autorités nationales d'évaluer s'il existe un « besoin social impérieux » susceptible de justifier cette restriction, exercice pour lequel elles bénéficient d'une certaine marge d'appréciation. Lorsqu'il y va de la presse, le pouvoir d'appréciation national se heurte à l'intérêt de la société démocratique à assurer et à maintenir la liberté de la presse. De même, il convient d'accorder un grand poids à cet intérêt lorsqu'il s'agit de déterminer, comme l'exige le paragraphe 2 de l'article 10, si la restriction était proportionnée au but légitime poursuivi ( Thoma c. Luxembourg , n o 38432/97, § 48, CEDH 2001 ‑ III). La nature et la lourdeur des peines infligées sont des éléments à prendre en considération lorsqu'il s'agit de mesurer la proportionnalité de l'ingérence ( Scharsach et News Verlagsgesellschaft c. Autriche , no 39394/98, § 30, CEDH 2003 ‑ XI).
À cet égard, la Cour note que le requérant fut condamné, solidairement avec le propriétaire et le rédacteur du journal, à indemniser le dommage moral causé à la personne lésée, en lui versant une somme de 180 EUR environ. Il n'apparaît pas, vu l'outrage porté publiquement à la personne concernée, qu'une telle sanction ait été sévère ( Tammer c. Estonie , n o 41205/98, § 69, CEDH 2001-I). En effet, rien ne laisse penser que la sanction en question, par sa nature ou sa lourdeur, était propre à empêcher le requérant de poursuivre sa carrière de journaliste ou à le dissuader de s'exprimer librement sur des sujets de société (voir, a contrario , Ceylan c. Turquie [GC], n o 23556/94, § 37, CEDH 1999-IV ; Skałka c. Pologne , n o 43425/98, §§ 41-42, arrêt du 27 mai 2003). Il est vrai que, concernant la position du demandeur dans la procédure interne, l'intéressé ne saurait être considéré comme un simple particulier.
En tant que musicien assez connu selon la décision du juge civil de paix de Kadıköy, il savait qu'il s'exposait à d'éventuelles critiques du public (voir Azevedo c. Portugal , n o 20620/04, § 32, 27 mars 2008). Toutefois, le cas d'espèce se distingue de l'affaire Azevedo susmentionnée, en ce que les propos du requérant ne visaient pas directement la qualité supposée des œuvres musicales du plaignant. De même, on ne peut dire que la publication, s'agissant, en l'espèce, d'un quotidien, ne touchait qu'un lectorat très spécifique, ce qui aurait relativisé l'impact des idées y figurant (voir a contrario , Azevedo , précité, §§ 32-33). Enfin, en l'occurrence, la sanction, rappelée au paragraphe précédent, n'était pas pénale et son montant était relativement faible.
La Cour estime dès lors qu'on ne saurait dire que l'effet dissuasif de cette condamnation était disproportionné (comparer avec Azevedo, précité, § 34) Comme les juridictions internes l'ont constaté, était en cause un conflit entre le droit de communiquer des idées et celui de voir protéger la réputation et les droits d'autrui. Au vu de ce qui précède, la Cour conclut que ces juridictions ont correctement mis en balance les divers intérêts en jeu. Les motifs qu'elles ont invoqués étaient « pertinents et suffisants » aux fins du paragraphe 2 de l'article 10. Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable.
Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente