AFFAIRE GOKSEL TUTUN TICARET VE SANAYI A.S. c. TURQUIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 32600/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care o persoană juridică a acestui Stat, Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș. („reclamanta"), a sesizat Curtea la 1 septembrie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de Dnele M. Yararbaș și S. Amuș, avocați la İzmir. Guvernul turc („Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 6 martie 2008, președintele celei de-a doua secții a decis să comunice cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a decis, de asemenea, că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.

La 28 noiembrie 1989, un teren cu suprafață de 10.450 metri pătrați pe care se afla un depozit de tutun de cinci etaje, situat la İzmir-Bornova, a fost stabilit și înregistrat la registrul funciar sub numărul de parcelă 317 în numele reclamantei.

Printr-o deliberare (nr. 53) din 26 ianuarie 1993, consiliul municipal de Bornova a decis că o reglementare a terenurilor era necesară în insula 7 și că ar fi afectat două parcele de teren, nr. 315 și 5534. Parcela nr. 317 a reclamantei nu a fost vizată de acest act.

Cu toate acestea, la 25 mai 1995, consiliul municipal de Bornova a anulat decizia sa inițială și a luat o nouă decizie (nr. 823).

Ca urmare a acestei decizii, la 3 august 1995, bazată în principal pe dispozițiile articolului 18 al legii privind amenajarea teritorului, primăria a procedat la modificarea planului de amenajare a terenurilor și a stabilit un nou plan de parcelizare și distribuție a terenurilor. 9. 3.224 metri pătrați (adică 30,9% din suprafața totală) din parcela de teren aparținând reclamantei au fost luați ca participare la amenajarea teritorului, ceea ce i-a permis primariei să creeze un spațiu verde, un parc și o zonă de joacă pentru copii.

La 7 septembrie 1995, reclamanta a contestat această decizie înaintea primariei.

La 24 octombrie 1995, consiliul municipal a respins reclamația sa și a confirmat decizia sa anterioară.

La 27 noiembrie 1995, reclamanta s-a adresat tribunalului administrativ de la İzmir (mai jos, „tribunalul") cu o cerere de anulare a actului administrativ din 25 mai 1995 și a planului de parcelizare atașat acestuia. Ea a susținut, mai întâi, că noua parcelizare a fost efectuată în interesul unui particulier și, în al doilea rând, că nicio revaluare a terenului său, în sensul articolului 18 al legii nr. 3194 privind amenajarea teritorului, nu a fost stabilită.

La 28 februarie 1997, tribunalul a considerat că actul administrativ atacat era conform legii. Pentru a face acest lucru, s-a bazat în principal pe un raport de expertiză și pe planul de amenajare urbană.

La 15 mai 1997, reclamanta s-a pourvoit în casație.

La 20 aprilie 1998, Consiliul de Stat a anulat sentința atacată. Înalta jurisdicție administrativă a constatat că, pentru anumite parcele ce privesc insula, rata participării la cheltuielile publice a depășit maximul de 35% prevăzut de art. 18 al legii privind amenajarea teritorului.

La 28 decembrie 1999, tribunalul s-a conformat hotărârii Consilului de Stat prin clarificarea faptelor și prin modificarea motivelor sentinței sale din 28 februarie 1997, și a respins din nou cererea reclamantei. El a observat în special că la redistribuirea terenurilor care fac parte din proiectul de amenajare urbană în cauză, 65% din suprafața totală a parcelei de teren aparținând primariei a fost, de asemenea, reținută ca participare la amenajarea teritorului. A considerat că exista o motivă de utilitate publică ca temei al actului administrativ atacat în măsura în care primăria a procedat în întregul insula la crearea unui drum, a unei piețe și a unui spațiu verde.

La 12 aprilie 2000, reclamanta a formulat un pourvoi în casație împotriva acestei sentințe.

Printr-o hotărâre din 25 octombrie 2001, Consiliul de Stat a confirmat în toate dispozițiile sale decizia jurisdicției administrative de primă instanță, considerând că era conform legii și regulilor de procedură.

