Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 45651/04) direcționată împotriva Republicii Turcia și depusă de o persoană juridică din acest stat, Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. (reclamanta), care a sesizat Curtea pe 26 noiembrie 2004, în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamanta este reprezentată de Dl. S.A. Limoncuoğlu, avocat la Izmir. Guvernul turc (Guvernul) este reprezentat de agentul acestuia.

Reclamanta susținea o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

La 7 mai 2007, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

La 23 martie și 13 aprilie 1979, reclamanta, care avea la acea vreme denumirea Temel Çelik Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi, a achiziționat prin act de vânzare două terenuri de 13.160 și respectiv 7.540 m², situate în satul Ulucak la Kemalpașa (Izmir), înregistrate sub numerele de parcele 1943 și 1942 cu calificativul de câmp agricol.

În 1981, după ce a obținut permisurile necesare, reclamanta a construiți o fabrică pe terenurile în litigiu. Clădirile constau din 3.710 m² de spații închise, 4.500 m² de construcții anexe și o baracă de 16 m².

În 1993, registrele funciare au fost modificate ca urmare a schimbării denumirii legale a reclamantei. Au fost întocmite noi acte de proprietate pentru parcelele nr. 1943 și 1942.

La 2 iunie 1997, în cadrul aplicării planurilor de urbanism și al unei noi subdiviziuni, parcelele nr. 1942 și 1943 au fost unite; o parte din suprafața totală de 20.700 m² a fost abandonată fără contrapartidă, pentru a deveni spații comune. Restul terenului (17.318 m²) a fost înregistrat în registrele funciare în numele reclamantei sub numerele bloc 515, parcela 2. O suprafață de 1.142 m² care nu fusease afectată de unire a fost înregistrată sub numărul de parcela 1942.

De altfel, la 5 noiembrie 1997, societatea reclamantă a achiziționat de asemenea prin act de vânzare de la o altă societate anonimă (Matak Makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi) un teren de 9.820 m², situat în același sat, înregistrat sub numărul de parcela 1941 cu calificativul de câmp agricol. Această societate anonimă achiziționase ea însăși terenul printr-un act de vânzare din 23 martie 1979. B. Procedura privind calificativul de domeniu forestier public acordat terenurilor reclamantei

La 16 septembrie 1993, comisia de cadastru forestier nr. 95 a efectuat o evaluare cadastrală pe parcelele nr. 1941, 1942 și 1943. Ea a concluzionat în final că aceste terenuri făcuseră inițial parte din domeniul forestier conform lucrărilor efectuate în 1948-1949. Ea a constatat de altfel că pierduse complet caracterul de păduri și devenise câmpuri agricole în continuare (înainte de 31 decembrie 1981), și trebuie deci să fie excluse din domeniul forestier în favoarea Trezoreriei publice conform articolului 2 § B din legea nr. 6831 privind pădurile.

La 21 aprilie 1994, primarul satului Kavaklıdere a afișat pe tabloul de anunțuri al cafelei din sat cele patruzeci și opt de pagini de procese-verbale precum și șapte hărți, întocmite de comisia de cadastru forestier nr. 95 menționată mai sus.

La 7 noiembrie 1997, în urma acțiunilor intentate de Trezoreria publică (§19), reclamanta (pentru parcelele nr. 1942 și 1943) și societatea Matak Makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi (pentru parcela nr. 1941) au sesizat tribunalul de caz de prim-instanță din Kemalpașa cu un recurs de anulare a concluziilor comisiei.

La 13 octombrie 2000, tribunalul a deboutat reclamanta și cealaltă reclamantă aprobând concluziile comisiei cadastrale privitor la natura originală a terenurilor și aplicarea articolului 2 § B din legea nr. 6831 (cauza nr. 1997/651).

La 11 decembrie 2001, Curtea de Casație a confirmat decizia atacată.

La 29 aprilie 2002, Curtea de Casație a respins recursul de corectare formul de reclamantă și cealaltă parte reclamantă. C. Procedura privind anularea titlurilor de proprietate ale reclamantei și înregistrarea lor în registrul funciar în numele Trezoreriei publice

La 25 august 1997, Trezoreria publică a sesizat tribunalul de caz de prim-instanță din Kemalpașa cu două acțiuni care vizau anularea titlurilor de proprietate înscrise în registrele funciare pentru parcelele nr. 1942 și 1943 (devenite parcelele nr. 515/2 și 1942 în urma aplicării planului de urbanism) în numele reclamantei și reinscrierea lor în numele acesteia. Aceste două cauze au fost înregistrate în dosarul tribunalului sub numerele 1997/463 și 1997/473. În aceeași zi, Trezoreria publică a sesizat același tribunal cu o acțiune similară împotriva societății Matak Makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi, privitor la parcela nr. 1941. În urma actului de vânzare în favoarea reclamantei, acțiunea privind parcela nr. 1941 a fost direcționată împotriva acesteia.

La 6 iunie 2003, cele două cauze privind parcelele 515/2 și 1942 au fost unite sub numărul 1997/463.

În aceeași zi, tribunalul de caz de prim-instanță a dispus favorabil cererea Trezoreriei publice bazând-se pe hotărârile pe care le pronunțase deja în cauzele privind natura forestieră a terenurilor și aplicarea articolului 2 § B din legea 6831. El a constatat că în urma delimitării, terenurile fuseau fost considerate ca făcând parte, în origine, din domeniul forestier, în 1948; și că în 1993, comisia de cadastru forestier nr. 95 constatase că pierduse caracterul de pădure și trebuie să fie excluse din domeniul forestier în favoarea Trezoreriei publice (§12 mai sus), dar că, prin eroare, registrele forestiere nu fuseau fost modificate în favoarea Trezoreriei publice. Tribunalul a hotărât anularea înregistrării terenurilor în registrele funciare în numele reclamantei și plasarea lor în numele Trezoreriei publice, pentru parcelele nr. 515/2 (17.313 m²) și 1942 (1.142 m²). Cu privire la parcela nr. 1941, a procedat în mod similar pentru o suprafață de 4.974 m² din 9.280 m².

La 2 martie 2004, Curtea de Casație a confirmat deciziile atacate.

La 27 mai 2004, recursul de corectare formul de reclamantă pentru parcela nr. 1941 a fost respins. La fel a fost și la 7 iulie 2004 pentru parcelele nr. 515/2 și 1942.

Guvernul ridică trei excepții de inadmisibilitate, relative la competența ratione materiae, la neepuizarea căilor de atac interne și la nerespectarea termenului de șase luni. 1. Privitor la excepția preliminară a Guvernului relative la competența ratione materiae

Referindu-se la jurisprudența Curții pe această materie, Guvernul susține că reclamanta nu dispunea nici de un bun actual, nici de o așteptare legitimă de a vedea se concretizeze vreo creanță actuală și exigibilă, susceptibilă a fi considerată un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. El reamintește termenii articolului 2 § B al legii nr. 6831 conform cărora un teren nu poate fi înregistrat în numele unor persoane private atunci când a fost naționalizat fără obiecții sau atunci când a aparținut statului. De altfel, reclamanta nu ar putea pretinde o așteptare legitimă, în măsura în care obiecția sa privitor la aplicarea articolului 2 § B a fost respinsă de tribunalul sesizat.

Societatea reclamantă contestă argumentele Guvernului. Ea susține că a fost proprietară a terenurilor în litigiu din 1979 până în 2004, că le-a utilizat fără nicio intervenție a autorităților publice care a considerato drept atare și că a construit clădiri cu permise obținute în mod regulat. De altfel, observă că dacă titlurile de proprietate nu ar fi fost valabile în această perioadă și nu i-ar fi conferit dreptul de proprietate, o acțiune pentru anularea acestor titluri nu ar fi fost necesară.

Privitor la existența unui bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea nu poate urma teza Guvernului. Ea observă că cazul de față se distinge de cauzele invocate de Guvern, în măsura în care reclamanta se plânge de asemenea de o deprivare de proprietate în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Ea constată că, în ciuda hotărârii definitive a tribunalului privitor la natura terenului, nu este contestat că, până la data anulării titlurilor sale de proprietate în favoarea Trezoreriei publice, ea fusease proprietară legitimă a terenurilor în dreptul intern – de unde și necesitatea unei noi proceduri pentru a obține o hotărâre definitivă pentru anulare și transferul acestor titluri Trezoreriei publice, conform dreptului intern. Ca urmare, ea respinge excepția Guvernului la această privință. 2. Privitor la excepția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de atac interne

Guvernul susține de asemenea că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. El estimează în fapt că aceasta dispunea de două acțiuni de reparație pe care nu le-a exercitat. Pe de o parte, reclamanta ar fi putut obține o reparație bazând-se pe art. 1007 al codului civil conform căruia statul este responsabil de orice prejudiciu rezultând din ținerea registrelor funciare. Pe de altă parte, ar fi putut de asemenea să ceară reparație în virtutea dispozițiilor generale ale codului obligațiilor. La această privință, el se referă la jurisprudența națională, în special privitor la răspunderea obiectivă a statului pentru ținerea registrelor funciare.

Referindu-se la jurisprudența Curții pe această materie, reclamanta susține că a epuizat toate căile de atac interne efective pentru protecția dreptului de proprietate.

Privitor la posibilitatea de a cere despăgubiri în cadrul articolului 1007 al codului civil sau în virtutea dispozițiilor generale ale codului obligațiilor, cum în exemplele citate în cauza Turgut și alții c. Turcia (precitat, §§ 60-67), după anularea titlurilor de proprietate ale societății reclamante, Curtea reamintește că obligația decurgând din art. 35 § 1 se limitează la aceea de a face o utilizare normală a căilor de atac verosimil efective, suficiente și accesibile. În particular, Convenția nu prescrie epuizarea decât a căilor de atac atât relative la încălcările incriminate, disponibile și adecvate. Aceste căi de atac trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorite.