La 9 ianuarie 2002, reclamanta a formulat o cerere de rectificare a hotărârii.

La 19 februarie 2003, Consiliul de Stat a respins și această cerere. Această hotărâre a fost notificată reclamantei la 31 martie 2003. II.

Guvernul se previne cu neepuizarea căilor de atac interne. Potrivit acestuia, dacă reclamanta estima că actul atacat a fost adoptat pentru a favoriza un particulier, ar fi trebuit mai întâi să se adreseze jurisdicțiilor naționale competente cu această excepție înainte de a introduce cererea sa în fața Curții. Pe meritul fondului, Guvernul observă că ingherința era prevăzută de legea nr. 3194 privind urbanism și că urmărește un scop de utilitate publică. Potrivit acestuia, art. 18 al legii menționate permite municipalităților să achiziționeze o parte din teren care face parte din o proprietate privată în scopul de a oferi servicii sau echipamente de interes public. Pentru Guvern, această competență atribuită municipalităților nu are efectul de a impune o sarcină excesivă proprietarilor. Argumentează că în specie, amenajarea unui drum, a unei piețe și a unui spațiu verde a avut indiscutabil efectul de a crește valoarea terenului litigios. Astfel, în opinia Guvernului, a fost respectat un echilibru just și, prin urmare, situația denunțată nu este incompatibilă cu dispozițiile articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta se opune acestei teze și reia în special argumentele sale conform cărora nici un interes public nu a făcut necesară modificarea planului de amenajare urbană efectuată de municipalitate. Deci susține că privarea de 30,9% din suprafața terenului său fără ca vreo indemnizație să-i fi fost acordată constituie o încălcare disproporționată a dreptului său de a respecta bunurile sale în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea nu consideră că ar trebui să se pronunțe asupra chestiunii epuizării căilor de atac interne din motivul că, în orice caz, excepția tirata din art. 1 al Protocolului nr. 1 este în mod evident prost întemeiată din motivele expuse mai jos.

Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 cere ca o ingherință a autorității publice în exercitarea dreptului de a respecta bunurile să fie legală. Statalitatea dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă tuturor articolelor Convenției (Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999-II).

Ingherința în dreptul de proprietate trebuie să urmărească un „scop legitim" conform „interesului general". Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, 20 noiembrie 1995, § 38, seria A nr. 332, și Yagtzilar și alții c. Grecia, nr. 41727/98, § 40, CEDH 2001-XII). Aceasta este ceea ce exprimă noțiunea de „echilibru just" de mențintut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A nr. 52). Preocuparea de a asigura un asemenea echilibru se reflectă în structura însăși a tuturor dispozițiilor articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Pentru a stabili dacă a fost păstrat un echilibru just între diferitele interese în cauză și, în special, dacă nu a fost impusă o sarcină excesivă persoanei private de proprietatea sa, este evident necesară luarea în considerare a condițiilor de despăgubire (Lithgow și alții c. Regatul Unit, 8 iulie 1986, §§ 120-121, seria A nr. 102). În acest sens, Curtea a judecat deja că, fără plata unei sume rezonabil în raport cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal o încălcare excesivă. Cu toate acestea, obiectivele legitime de „utilitate publică", cum ar fi acelea urmărite de măsuri de reformă economică sau dreptate socială, pot justifica o rambursare mai mică decât valoarea piață completă (James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 54, seria A nr. 98).

Privind aplicarea în specie a principiilor sus-menționate, Curtea constată în primul rând că privarea de 3.224 metri pătrați din terenul său constituie o ingherință în dreptul de a respecta bunurile reclamantei, care se analizează ca o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Curtea observă, mai întâi, că această privare de proprietate era prevăzută de lege, în special de art. 18 al legii nr. 3194.

Ea consideră, apoi, că această ingherință urmărește un scop legitim de utilitate publică în măsura în care modificarea planului de amenajare a terenurilor și stabilirea unui nou plan de parcelizare și distribuție a terenurilor au permis municipalității Bornova să creeze un drum, o piață și un spațiu verde (a se vedea §16 mai sus). În plus, nimic din dosar nu indică că municipalitatea a obținut un beneficiu din aplicarea dispozițiilor articolului 18 al legii nr. 3194 (a se vedea, a contrario, Karaman c. Turcia, nr. 6489/03, § 32, 15 ianuarie 2008).

Curtea admite că, în principiu, cesiunea unei părți din terenul reclamantei ca participare la costul amenajării urbane constituie o contraprestație a valorii adăugate la teren de lucrările realizate de municipalitate în această zonă.

Cât privește oportunitatea de a stabili rata acestei participări la 30,9% din suprafață, Curtea nu consideră că ar trebui să pună în cauză criteriile de estimare a valorii adăugate la teren de lucrările publice și cantitatea de teren care trebuie cedat ca participare la costurile amenajării urbane (a se vedea Seyhan c. Turcia (decizie), nr. 45810/99, 20 mai 2008, mutatis mutandis, Oral c. Turcia (decizie), nr. 32362/03, 25 noiembrie 2008, Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turcia, nr. 30502/96, § 38, 24 aprilie 2003, și Papachelas c. Grecia [GC], nr. 31423/96, § 49, CEDH 1999-II).

În ceea ce privește elementele din dosar și ținând seama de marja de apreciere pe care art. 1 al Protocolului nr. 1 o lasă autorităților naționale, Curtea consideră că rata participării la amenajarea urbană impusă reclamantei nu era de natură să compromită echilibrul just între interesul general și imperativele salvgardării drepturilor interesatului.

Rezultă din aceasta că această parte a cererii este în mod evident prost întemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. II.

Guvernul contestă teza reclamantei. Susține că cauza ei a fost judecată într-un „termen rezonabil" de jurisdicțiile naționale.

Curtea observă că perioada de luat în considerare a început la 7 septembrie 1995, data înaintării anterioare a municipalității de către reclamanta. În acest sens, ea reamintește că, dacă înaintarea unei jurisdicții trebuie să fie precedată de o cale de atac anterioară, procedura administrativă preliminară care rezultă din aceasta este inclusă în perioada de luat în considerare (Vallée c. Franța, 26 aprilie 1994, § 33, seria A nr. 289-A, și Santoni c. Franța, nr. 49580/99, § 37, 29 iulie 2003). Perioada în cauză în specie s-a încheiat la 19 februarie 2003 cu hotărârea Consilului de Stat. A durat deci mai mult de șapte ani și cinci luni, pentru două grade de jurisdicție.

Curtea constată că această excepție nu este în mod evident prost întemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. De asemenea, observă că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și enjeu al litigiului pentru interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Ea reamintește, de asemenea, că a tratat în repetate rânduri cauze care au ridicat întrebări similare celui al cazului de specie în care a constatat încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (Frydlender, citat mai sus).

În specie, după ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, ea consideră că Guvernul nu a expus nici un fapt, nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta cauză.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în specie durata procedurii litigioase, de mai mult de șapte ani și cinci luni, pentru două grade de jurisdicție, este excesivă și nu răspunde cererii unui „termen rezonabil".

De aici rezultă că a avut loc violare a articolului 6 § 1 al Convenției. III.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între violare constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. Pe de altă parte, ea consideră că este cazul să acorde reclamantei 4.000 EUR pentru prejudiciul moral. Cât privește cheltuielile și costurile, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.000 EUR, toate cheltuielile incluse, și o acordă reclamantei. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară , cu majoritate, cererea admisibilă privind excepția tirata din art. 6 § 1 al Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune , în unanimitate, că a avut loc violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 3. Spune , în unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției, 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral, și 1.000 EUR (o mie euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de către reclamanta, pentru cheltuieli și costuri, a fi convertite în noi lire turce la cursul aplicabil la data reglementării; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză și comunicat în scris la 22 septembrie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Sally Dollé Françoise Tulkens Grefieră Președintă La prezenta hotărâre se găsește anexată, conform articolului 45 § 2 al Convenției și articolului 74 § 2 al Regulamentului, expunerea opiniei disidente parțiale a judecătorilor Popović și Sajó. F.T. S.D.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 32600/03) dirigée contre la République de Turquie et dont une personne morale de cet Etat, Göksel Tütün Ticaret ve Sanayi A.Ș. (« la requérante »), a saisi la Cour le 1 er septembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M es M. Yararbaș et S. Amuș, avocats à İzmir. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 6 mars 2008, le président de la deuxième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 28 novembre 1989, un terrain d'une superficie de 10 450 mètres carrés sur lequel se trouvait un entrepôt de tabac de cinq étages, situé à İzmir-Bornova, fut établi et enregistré au registre foncier sous le numéro de parcelle 317 au nom de la requérante.