În circumstanțele prezente, Curtea observă mai întâi că, în hotărârile invocate de Guvern, tribunalele interne au considerat că înscrisurile în registrele funciare care au cauzat un prejudiciu deținătorilor cu bunăvoință a titlurilor de proprietate fuseau fost făcute ca urmare a unei erori, chiar dacă aceasta nu era rezultatul unei greșeli a agentului statului; or, în circumstanțele prezente, nimic nu demonstrează că titlurile de proprietate ale reclamantei au fost anulate din cauza unei erori sau orice fel de greșeală. Nu este contestat de părți că terenurile în litigiu fuseau fost achiziției de societatea reclamantă și/sau de alți interesați care i le-au transferat în 1979, 1993 și 1997 și că tribunalele interne au mai întâi validat evaluările comisiilor cadastrale privitor la natura forestieră a acestor terenuri și au anulat apoi titlurile de proprietate, nu din cauza unui act lipsit de eroare comis de agenți ai administrației, ci ținând seama de dispozițiile legislative aplicabile pe această materie. Apoi, în lumina jurisprudenței invocate de ambele părți, Curtea estimează că Guvernul nu a demonstrat în niciun fel în ce măsură un asemenea recurs ar putea fi eficace, suficient și accesibil, având în vedere dispozițiile interne care interzic achiziția de o persoană privată a unui teren care face parte sau a făcut parte din domeniul forestier public dar a pierdut această caracteristică (înainte de 31 decembrie 1981, în sensul articolului 2 § B din legea nr. 6831). În sfârșit, Curtea estimează că în circumstanțele prezente, nu ar fi oportun de a cere reclamantilor, care au așteptat deja atâția ani decizii privitor la calificarea terenurilor în cauză și la valabilitatea titlului de proprietate, să angajeze o nouă procedură pentru a obține o indemnizație.

De aceea, Curtea respinge și această excepție. 3. Privitor la excepția preliminară a Guvernului relativă la termenul de șase luni

Guvernul ridică excepția nerespectării termenului de șase luni. Mai întâi, susține că terenurile în litigiu au fost naționalizate în 1948 și 1953 și că, faute de obiecție din partea proprietarilor, deciziile în acest sens au devenit definitive. Apoi, face valabil că societatea reclamantă nu a contestat concluziile comisiei cadastrale privitor la natura forestieră a terenului la ocazia procedurii nr. 1997/651. În sfârșit, susține că reclamanta nu a introdus nici cererea sa în cei șase luni de la decizia tribunalului intern din 29 aprilie 2002 privitor la natura terenului, cu atât mai mult cu cât tribunalul așteptase această hotărâre în cauza anulării titlurilor de proprietate și reclamanta era complet conștientă de faptul că aceste titluri urmau a fi anulate după o asemenea decizie.

Reclamanta contestă această teză. Ea explică că hotărârea tribunalului intern privitor la natura terenului nu are efect direct asupra anulării titlurilor sale de proprietate, în măsura în care a fost privată de dreptul de proprietate doar cu ultimele decizii juridice privind anularea titlurilor de proprietate în cauză.

Curtea observă că nu este contestat că reclamanta deținea titluri de proprietate în bună și cuvenita formă conform dreptului intern până la anularea și transferul acestora Trezoreriei publice și că ultimele decizii definitive care au privat-o de dreptul de proprietate sunt deciziile Curții de Casație din 27 mai și 7 iulie 2004. Ea constată că cererea a fost introdusă la 26 noiembrie 2004, adică bine în termenul de șase luni de la datele ultimelor decizii definitive. Trebuie deci să respingă excepția Guvernului bazată pe nerespectarea termenului de șase luni. 4. Concluzie

Curtea constată că cererea nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Privitor la fond 1. Argumentele părților a) Reclamanta

Societatea reclamantă face știut că a achiziționat terenurile în litigiu cu bunăvoință, încredințând-se registrelor funciare, și a construit clădiri cu permisele oficiale. Conform ei, revine autorităților statului să vegheze la buna ținere a registrelor funciare și la coerența acestora cu alte acte pe această materie. De altfel, susține că a fost privată de dreptul de proprietate în absența oricărei utilități publice, așa cum este cerut de art. 1 al Protocolului nr. 1, și că dispozițiile interne nu stabilesc o asemenea necesitate. b) Guvernul

Guvernul susține că terenurile în litigiu fuseau fost desemnate ca domeniu forestier public mult mai înainte de a fi cumpărate și înregistrate în numele reclamantei, că au fost întotdeauna sub posesia statului și că titlul de proprietate nu fusease nicio valoare juridică. Guvernul precizează de altfel că reclamanta nu s-a opus deciziilor privitor la natura terenurilor în litigiu. 2. Aprecierea Curții

Curtea constată că a existat o prejudecire a dreptului reclamantului la respect pentru bunurile sale, care se analizează în o deprivare de proprietate în sensul celei de-a doua propoziții a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea observă mai întâi că bunăvoința societății reclamante privitor la posesia bunurilor în cauză nu este litigiasă. Ea constată de altfel că până la data anulării titlurilor sale de proprietate în favoarea Trezoreriei publice, reclamanta (sau societatea Matak makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi pentru parcela nr. 1941 până la data transferului la societatea reclamantă) fusease proprietara legitimă a bunurilor conform dispozițiilor dreptului intern pe această materie, în ciuda hotărârilor tribunalului de caz de prim-instanță din Kemalpașa din 13 octombrie 2000 (devenite definitive la 29 aprilie 2002, după respingerea recurului de corectare) respingând cererea reclamantei privitor la natura forestieră a terenurilor. Fusease proprietara legitimă a bunurilor, cu toate consecințele ce se aveau în dreptul intern, și se credea în mod legitim în situație de securitate juridică privitor la valabilitatea titlului de proprietate înscris în registrul funciar, care este considerat ca o dovadă incontestabilă a dreptului de proprietate.