Par une délibération (no 53) du 26 janvier 1993, le conseil municipal de Bornova décida qu'un aménagement des sols était nécessaire dans l'ilot 7 et qu'il porterait sur deux parcelles de terrain, n os 315 et 5534. La parcelle n o 317 de la requérante n'était pas visée par cet acte.

Cependant, le 25 mai 1995, le conseil municipal de Bornova annula sa décision initiale et prit une nouvelle décision (n o 823).

A la suite de cette décision, le 3 août 1995, se fondant principalement sur les dispositions de l'article 18 de la loi sur l'aménagement du territoire, la mairie procéda à la modification du plan d'aménagement des sols et établit un nouveau plan de parcellisation et de distribution des terrains. 9. 3224 mètres carrés (soit 30,9 % de la superficie totale) de la parcelle de terrain appartenant à la requérante furent pris au titre de la participation à l'aménagement du territoire, ce qui permit à la mairie de procéder à la création d'un espace vert, d'un parc et d'une aire de jeux pour enfants.

Le 7 septembre 1995, la requérante contesta cette décision auprès de la mairie.

Le 24 octobre 1995, le conseil municipal rejeta sa réclamation et confirma sa décision précédente.

Le 27 novembre 1995, la requérante saisit le tribunal administratif d'İzmir (ci-après, « le tribunal ») d'une demande en annulation de l'acte administratif du 25 mai 1995 et du plan de parcellisation qui lui était annexé. Elle soutint, d'abord, que la nouvelle parcellisation avait été effectuée dans l'intérêt d'un particulier et, ensuite, qu'aucune revalorisation de son terrain, au sens de l'article 18 de la loi n o 3194 sur l'aménagement du territoire, n'avait été établie.

Le 28 février 1997, le tribunal considéra que l'acte administratif attaqué était conforme à la loi. Pour ce faire, il se fonda principalement sur un rapport d'expertise et sur le plan d'aménagement urbain.

Le 15 mai 1997, la requérante se pourvut en cassation.

Le 20 avril 1998, le Conseil d'Etat cassa le jugement attaqué. La haute juridiction administrative releva que, pour certaines parcelles concernant l'ilot, le taux de la participation aux charges publiques avait dépassé le maximum de 35 % prévu par l'article 18 de la loi sur l'aménagement du territoire.

Le 28 décembre 1999, le tribunal se conforma à l'arrêt du Conseil d'Etat en éclaircissant les faits et en modifiant les motifs de son jugement du 28 février 1997, et débouta de nouveau la requérante de sa demande. Il observa notamment que lors de la redistribution des terrains faisant l'objet du projet d'aménagement urbain concerné, 65 % de la superficie totale de la parcelle de terrain appartenant à la mairie avait également été retenus au titre de la participation à l'aménagement du territoire. Il considéra qu'il y avait une cause d'utilité publique comme fondement de l'acte administratif attaqué dans la mesure où la mairie avait procédé dans l'ensemble de l'ilot à la création d'une route, d'une place et d'un espace vert.

Le 12 avril 2000, la requérante forma un pourvoi en cassation contre ce jugement.

Par un arrêt du 25 octobre 2001, le Conseil d'Etat confirma en toutes ses dispositions la décision de la juridiction administrative de première instance, considérant qu'elle était conforme à la loi et aux règles de procédure.

Le 9 janvier 2002, la requérante forma un recours en rectification de l'arrêt.

Le 19 février 2003, le Conseil d'Etat rejeta également ce recours. Cet arrêt fut notifié à la requérante le 31 mars 2003. II.

Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de ce qu'elle a été privée de 3 224 mètres carrés de son terrain sans aucune indemnisation, en application de l'article 18 de la loi n o 3194 sur l'urbanisme. Elle est d'avis qu'il n'y avait pas d'intérêt public pouvant justifier la modification du plan d'aménagement des sols et l'établissement d'un nouveau plan de parcellisation et de distribution des terrains. Elle soutient que le nouveau plan d'urbanisme a été adopté au profit d'un particulier. En outre, elle estime qu'aucune revalorisation du restant de son terrain n'est résultée des aménagements effectués.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D'après lui, si la requérante estimait que l'acte attaqué avait été adopté pour favoriser un particulier, elle aurait dû d'abord saisir les juridictions nationales compétentes de ce grief avant d'introduire sa requête devant la Cour. Sur le fond, le Gouvernement fait observer que l'ingérence était prévue par la loi n o 3194 sur l'urbanisme et qu'elle poursuivait un but d'utilité publique. Selon lui, l'article 18 de ladite loi permet aux municipalités d'acquérir une partie de terrain faisant partie d'une propriété privée dans le but d'y apporter des services ou des équipements d'intérêt public. Pour le Gouvernement, cette compétence attribuée aux municipalités n'a pas pour effet d'imposer une charge excessive aux propriétaires. Il fait valoir qu'en l'espèce, la mise en place d'une route, d'une place et d'un espace vert a incontestablement eu pour effet d'accroitre la valeur du terrain litigieux. Ainsi, de l'avis du Gouvernement, un juste équilibre a été respecté et par conséquent, la situation dénoncée n'est pas incompatible avec les dispositions de l'article 1 du Protocole n o 1.

La requérante s'oppose à cette thèse et réitère notamment ses arguments selon lesquels aucun intérêt public ne rendait nécessaire la modification du plan d'aménagement urbain effectuée par la municipalité. Ainsi, elle soutient que la privation de 30,9 % de la superficie de son terrain sans qu'aucune indemnité ne lui ait été accordée est une atteinte disproportionnée à son droit au respect de ses biens au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour n'estime pas devoir se prononcer sur la question de l'épuisement des voies de recours internes au motif qu'en tout état de cause, le grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 est manifestement mal fondé pour les raisons exposées ci-dessous.

La Cour rappelle que l'article 1 du Protocole n o 1 exige qu'une ingérence de l'autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale. La prééminence du droit, l'un des principes fondamentaux d'une société démocratique, est inhérente à l'ensemble des articles de la Convention ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999-II).

L'ingérence dans le droit de propriété doit viser un « but légitime » conforme à « l'intérêt général ». Il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété ( Pressos Compania Naviera S.A. et autres c. Belgique , 20 novembre 1995, § 38, série A n o 332, et Yagtzilar et autres c. Grèce , n o 41727/98, § 40, CEDH 2001-XII). C'est ce qu'exprime la notion de « juste équilibre » à ménager entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu ( Sporrong et Lönnroth c. Suède , 23 septembre 1982, § 69, série A n o 52). Le souci d'assurer un tel équilibre se reflète dans la structure même de l'ensemble des dispositions de l'article 1 du Protocole n o 1.

Pour apprécier si l'on a préservé un juste équilibre entre les divers intérêts en cause et, entre autres, si on n'a pas imposé une charge démesurée à la personne privée de sa propriété, il faut à l'évidence avoir égard aux conditions de dédommagement ( Lithgow et autres c. Royaume-Uni , 8 juillet 1986, §§ 120-121, série A n o 102). A cet égard, la Cour a déjà jugé que, sans le versement d'une somme raisonnablement en rapport avec la valeur du bien, une privation de propriété constitue normalement une atteinte excessive. Toutefois, des objectifs légitimes « d'utilité publique », tels qu'en poursuivent des mesures de réforme économique ou de justice sociale, peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande ( James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 54, série A n o 98).