Curtea constată apoi că reclamanta a fost privată de bunurile sale prin decizii judecătorești. În ciuda protestelor acesteia privitor la natura terenurilor și la dreptul de proprietate, tribunalele interne au anulat în final titlurile sale de proprietate în aplicarea dispozițiilor interne pe această materie, reținând că terenurile care făcuseră parte mai înainte din domeniul forestier fuseau fost excluse din acesta în favoarea Trezoreriei publice în aplicarea articolului 2 § B din legea nr. 6831. Ținând seama de motivele avansate de jurisdicțiile naționale, Curtea estimează că scopul deprivării impuse reclamantelor, și anume protecția naturii și a pădurilor, se încadrează în interesul general în sensul celei de-a doua propoziții a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1. Ea reamintește la această privință că dacă nicio prevedere a Convenției nu este destinată în special să asigure o protecție generală a mediului în calitate de atare, societatea de astazi se preocupă constant mai mult de a-l prezerva. Ea observă că a tratat de nenumărate ori întrebări legate de protecția mediului și a subliniat importanța acestei materii. Protecția naturii și a pădurilor și mai general a mediului constituie o valoare a cărei apărare provoacă în opinia publică, și ca urmare la puterea publică, un interes constant și susținut. Imperativele economice și chiar anumite drepturi fundamentale, cum este dreptul de proprietate, nu ar trebui să fie acordate prioritate în fața considerațiilor relative la protecția mediului, în special atunci când statul a legislat pe această materie.

Cu toate acestea, în cazul unei deprivări de proprietate, pentru a determina dacă măsura în litigiu respectă echilibrul drept vorit și, în special, dacă nu impune o sarcină disproporționată reclamantelor, trebuie luate în considerare modalitățile de despăgubire prevăzute de legislația internă. La această privință, Curtea a spus deja că, fără versarea unei sume rezonabil în raport cu valoarea bunului, o deprivare de proprietate constituie de obicei o prejudecire excesivă, și că o absență totală de despăgubire nu poate fi justificată pe terenul articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în circumstanțe excepționale. În prezenta cauză, reclamanta nu a primit nicio despăgubire pentru transferul bunurilor la Trezoreria publică. Curtea observă că Guvernul nu a invocat nicio circumstanță excepțională pentru a justifica absența totală de despăgubire.

Curtea estimează în consecință că absența oricărei despăgubiri a reclamantei rupe, în nefavoarea acesteia, echilibrul drept care trebuie menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Pentru prejudiciul material, societatea reclamantă cer 3.097.000 euro (EUR), și anume un montant de 1.757.000 EUR corespunzând valorii reale a terenului, și un montant de 1.340.000 EUR ca indemnizație pentru valoarea construcțiilor. Pentru valoarea terenului, explică că este vorba de un teren constructibil, cu o suprafață de 23.429 m², situat într-o locație centrală a zonei industriale din Kemalpașa. Prețul ar fi de 70 EUR/m² conform datelor din anul 2004. Privitor la construcții, reclamanta estimează că valoarea lor se ridică la 300 EUR/m² pentru 3.710 m² de spații închise, 4.500 m² de construcții anexe și 16 m² de baracă.

Reclamanta solicită suma de 309.700 EUR pentru cheltuielile de reprezentare, adică 10% din suma cerută pentru indemnizații. La această privință, versează în dosar o convenție de onorarii încheiată la această privință la 12 septembrie 2004.

Guvernul invită Curtea să respingă aceste cereri. El susține că terenurile în litigiu fuseau fost clasificate ca domeniu forestier în origine dar înregistrate prin eroare în numele unor persoane private mult înainte de achiziția lor de reclamantă. În aceste condiții, societatea reclamantă ar trebui să se adreseze tribunalelor interne pentru a cere reparația.

De altfel, Guvernul subliniază de asemenea că reclamanta era conștientă de restricția aferentă naturii terenului din parcela nr. 1941, după cum se poate constata în actul de vânzare întocmit la 5 noiembrie 1997.

În circumstanțele cauzei, Curtea estimează că întrebarea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare, de aceea trebuie o rezerve ținând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât și reclamante. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Constată că întrebarea aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare; în consecință, a) o rezervă în totalitate; b) invită Guvernul și societatea reclamantă să-i transmită în scris observații asupra acestei întrebări în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție și, în special, să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintei camerei determinarea acesteia dacă este necesar. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 10 martie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffier Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 45651/04) dirigée contre la République de Turquie et dont une personne morale de cet Etat, Temel Conta Sanayi Ve Ticaret A.Ș. (« la requérante »), a saisi la Cour le 26 novembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e S.A. Limoncuoğlu, avocat à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requérante alléguait une violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

Le 7 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Les 23 mars et 13 avril 1979, la requérante, qui avait alors comme dénomination Temel Çelik Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi, acquit par acte de vente deux terrains de 13 160 et de 7 540 m 2 , sis dans le village d'Ulucak à Kemalpașa (İzmir), enregistrés sous les numéros de parcelles 1943 et 1942 respectivement avec la qualification de « champ agricole ».

En 1981, après avoir obtenu les permis nécessaires, la requérante construisit une usine sur les terrains litigieux. Les bâtiments se composaient de 3 710 m 2 de locaux fermés, 4 500 m 2 de constructions annexes et d'une baraque de 16 m 2 .

En 1993, les registres fonciers furent modifiés à la suite du changement de dénomination légale de la requérante. De nouveaux actes de propriété furent établis pour les parcelles n os 1943 et 1942.

Le 2 juin 1997, dans le cadre de l'application des plans d'urbanisme et d'une nouvelle parcellisation, les parcelles n os 1942 et 1943 furent jointes ; une partie de la superficie totale de 20 700 m 2 fut abandonnée sans contrepartie, pour devenir des espaces communs. Le restant du terrain (17 318 m 2 ) fut enregistré sur les registres fonciers au nom de la requérante sous les numéros îlot 515, parcelle 2. Une superficie de 1 142 m 2 qui n'avait pas été affectée par la jonction fut enregistrée sous le numéro de parcelle 1942.

Par ailleurs, le 5 novembre 1997, la société requérante acquit également par acte de vente d'une autre société anonyme (Matak Makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi) un terrain de 9 820 m 2 , sis dans le même village, enregistré sous le numéro de parcelle 1941 avec la qualification de « champ agricole ». Cette société anonyme avait elle-même acquis ce terrain par un acte de vente du 23 mars 1979. B. La procédure relative à la qualification de « domaine forestier public » donnée aux terrains de la requérante

Le 16 septembre 1993, la commission du cadastre forestier n o 95 mena une évaluation cadastrale sur les parcelles n os 1941, 1942 et 1943. Elle conclut finalement que lesdits terrains avaient fait à l'origine partie du domaine forestier d'après les travaux menés en 1948-1949. Elle constata en outre qu'ils avaient complètement perdu le caractère de forêts et étaient devenu des champs agricoles par la suite (avant 31 décembre 1981), et qu'ils devaient par conséquent être exclus du domaine forestier au profit du Trésor public conformément à l'article 2 § B de la loi n o 6831 sur les forêts.

Le 21 avril 1994, le maire du village de Kavaklıdere afficha sur le tableau d'annonces du café du village les quarante-huit pages de procès ‑ verbaux ainsi que sept cartes, établies par la commission du cadastre forestier n o 95 précitée.

Le 7 novembre 1997, à la suite des actions intentées par le Trésor public (paragraphe 19), la requérante (pour les parcelles n os 1942 et 1943) et la société Matak Makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi (pour la parcelle n o 1941) saisirent le tribunal de grande instance de Kemalpașa d'un recours en annulation des conclusions de la commission.

Le 13 octobre 2000, le tribunal débouta la requérante et l'autre demanderesse en approuvant les conclusions de la commission cadastrale quant à la nature originelle des terrains et à l'application de l'article 2 § B de la loi n o 6831 (l'affaire n o 1997/651).

Le 11 décembre 2001, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.

Le 29 avril 2002, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification formulé par la requérante et l'autre partie demanderesse. C. La procédure relative à l'annulation des titres de propriété de la requérante et à leur inscription au registre foncier au nom du Trésor public

Le 25 août 1997, le Trésor public saisit le tribunal de grande instance de Kemalpașa de deux actions visant à l'annulation des titres de propriété portés sur les registres fonciers pour les parcelles n os 1942 et 1943 (devenues les parcelles n os 515/2 et 1942 à la suite de l'application du plan d'urbanisme) au nom de la requérante et leur réinscription à son nom. Ces deux affaires furent enregistrées au rôle du tribunal sous les n os 1997/463 et 1997/473. Le même jour, le Trésor public saisit le même tribunal d'une action similaire contre la société Matak Makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi, à propos de la parcelle n o 1941. A la suite de l'acte de vente au profit de la requérante, l'action concernant la parcelle n o 1941 fut dirigée contre cette dernière.

Le 6 juin 2003, les deux affaires concernant les parcelles 515/2 et 1942 furent jointes sous le n o 1997/463.

Le même jour, le tribunal de grande instance fit droit à la demande du Trésor public en se fondant sur les jugements qu'il avait déjà rendus dans les affaires concernant la nature forestière de terrains et l'application de l'article 2 § B de la loi 6831. Il constata qu'à la suite de la délimitation, les terrains avaient été considérés comme faisant partie, à l'origine, du domaine forestier, en 1948 ; et qu'en 1993, la commission du cadastre forestier n o 95 avait constaté qu'ils avaient perdu le caractère de forêt et qu'ils devaient être exclus du domaine forestier au profit du Trésor public (paragraphe 12 ci-dessus), mais que, par erreur, les registres forestiers n'avaient pas été modifiés en faveur du Trésor public. Le tribunal décida d'annuler l'inscription des terrains sur les registres fonciers au nom de la requérante et de les mettre au nom du Trésor public, pour les parcelles n os 515/2 (17 313 m 2 ) et 1942 (1 142 m 2 ). En ce qui concerne la parcelle n o 1941, il en fit de même pour une superficie de 4 974 m 2 sur 9280 m 2 .