En ce qui concerne l'application en l'espèce des principes susmentionnés, la Cour constate en premier lieu que la privation de 3 224 mètres carrés de son terrain constitue une ingérence dans le droit au respect des biens de la requérante, qui s'analyse en une privation de propriété au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour observe, tout d'abord, que cette privation de propriété était prévue par la loi, en l'occurrence par l'article 18 de la loi n o 3194.

Elle considère, ensuite, que cette ingérence poursuivait un but légitime d'utilité publique dans la mesure où la modification du plan d'aménagement des sols et l'établissement d'un nouveau plan de parcellisation et de distribution des terrains ont permis à la municipalité de Bornova de créer une route, une place et un espace vert (voir paragraphe 16 ci-dessus). Par ailleurs, rien n'indique dans le dossier que la municipalité ait tiré de l'application des dispositions de l'article 18 de la loi n o 3194 un bénéfice (voir, a contrario , Karaman c. Turquie , n o 6489/03, § 32, 15 janvier 2008).

La Cour admet que, dans son principe, la cession d'une partie du terrain de la requérante au titre de la participation au coût de l'aménagement urbain constitue une contrepartie de la plus-value apportée au terrain par les travaux réalisés par la municipalité dans cette zone.

Quant à l'opportunité de fixer le taux de cette participation à 30,9 % de la surface du terrain, la Cour n'estime pas devoir mettre en cause les critères d'estimation de la plus-value apportée à un terrain par des travaux publics et de la quantité de terrain à céder au titre de la participation aux coûts de l'aménagement urbain (voir Seyhan c. Turquie (déc.), n o 45810/99, 20 mai 2008, mutatis mutandis , Oral c. Turquie (déc.), n o 32362/03, 25 novembre 2008, Yıltaș Yıldız Turistik Tesisleri A.Ș. c. Turquie , n o 30502/96, § 38, 24 avril 2003, et Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 49, CEDH 1999 ‑ II).

Au vu des éléments du dossier et eu égard à la marge d'appréciation que l'article 1 du Protocole n o 1 laisse aux autorités nationales, la Cour considère que le taux de la participation à l'aménagement urbain imposée à la requérante n'était pas de nature à compromettre le juste équilibre entre l'intérêt général et les impératifs de sauvegarde de droits de l'intéressée.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement conteste la thèse de la requérante. Il soutient que la cause de celle-ci a été entendue dans un « délai raisonnable » par les juridictions nationales.

La Cour observe que la période à considérer a débuté le 7 septembre 1995, date de la saisine préalable de la municipalité par la requérante. A cet égard, elle rappelle que si la saisine d'une juridiction doit être précédée d'un recours préalable, la procédure administrative préliminaire qui en découle est incluse dans la période à considérer ( Vallée c. France , 26 avril 1994, § 33, série A n o 289 ‑ A, et Santoni c. France , n o 49580/99, § 37, 29 juillet 2003). La période en cause en l'espèce s'est terminée le 19 février 2003 avec l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle a donc duré plus de sept ans et cinq mois, pour deux degrés de juridiction.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

Elle rappelle également qu'elle a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce dans lesquelles elle a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention ( Frydlender, précité).

En l'espèce, après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, elle considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans la présente affaire.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse, de plus de sept ans et cinq mois, pour deux degrés de juridiction, est excessive et ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu'il y a lieu d'octroyer à la requérante 4 000 EUR au titre du préjudice moral. Quant aux frais et dépens, la Cour estime raisonnable la somme de 1 000 EUR, tous frais confondus, et l'accorde à la requérante. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à la majorité, la requête recevable quant au grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit , à l'unanimité, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit , à l'unanimité, a) que l'Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage moral, et 1 000 EUR (mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante, pour frais et dépens, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette, à l'unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 septembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente des juges Popović et Sajó. F.T. S.D.