Le 2 mars 2004, la Cour de cassation confirma les jugements attaqués.

Le 27 mai 2004, le recours en rectification formulé par la requérante pour la parcelle n o 1941 fut rejeté. Il en fut de même le 7 juillet 2004 pour les parcelles n os 515/2 et 1942. II.

La société requérante soutient que l'annulation de ses titres de propriété, en l'absence d'utilité publique et de versement d'une indemnité, constitue une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, lequel est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève trois exceptions d'irrecevabilité, relatives à la compétence ratione materiae, au non-épuisement des voies de recours internes et au non respect du délai de six mois. 1. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement relative à la compétence ratione materiae

Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière (voir, notamment, Özden c. Turquie (n o 1), n o 11841/02, 3 mai 2007), le Gouvernement soutient que la requérante n'avait ni un « bien actuel », ni une « espérance légitime » de voir se concrétiser une quelconque créance actuelle et exigible, susceptible par là d'être considérée comme un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. Il rappelle les termes de l'article 2 § B de la loi n o 6831 selon lesquels un terrain ne peut pas être enregistré au nom de personnes privées lorsqu'il a été nationalisé sans objections ou lorsqu'il a appartenu à l'Etat. Par ailleurs, la requérante ne pourrait plus prétendre avoir d'espérance légitime, dans la mesure où son objection quant à l'application dudit article 2 § B a été rejetée par le tribunal saisi.

La société requérante conteste les arguments du Gouvernement. Elle soutient qu'elle a été propriétaire des terrains litigieux de 1979 jusqu'en 2004, qu'elle les a utilisés sans aucune intervention des autorités publiques qui l'ont considérée comme telle et qu'elle y a construit des bâtiments avec des permis régulièrement obtenus. Par ailleurs, elle fait observer que si les titres de propriété n'étaient pas valables pendant cette période et ne lui conféraient pas le droit de propriété, une action en vue de l'annulation de ces titres n'aurait pas été nécessaire.

En ce qui concerne l'existence d'un bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, la Cour ne saurait suivre la thèse du Gouvernement. Elle note que le cas d'espèce se distingue des affaires invoquées par le Gouvernement, dans la mesure où la requérante se plaint également d'une privation de propriété au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. Elle constate que, malgré la décision définitive du tribunal quant à la nature du terrain, il n'est pas contesté que, jusqu'à la date de l'annulation de ses titres de propriété au profit du Trésor public, elle avait été le propriétaire légitime des terrains en droit interne – d'où la nécessité d'une nouvelle procédure afin d'obtenir un jugement définitif pour l'annulation et le transfert de ces titres au Trésor public, selon le droit interne. En conséquence, elle rejette l'exception du Gouvernement à ce titre. 2. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement tirée du non ‑ épuisement des voies de recours internes

Le Gouvernement soutient également que la requérante n'a pas épuisé les voies de recours internes. Il estime en effet que celle-ci disposait de deux actions en réparation qu'elle n'a pas exercées. D'une part, la requérante aurait pu obtenir une réparation en se fondant sur l'article 1007 du code civil selon lequel l'Etat est responsable de tout dommage résultant de la tenue des registres fonciers. D'autre part, elle aurait aussi pu demander réparation en vertu des dispositions générales du code des obligations. A cet égard, il se réfère à la jurisprudence nationale, notamment en matière de la responsabilité objective de l'Etat pour la tenue des registres fonciers.

Se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière ( Doğrusöz et Aslan c. Turquie , n o 1262/02, 30 mai 2006), la requérante soutient qu'elle a épuisé toutes les voies de recours internes effectives pour la protection du droit de propriété.

En ce qui concerne la possibilité de demander des indemnités dans le cadre de l'article 1007 du code civil ou en vertu des dispositions générales du code des obligations, comme dans les exemples cités dans l'affaire Turgut et autres c. Turquie ( précité, §§ 60-67), après l'annulation des titres de propriété de la société requérante, la Cour rappelle que l'obligation découlant de l'article 35 § 1 se limite à celle de faire un usage normal des recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles ( Sofri et autres c. Italie (déc.), n o 37235/97, CEDH 2003 ‑ VIII). En particulier, la Convention ne prescrit l'épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ces recours doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ( Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 66, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV).

En l'occurrence, la Cour note tout d'abord que, dans les jugements invoqués par le Gouvernement, les tribunaux internes ont considéré que les inscriptions dans les registres fonciers qui avaient causé un dommage aux titulaires de bonne foi de titres de propriété avaient été faites à la suite d'une « erreur », même si celle-ci n'était pas le résultat d'une faute de l'agent de l'Etat ; or, en l'occurrence rien ne démontre que les titres de propriété de la requérante ont été annulés en raison d'une erreur ou faute quelconque. Il n'est pas contesté par les parties que les terrains litigieux avaient été acquis par la société requérante et/ou par les autres intéressés qui les lui ont transférés en 1979, 1993 et 1997 et que les tribunaux internes ont d'abord validé les évaluations des commissions du cadastre quant à la nature forestière de ces terrains et ont annulé par la suite leur titre de propriété, non pas en raison d'un acte entaché d'erreur posé par des agents de l'administration, mais compte tenu des dispositions législatives applicables en la matière. Ensuite, à la lumière de la jurisprudence invoquée par les deux parties, la Cour estime que le Gouvernement n'a nullement montré dans quelle mesure un tel recours pourrait être efficace, suffisant et accessible, eu égard aux dispositions internes interdisant l'acquisition par un particulier d'un terrain qui fait partie ou qui a fait partie du domaine forestier public mais qui a perdu cette caractéristique (avant le 31 décembre 1981, au sens de l'article 2 § B de la loi n o 6831). Enfin, la Cour estime qu'en l'occurrence, il ne serait pas opportun de demander aux requérants, qui ont attendu déjà tant d'années des décisions concernant la qualification des terrains en question et la validité de leur titre de propriété, d'engager une nouvelle procédure afin d'obtenir une indemnité (voir, mutatis mutandis, Guillemin c. France , 21 février 1997, § 50, Recueil 1997 ‑ I).

Dès lors, la Cour rejette également cette exception. 3. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement relative au délai de six mois

Le Gouvernement excipe du non-respect du délai de six mois. Tout d'abord, il soutient que les terrains litigieux ont été nationalisés en 1948 et en 1953 et que, faute d'objection des propriétaires, les décisions y relatives sont devenues définitives. Ensuite, il fait valoir que la société requérante n'a pas contesté les conclusions de la commission cadastrale quant à la nature forestière du terrain à l'occasion de la procédure n o 1997/651. Enfin, il soutient que la requérante n'a pas non plus introduit sa requête dans les six mois courant à partir de la décision du tribunal interne du 29 avril 2002 sur la nature du terrain, d'autant plus que le tribunal attendait ce jugement dans l'affaire de l'annulation de titres de propriété et que la requérante était tout à fait consciente du fait que ces titres allaient être annulés après une telle décision.

La requérante conteste cette thèse. Elle explique que la décision du tribunal interne quant à la nature du terrain n'a pas d'effet direct sur l'annulation de ses titres de propriété, dans la mesure où elle n'a été privée de son droit de propriété qu'avec les dernières décisions juridiques concernant l'annulation des titres de propriété en question.

La Cour note qu'il n'est pas contesté que la requérante détenait des titres de propriété en bonne et due forme selon le droit interne jusqu'à leur annulation et leur transfert au Trésor public et que les dernières décisions définitives qui l'ont privée de son droit de propriété sont les décisions de la Cour de cassation des 27 mai et 7 juillet 2004 (voir, mutatis mutandis, Börekçioğulları (Çökmez) et autres c. Turquie (déc.), n o 58650/00, 13 janvier 2005). Elle constate que la requête a été introduite le 26 novembre 2004, soit bien dans le délai de six mois à partir des dates des dernières décisions définitives. Il convient par conséquent de rejeter l'exception du Gouvernement tirée du non-respect du délai de six mois. 4. Conclusion

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Les arguments des parties a) La requérante

La société requérante fait savoir qu'elle a acquis les terrains litigieux de bonne foi, en faisant confiance aux registres fonciers, et y a bâti des constructions avec les permis officiels. Selon elle, il appartient aux autorités étatiques de veiller à la bonne tenue des registres fonciers et à leur cohérence avec les autres actes en la matière. En outre, elle soutient qu'elle a été privée de son droit de propriété en absence de toute utilité publique, telle qu'exigée par l'article 1 du Protocole n o 1, et que les dispositions internes n'établissent pas une telle nécessité. b) Le Gouvernement

Le Gouvernement soutient que les terrains litigieux avaient été désignés en tant que domaine forestier public bien longtemps avant qu'ils aient été achetés et enregistrés au nom de la requérante, qu'ils étaient toujours sous la possession de l'Etat et que leur titre de propriété n'avait aucune valeur juridique. Le Gouvernement précise également que la requérante ne s'est pas opposée aux décisions quant à la nature des terrains litigieux. 2. L'appréciation de la Cour

La Cour constate qu'il y a eu une atteinte au droit du requérant au respect de ses biens, qui s'analyse en une « privation » de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 77, CEDH 1999 ‑ VII).

La Cour relève d'abord que la bonne foi de la société requérante quant à la possession des biens en question ne prête pas à controverse. Elle constate par ailleurs que jusqu'à la date de l'annulation de ses titres de propriété au profit du Trésor public, la requérante (ou la société Matak makina Sanayi ve Ticaret Anonim Șirketi pour la parcelle no 1941 jusqu'à la date de son transfert à la société requérante) avait été la propriétaire légitime des biens selon les dispositions du droit interne en la matière, malgré les décisions du tribunal de grande instance de Kemalpașa du 13 octobre 2000 (devenu définitif le 29 avril 2002, après le rejet du recours en rectification) rejetant la demande de la requérante quant à la nature forestière des terrains. Elle avait été la propriétaire légitime des biens, avec toutes les conséquences qui s'y rattachaient en droit interne, et se croyait légitimement en situation de « sécurité juridique » quant à la validité du titre de propriété inscrit sur le registre foncier, qui est considéré comme la preuve incontestable du droit de propriété.

La Cour constate ensuite que la requérante a été privée de ses biens par des décisions judiciaires. Malgré les protestations de cette dernière quant à la nature des terrains et quant à son droit de propriété, les tribunaux internes ont finalement annulé ses titres de propriété en application des dispositions internes en la matière, en retenant que les terrains qui faisaient auparavant partie du domaine forestier en avaient été exclus au profit du Trésor public en application de l'article 2 § B de la loi n o 6831. Eu égard aux motifs avancés par les juridictions nationales, la Cour estime que le but de la privation imposée aux requérants, à savoir la protection de la nature et des forêts, entre dans le cadre de l'intérêt général au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis , Lazaridi c. Grèce , n o 31282/04, § 34, 13 juillet 2006 ; Ansay c. Turquie (déc.), n o 49908/99, 2 mars 2006). Elle rappelle à cet égard que si aucune disposition de la Convention n'est spécialement destinée à assurer une protection générale de l'environnement en tant que tel ( Kyrtatos c. Grèce , n o 41666/98, § 52, CEDH 2003 ‑ VI (extraits)), la société d'aujourd'hui se soucie sans cesse davantage de le préserver ( Fredin c. Suède (n o 1) , 18 février 1991, § 48, série A n o 192). Elle note qu'elle a traité maintes fois des questions liées à la protection de l'environnement et souligné l'importance de la matière (voir, par exemple, Tașkın et autres c. Turquie , n o 46117/99, CEDH 2004 ‑ X, Moreno Gómez c. Espagne , n o 4143/02, CEDH 2004 ‑ X, Fadeïeva c. Russie , n o 55723/00, CEDH 2005 ‑ IV, et Giacomelli c. Italie , n o 59909/00, CEDH 2006 ‑ ...). La protection de la nature et des forêts et plus généralement de l'environnement constituent une valeur dont la défense suscite dans l'opinion publique, et par conséquent auprès des pouvoirs publics, un intérêt constant et soutenu. Des impératifs économiques et même certains droits fondamentaux, comme le droit de propriété, ne devraient pas se voir accorder la primauté face à des considérations relatives à la protection de l'environnement, en particulier lorsque l'Etat a légiféré en la matière ( Hamer c. Belgique , n o 21861/03, § 79, CEDH 2007 ‑ ... (extraits)).

Cependant, en cas de privation de propriété, afin de déterminer si la mesure litigieuse respecte le juste équilibre voulu et, notamment, si elle ne fait pas peser sur les requérants une charge disproportionnée, il y a lieu de prendre en considération les modalités d'indemnisation prévues par la législation interne. A cet égard, la Cour a déjà dit que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive, et qu'une absence totale d'indemnisation ne saurait se justifier sur le terrain de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans des circonstances exceptionnelles ( Nastou c. Grèce (n o 2) , n o 16163/02, § 33, 15 juillet 2005 ; Jahn et autres c. Allemagne [GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 111, CEDH 2005 ‑ VI ; Les saints monastères c. Grèce , 9 décembre 1994, § 71, série A n o 301 ‑ A ; N.A. et autres c. Turquie , n o 37451/97, § 41, CEDH 2005 ‑ X et Turgut et autres , précité, §§ 91 et 92). En l'espèce, la requérante n'a reçu aucune indemnité pour le transfert de ses biens au Trésor public. La Cour note que le Gouvernement n'a invoqué aucune circonstance exceptionnelle pour justifier l'absence totale d'indemnisation.

La Cour estime en conséquence que l'absence de toute indemnisation de la requérante rompt, en sa défaveur, le juste équilibre à ménager entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels.

Dès lors, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Pour le préjudice matériel, la société requérante réclame 3 097 000 euros (EUR), à savoir un montant de 1 757 000 EUR correspondant à la valeur réelle du terrain, et un montant de 1 340 000 EUR à titre d'indemnité pour la valeur des constructions. Pour la valeur du terrain, elle explique qu'il s'agit d'un terrain constructible, d'une superficie de 23 429 m 2 , qui se situe dans un emplacement central de la zone industrielle de Kemalpașa. Son prix s'élèverait à 70 EUR/m 2 selon les données de l'année 2004. En ce qui concerne les constructions, la requérante estime que leur valeur s'élève à 300 EUR/m 2 pour 3 710 m 2 de locaux fermés, 4 500 m 2 de constructions annexes et 16 m 2 de baraque.

La requérante sollicite la somme de 309 700 EUR pour les frais de représentation, soit 10 % de la somme demandée pour les indemnités. A cet égard, elle verse au dossier une convention d'honoraires conclue à ce sujet le 12 septembre 2004.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ces demandes. Il soutient que les terrains litigieux ont été classés en tant que domaine forestier à l'origine mais enregistrés par erreur au nom de particuliers bien avant leur acquisition par la requérante. Dans ces conditions, la société requérante devrait s'adresser aux tribunaux internes pour demander la réparation.

Par ailleurs, le Gouvernement souligne également que la requérante était consciente de la restriction afférente à la nature du terrain de la parcelle n o 1941, comme il peut être constaté dans l'acte de vente établi le 5 novembre 1997.

Dans les circonstances de la cause, la Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et les requérants. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et la société requérante à lui soumettre par écrit leurs observations sur la question dans un délai de trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention et, en particulier, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue à la présidente de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 10 mars 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente