AFFAIRE SELİN ASLI ÖZTÜRK c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39523/03) îndreptată împotriva Republicii Turcia și semnată de o cetățeancă a acestui stat, D-na Selin Aslı Öztürk ("reclamanta"), care a sesizat Curtea pe 14 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de D-na J. Ertürk, avocat la Ankara și mama sa Esma Dilek Șenyurt. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia.

Pe 9 mai 2007, președinta seciei a doua a decis comunicarea Guvernului a grievurilor bazate pe articolele 6 și 13 ale Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1. După cum permite art. 29 §3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate concomitent.

Camera a hotărât că nu era necesară ținerea unei ședințe publice. FAPTE

Pe 22 martie 1968, tatăl reclamantei s-a căsătorit cu o cetățeancă germană. La o dată necomunicată, cuplul s-a separat fără a divorța.

Reclamanta s-a născut din uniunea tatălui ei cu o nouă parteneră.

Pe 1 februarie 2001, tribunalul regional din Bensheim (Germania) a pronunțat divorțul tatălui reclamantei și soției sale germane. Sentința de divorț a devenit definitivă pe 13 aprilie 2001.

Pe 22 mai 2001, tatăl reclamantei a decedat fără a fi cerut exequatur-ul sau recunoașterea sentinței de divorț în Turcia.

Pe 8 iunie 2001, tribunalul de instanță din Ankara a emis un certificat de moștenitor, conform căruia un sfert din succesiunea tatălui reclamantei revenea soției sale germane și trei sferturi din rest reclamantei.

Pe 14 iulie 2001, acționând în numele reclamantei minore, mama sa a intentat o acțiune în fața tribunalului regional din Ankara pentru a obține recunoașterea sentinței de divorț străine.

Pe 26 septembrie 2001, sentința de divorț a primit exequatur din tribunalul regional.

Pe 6 decembrie 2001, Curtea de casație a anulat această sentință. Ea a observat mai întâi că sentința străină nu producea efect în Turcia fără exequatur sau recunoaștere. Ea a observat apoi că, una din părți fiind decedată pe 22 mai 2001, căsătoria s-a încheiat prin deces și că, în măsura în care copiii nu puteau cere exequatur-ul sau recunoașterea sentinței de divorț a părinților lor, reclamanta nu avea capacitate procesuală. Curtea de casație a observat, de asemenea, că tribunalul regional s-a pronunțat asupra exequatur-ului sentinței străine în timp ce reclamanta ceruse recunoașterea acesteia. În opinia sa minoritară, președintele a susținut că orice persoană cu interes juridic putea cere exequatur-ul sau recunoașterea.

Pe 1 octombrie 2002, tribunalul regional s-a conformat sentinței de casație și a respins cererea prezentată de reclamantă.

Pe 4 martie 2003, Curtea de casație a confirmat această sentință și, pe 21 aprilie 2003, a respins recursul în corectură. Această din urmă hotărâre a fost notificată reclamantei pe 14 mai 2003.

Potrivit articolului 35, tribunalul competent era tribunalul regional al locului de reședință în Turcia a părții adverse, cu anumite excepții. art. 36 preciza că cererea de exequatur era prezentată prin cerere și indica informațiile care trebuie să figureze în aceasta. art. 37 enumera lista de documente care trebuie anexate la cerere.

Potrivit articolului 38, tribunalul competent putea acorda exequatur-ul atunci când următoarele condiții erau îndeplinite: a) existența reciprocității între Turcia și țara în cauză; b) obiectul litigiului nepermis să cadă sub competența exclusivă a tribunalelor turce; c) conformitate cu ordinea publică; d) respectarea drepturilor apărării în cadrul procedurii străine; e) în materii de stare a persoanelor, respectarea regulilor turce privind conflictele de legi.

Potrivit articolului 39, petiția și data ședinței publice erau notificate părții adverse și cererea de exequatur era examinată conform regulilor normale de procedură. Partea adversă putea s-o conteste cererea de exequatur invocând nerespectarea condițiilor de exequatur sau dacă sentința străină fuseseră executată total sau parțial sau în caz de apariție a unui motiv care să împiedice executarea.

Potrivit articolului 42 (privitor la recunoașterea sentințelor străine), acceptarea sentinței străine ca dovadă și sentință definitivă era legată de constatarea de către tribunalul competent că sentința respecta condițiile exequatur-ului. Paragraful a) și d) al articolului 38 nu se aplicau recunoașterii.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții de casație, regulile de procedură privind exequatur-ul se aplică, de asemenea, în cadrul unei cereri de recunoaștere.

Legea privind dreptul și procedura internaționale private, așa cum era în vigoare la epoca faptelor, nu indica în mod explicit persoanele care aveau capacitate de a cere exequatur-ul sau recunoașterea unei sentințe străine. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței bine stabilite a Curții de casație, doar părțile la procedura inițială puteau cere exequatur-ul sau recunoașterea. Deci, în cauze de divorț, doar soții divorțați puteau cere exequatur-ul sau recunoașterea sentinței lor de divorț.

Pe 12 decembrie 2007, noua lege privind dreptul și procedura internaționale private a intrat în vigoare. Potrivit articolului 52, orice persoană cu interes juridic în emiterea exequatur-ului poate cere aceasta. Potrivit hotărârilor recente ale Curții de casație, orice persoană cu interes juridic poate acum cere recunoașterea sau exequatur-ul unei sentințe străine.

De altfel, dispoziții relevante ale codului civil se citează după cum urmează: art. 575: "Succesiunea se deschide prin moartea defunctului. (...)" art. 599: "Cu moartea defunctului, moștenii dobândesc din plin dreptul la succesiune în condomeniu." art. 705: "Dobândirea proprietății imobiliare se face prin înregistrare. În caz de succesiune (...), proprietatea este dobândită înainte de înregistrare. (...)" Potrivit articolului 499 al codului civil, dacă soțul predecedat lasă copii, soțul supraviețuitor primește un sfert din succesiune. ÎN DREPT

Reclamanta combate teza Guvernului.

Curtea observă că, printr-o scrisoare din 16 decembrie 2003, a informat reclamanta asupra înregistrării cererei sale și a indicat 14 noiembrie 2003 ca fiind data introducerii. În aceeași scrisoare, a invitat-o pe persoană să i se returneze formularul de putere de reprezentare dovedit completat. Pe 15 martie 2004, a acuzat recepția documentului solicitat.

Printr-o scrisoare din 30 ianuarie 2006, a informat reclamanta asupra pierderii formularul inițial al cererei și a invitat-o să i se transmită un nou formular, ceea ce s-a întâmplat pe 8 februarie 2006.

Curtea observă că petiția nu a fost depusă pe 15 martie 2004 după cum susține Guvernul, ci că această dată este cea la care a primit formularul de putere de reprezentare.

Ea observă, de asemenea, că hotărârea Curții de casație pronunțată pe 21 aprilie 2003 și notificată reclamantei pe 14 mai 2003 constituie decizia internă definitivă. Cererea de față fiind depusă pe 14 noiembrie 2003, termenul de șase luni de la notificarea deciziei interne definitive a fost respectat.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului.

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 §3 al Convenției. De altfel, nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să se declare recevabil. B. Privind fondul

Reclamanta reia alegerile sale.

Guvernul amintench că, potrivit dreptului intern în vigoare la epoca faptelor, doar părțile la procedura inițială puteau cere recunoașterea unei sentințe de divorț.

Curtea amintench că "dreptul la tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 36, seria A nr. 18), nu este absolut și se pretează la limitări implicit admise. Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restricționeze accesul deschis individului într-o manieră sau la un punct atât de mare încât dreptul să fie vătămat în substanța sa; în final, ele se conciليază cu art. 6 §1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, 13 iulie 1995, § 59, seria A nr. 316-B, și Berger c. Franța, nr. 48221/99, § 30, CEDH 2002-X).

Curtea amintench, de asemenea, că nu i-a aparține să se înlocuiască jurisdicțiile interne și că în principal autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, le revine sarcina de a interpreta legislația internă. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. În acest sens, se cuvine să se amintească că rolul Curții nu este de a examina in abstracto legislația și practica relevante, ci de a investiga dacă modul în care au afectat un reclamant au încălcat Convenția (Kaufmann c. Italia, nr. 14021/02, § 33, 19 mai 2005, și mai recent, McDonald c. Franța (dec.), nr. 18648/04, 29 aprilie 2008).

În speța de față, Curtea observă că sentința de divorț a tatălui reclamantei a fost pronunțată de o jurisdicție germană. Tatăl ei fiind decedat înainte de a cere recunoașterea acestei sentințe în fața jurisdicțiilor turce, reclamanta a prezentat o cerere de recunoaștere, care a fost respinsă pentru lipsă de capacitate procesuală.

Curtea observă, de asemenea, că la epoca faptelor legea privind dreptul și procedura internaționale private nu menționa în mod explicit ce persoane aveau capacitate de a cere exequatur-ul sau recunoașterea. În orice caz, potrivit jurisprudenței bine stabilite a Curții de casație, doar părțile la procedura inițială puteau cere exequatur-ul sau recunoașterea unei sentințe străine, ceea ce excluzea posibilitatea pentru copii de a cere exequatur-ul sau recunoașterea sentinței de divorț a părinților lor.

Curtea consideră deci că regula în cauză avea ca bază legală jurisprudența bine stabilită a Curții de casație. Ea poate, de asemenea, admite că această regulă urmărește un scop legitim, și anume protecția drepturilor părților la procedura inițială. Rămâne de văzut dacă, prin a o priva pe reclamantă de posibilitatea de a cere recunoașterea sentinței de divorț a tatălui ei decedat, tribunalele i-au impus o povară disproporționată care a condus la ruptura echilibrului drept între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a proteja drepturile părților la sentința pentru care s-a cerut recunoașterea și, pe de altă parte, dreptul de acces al reclamantei la tribunal.

În acest sens, Curtea observă că limitarea litigiasă nu numai că a împiedicat reclamanta să obțină recunoașterea sentinței de divorț a tatălui ei, dar a devenit un obstacol insurmontabil în orice tentativă de revendicare asupra integralității succesiunii tatălui ei decedat (a se vedea, mutatis mutandis, Lupaș și alții c. România, nr-e 1434/02, 35370/02 și 1385/03, § 73, CEDH 2006-XV (extrase)). Reclamanta – unicul moștenitor direct al tatălui ei – s-a găsit în imposibilitate absolută de a face recunoaștere unei situații juridice care privea tatăl ei decedat și de a valorifica toate drepturile sale de moștenire. Jurisprudența Curții de casație nu prevedea nicio excepție pentru cazuri ca acela din speța de față, în care soțul divorțat este decedat fără a fi cerut recunoașterea, și nu mai puțin într-un termen foarte scurt. Într-adevăr, Curtea observă că tatăl reclamantei este decedat pe 22 mai 2001, adică aproximativ o lună și zece zile după ce sentința de divorț a devenit definitivă.

Curtea observă, de asemenea, că noua lege privind dreptul și procedura internaționale private, care a intrat în vigoare pe 12 decembrie 2007, permite oricărei persoane cu interes juridic în emiterea exequatur-ului de a solicita aceasta. Hotărârile recente ale Curții de casație aplică noua lege în sensul că orice persoană cu interes poate cere recunoașterea sau exequatur-ul sentinței străine.

Sub lumina considerațiilor de mai sus, Curtea estimează că regula litigiasă a impus reclamantei o povară disproporționată care a o privatat de orice posibilitate concretă de a obține recunoașterea, și că a astfel vătămat substanța însăși a dreptului de acces al acesteia la tribunal.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenției.

Curtea estimează oportun de a examina aceste grievuri sub unghiul articolului 1 al Protocolului nr. 1, a cărui parte pertinentă se citează după cum urmează: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. (...)" A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 §3 al Convenției. De altfel, nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să se declare recevabil. B. Privind fondul

Reclamanta susține că în caz de deces al defunctului, proprietatea patrimoniului acestuia este transmisă imediat și automat moștenirorilor universali. Ea adaugă că atunci când tatăl ei a murit, fusese deja divorțat de fosta soție printr-o sentință germană având res judicata. Ea observă că este unicul copil al tatălui ei decedat și consideră că la acest titlu poate pretinde să aibă o speranță legitimă de a moșteni întreaga avere paternală.

Guvernul susține că art. 1 al Protocolului nr. 1 nu este aplicabil în circumstanțele speții de față. El consideră că se agă aqui de un câștig viitor și că reclamanta, neputând spera să obțină drepturi de moștenire decât la sfârșitul procedurii pe care a intentat-o, nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate în cauză; deci, ea nu poate, după Guvern, pretinde că dispune de un bun în sensul articolului invocât.

Curtea observă mai întâi că reclamanta a dobândit deja prin moștenire o parte din patrimoniul tatălui ei decedat (§10 mai sus). Într-adevăr, în virtutea articolului 599 al codului civil turc, la moartea defunctului, ea a dobândit automat drepturile sale de moștenire la succesiune, care sunt deț moștenirorilor în condomeniu (§24 mai sus). Reclamanta având deci un interes patrimonial asupra întregii averi care compune patrimoniul tatălui ei decedat și obținând trei sferturi din succesiune, putea spera să culege restul. art. 1 al Protocolului nr. 1 se aplică deci faptelor cauzei.

Curtea consideră că, în măsura în care reclamanta a fost privată de un sfert din succesiunea tatălui ei, refuzul jurisdicțiilor turce de a acorda recunoașterea sentinței de divorț străine a constituit o interferență în dreptul interesatei la respectarea bunurilor sale. Ea estimează ca necesar să examineze această interferență la lumina normei generale.

Cu privire la aceasta, Curtea observă că jurisdicțiile naționale au considerat că reclamanta nu avea capacitate procesuală. Pentru a o face, s-au bazat pe jurisprudența Curții de casație privind art. 42 al legii vechi privind dreptul și procedura internaționale private, potrivit căreia doar părțile la procedura inițială puteau cere recunoașterea. În acest sens, Curtea amintench că nu poate cunoaște decât cu oarecare limitare de erori de fapt sau de drept pretins a fi comise de jurisdicțiile interne, care le revine în prim plan să interpreteze și să aplice dreptul intern (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). În orice caz, Curtea nu judeca util să se gândească în abstract la legea aplicabilă în materia aceasta; în schimb, îi revine să verific dacă modul în care dreptul intern a fost interpretat și aplicat în cazurile supuse examinării sale se conciilează cu Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Pla și Puncernau c. Andorra, nr. 69498/01, § 46 in fine, CEDH 2004-VIII, și mai recent, Karaman c. Turcia, nr. 6489/03, § 30, 15 ianuarie 2008).

Curtea amintench că a concluzionat sub unghiul articolului 6 al Convenției că regula litigiasă, așa cum a fost interpretată de jurisdicțiile naționale, a impus reclamantei o povară disproporționată care a o privată de orice posibilitate concretă de a obține recunoașterea, și că a vătămat substanța însăși a dreptului de acces al interesatei la tribunal (§43 mai sus). Într-adevăr, imposibilitatea pentru reclamantă de a accesa un tribunal a o privat definitiv de posibilitatea de a face recunoaștere în Turcia a sentinței de divorț a tatălui ei pronunțate la străinătate, ceea ce a avut ca efect să o lipseascăpe de un sfert din succesiune.

Prin urmare, interpretarea restrictivă și strictă dată de Curtea de casație a articolului 42 al legii vechi privind dreptul și procedura internaționale private constând în a spune că copii nu puteau cere recunoașterea sentinței de divorț a părinților lor – chiar și în caz de deces al acestora – este de natură să rupă echilibrul drept între cerințele interesului general și imperativurile salvgardării drepturilor individuale în măsura în care, în speța de față, reclamanta nu putea mai revendica întreaga succesiune a tatălui ei decedat.

Curtea subliniază din nou intrarea în vigoare a noii legi privind dreptul și procedura internaționale private, care permite oricărei persoane cu interes juridic în emiterea exequatur-ului de a solicita aceasta; copii pot deci acum cere exequatur-ul sau recunoașterea sentinței de divorț a părinților lor.

Sub lumina considerațiilor de mai sus și în baza întregului ansamblu al elementelor dosarului, aplicarea articolului 42 al legii vechi privind dreptul și procedura internaționale private nu era compatibilă cu cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1. A existat deci o încălcare a acestei dispoziții.

Ținând cont de concluziile de mai sus pe terenul articolului 6 al Convenției (§43 și 44 mai sus), Curtea estimează că acest grief este recevabil dar că nu este necesar să-l examineze separat pe fond.

Reclamanta cere 3.397.821 lire turce (aproximativ 1.950.000 euro) pentru prejudiciu material. La titlu de justificativ, ea furnizează lista bunurilor care figurează în patrimoniul defunctului și valoarea lor, determinată pentru unele de experți judecătorești. Ea nu a prezentat cerere pentru cheltuieli și costuri.

Guvernul contestă această pretenție.

Curtea estimează că chestiunea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare, deci se cuvine să o rezerve ținând cont de posibilitatea unui acord între Statul pârât și reclamantă. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA: 1. Declară, la unanimitate, petiția recevabilă; 2. Declară, cu cinci voturi contra uneia, că a existat o încălcare a articolului 6 §1 al Convenției; 3. Declară, cu cinci voturi contra uneia, că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 4. Declară, la unanimitate, că nu este necesar să examineze separat grievurile bazate pe articolele 8 și 13 ale Convenției; 5. Declară, la unanimitate, că chestiunea aplicării articolului 41 al Convenției nu se găsește în stare; în consecință: a) o rezervă în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta să-i adreseze în scris, în termen de șase luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în virtutea articolului 44 §2 al Convenției, observații asupra acestei chestiuni și, în special, să-i comunice orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și delegă președintei camerei sarcina de a o fixa dacă este necesar. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 13 octombrie 2009, în aplicarea articolelor 77 §§2 și 3 ale regulamentului. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Grefier adjunct Președintă Atașat prezentei hotărâri, în conformitate cu articolele 45 §2 al Convenției și 74 §2 al regulamentului, se găsește expunerea opiniei minoritare a judecătorului Vladimiro Zagrebelsky.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 39523/03) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet Etat, M lle Selin Aslı Öztürk (« la requérante »), a saisi la Cour le 14 novembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e J. Ertürk, avocate à Ankara et sa mère Esma Dilek Șenyurt. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 9 mai 2007, la présidente de la deuxième section a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

La chambre a décidé qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience. EN FAIT I.

Le 22 mars 1968, le père de la requérante avait épousé une ressortissante allemande. A une date non communiquée, le couple s'était séparé sans divorcer.

La requérante est née de l'union de son père avec une nouvelle compagne.

Le 1 er février 2001, le tribunal de grande instance de Bensheim (Allemagne) prononça le divorce du père de la requérante et de son épouse allemande. Le jugement de divorce devint définitif le 13 avril 2001.

Le 22 mai 2001, le père de la requérante décéda sans avoir demandé l'exequatur ou la reconnaissance du jugement de divorce en Turquie.

Le 8 juin 2001, le tribunal d'instance d'Ankara délivra un certificat d'héritier, selon lequel un quart de la succession du père de la requérante revenait à son épouse allemande et les trois quarts restants à la requérante.

Le 14 juillet 2001, agissant au nom de la requérante mineure, sa mère introduisit une action devant le tribunal de grande instance d'Ankara en vue d'obtenir la reconnaissance du jugement de divorce étranger.

Le 26 septembre 2001, le jugement de divorce reçut exequatur par le tribunal de grande instance.

Le 6 décembre 2001, la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle releva d'abord que le jugement étranger ne produisait pas d'effet en Turquie sans exequatur ou reconnaissance. Elle observa ensuite que, l'une des parties à la procédure étant décédée le 22 mai 2001, le mariage avait pris fin avec le décès et que, dans la mesure où les enfants ne pouvaient pas demander l'exequatur ou la reconnaissance du jugement de divorce de leurs parents, la requérante n'avait pas qualité pour agir. La Cour de cassation releva en outre que le tribunal de grande instance avait statué sur l'exequatur du jugement étranger alors que la requérante avait demandé sa reconnaissance. Dans son opinion dissidente, le président argüa quant à lui que toute personne disposant d'un intérêt juridique pouvait demander l'exequatur ou la reconnaissance.

Le 1 er octobre 2002, le tribunal de grande instance se conforma à l'arrêt de cassation et rejeta la demande présentée par la requérante.

Le 4 mars 2003, la Cour de cassation confirma ce jugement et, le 21 avril 2003, elle rejeta le recours en rectification. Ce dernier arrêt fut notifié à la requérante le 14 mai 2003. II.

Selon l'article 35, le tribunal compétent était le tribunal de grande instance du lieu de résidence en Turquie de la partie adverse, sauf exception. L'article 36 précisait que la demande d'exequatur était présentée au moyen d'une requête et indiquait les informations devant figurer dans cette requête. L'article 37 énumérait la liste des documents à joindre à la requête.

Selon l'article 38, le tribunal compétent pouvait accorder l'exequatur lorsque les conditions suivantes étaient remplies. a) existence de la réciprocité entre la Turquie et le pays concerné ; b) objet du litige ne relevant pas de la compétence exclusive des tribunaux turcs ; c) conformité à l'ordre public ; d) respect des droits de la défense dans le cadre de la procédure étrangère ; e) en matière d'état des personnes, le respect des règles turques relatives aux conflits de lois.

Selon l'article 39, la requête ainsi que la date d'audience étaient notifiées à la partie adverse et la demande d'exequatur était examinée selon les règles de procédure normales. La partie adverse pouvait s'opposer à la demande d'exequatur en invoquant le non-respect des conditions d'exequatur ou si le jugement étranger avait été entièrement ou partiellement exécuté ou bien en cas d'apparition d'une raison empêchant son exécution.

Selon l'article 42 (relative à la reconnaissance des jugements étrangers), l'acceptation du jugement étranger comme preuve et jugement définitif était liée à la constatation par le tribunal compétent que ce jugement remplissait les conditions de l'exequatur. Les paragraphes a) et d) de l'article 38 ne s'appliquaient pas à la reconnaissance.

Selon la jurisprudence constante de la Cour de cassation, les règles de procédure concernant l'exequatur s'appliquent aussi dans le cadre d'une demande de reconnaissance.

La loi relative au droit et à la procédure internationaux privés, tel qu'elle était en vigueur à l'époque des faits, n'indiquait pas expressément les personnes ayant qualité pour demander l'exequatur ou la reconnaissance d'un jugement étranger. Toutefois, selon la jurisprudence bien établie de la Cour de cassation, seules les parties à la procédure initiale pouvaient demander l'exequatur ou la reconnaissance. Ainsi, dans les affaires de divorce, seuls les époux divorcés pouvaient demander l'exequatur ou la reconnaissance de leur jugement de divorce.

Le 12 décembre 2007, la nouvelle loi relative au droit et à la procédure internationaux privés est entrée en vigueur. Selon son article 52, toute personne disposant d'un intérêt juridique dans la délivrance de l'exequatur peut en faire la demande. Selon les arrêts récents de la Cour de cassation, toute personne disposant d'un intérêt juridique peut désormais demander la reconnaissance ou l'exequatur d'un jugement étranger.

Par ailleurs, les dispositions pertinentes du code civil sont ainsi libellées : Article 575 « La succession s'ouvre par la mort du de cujus . (...) » Article 599 « Avec le décès du de cujus , les héritiers acquièrent de plein droit la succession en indivision. » Article 705 « L'acquisition de la propriété foncière se fait par l'inscription [au registre foncier]. En cas de succession (...), la propriété est acquise avant l'inscription. (...) » Selon l'article 499 du code civil, si l'époux prédécédé laisse des enfants, le conjoint survivant recueille un quart de la succession. EN DROIT I.

La requérante combat la thèse du Gouvernement.

La Cour note que, par une lettre du 16 décembre 2003, elle a informé la requérante de l'enregistrement de sa requête et qu'elle a indiqué le 14 novembre 2003 comme étant la date d'introduction. Dans cette même lettre, elle a invité l'intéressée à lui retourner le formulaire de pouvoir de représentation dûment rempli. Le 15 mars 2004, elle a accusé réception du document demandé.

Par une lettre du 30 janvier 2006, elle a informé la requérante de la perte du formulaire de requête initial et l'a invitée à lui faire parvenir un nouveau formulaire, ce qui fut fait le 8 février 2006.

La Cour note ainsi que la requête n'a pas été introduite le 15 mars 2004 comme le prétend le Gouvernement, mais que cette date est celle à laquelle elle a reçu le formulaire de pouvoir de représentation.

Elle observe ensuite que l'arrêt de la Cour de cassation rendu le 21 avril 2003 et notifié à la requérante le 14 mai 2003 constitue la décision interne définitive. La présente requête ayant été introduite le 14 novembre 2003, le délai de six mois à compter de la notification de la décision interne définitive a bien été respecté.

Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement. II.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La requérante réitère ses allégations.

Le Gouvernement rappelle que, selon le droit interne en vigueur à l'époque des faits, seules les parties à la procédure initiale pouvaient demander la reconnaissance d'un jugement de divorce.

La Cour rappelle d'abord que le « droit à un tribunal », dont le droit d'accès constitue un aspect ( Golder c. Royaume-Uni , 21 février 1975, § 36, série A n o 18), n'est pas absolu et qu'il se prête à des limitations implicitement admises. Toutefois, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l'accès ouvert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même ; enfin, elles ne se concilient avec l'article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ( Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , 13 juillet 1995, § 59, série A n o 316 ‑ B, et Berger c. France , n o 48221/99, § 30, CEDH 2002 ‑ X).

La Cour rappelle aussi qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes et que c'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. A cet égard, il convient de rappeler que le rôle de la Cour n'est pas d'examiner in abstracto la législation et la pratique pertinentes, mais de rechercher si la manière dont elles ont touché un requérant a enfreint la Convention ( Kaufmann c. Italie , n o 14021/02, § 33, 19 mai 2005, et, plus récemment, McDonald c. France (déc.), n o 18648/04, 29 avril 2008).

Dans la présente affaire, la Cour note que le jugement de divorce du père de la requérante a été prononcé par une juridiction allemande. Son père étant décédé avant d'avoir demandé la reconnaissance de ce jugement devant les juridictions turques, la requérante a présenté une demande de reconnaissance, laquelle a été rejetée pour défaut de qualité pour agir.

La Cour observe en outre qu'à l'époque des faits la loi relative au droit et à la procédure internationaux privés ne mentionnait pas expressément quelles personnes avaient qualité pour demander l'exequatur ou la reconnaissance. Cela étant, selon la jurisprudence bien établie de la Cour de cassation, seules les parties à la procédure initiale pouvaient demander l'exequatur ou la reconnaissance d'un jugement étranger, ce qui excluait la possibilité pour des enfants de demander l'exequatur ou la reconnaissance du jugement de divorce de leurs parents.

La Cour considère donc que la règle en question avait comme base légale la jurisprudence bien établie de la Cour de cassation. Elle peut également admettre que cette règle poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits des parties à la procédure initiale. Reste à savoir si, en privant la requérante de la possibilité de demander la reconnaissance du jugement de divorce de son père défunt, les tribunaux lui ont imposé une charge disproportionnée ayant emporté rupture du juste équilibre entre, d'une part, le souci légitime de protéger les droits des parties au jugement pour lequel la reconnaissance a été demandée et, d'autre part, le droit d'accès de la requérante à un tribunal.

A cet égard, la Cour relève que la limitation litigieuse a non seulement empêché la requérante d'obtenir la reconnaissance du jugement de divorce de son père, mais qu'elle est devenue un obstacle insurmontable lors de toute tentative de revendication sur la totalité de la succession de son père défunt (voir, mutatis mutandis , Lupaș et autres c. Roumanie , n os 1434/02, 35370/02 et 1385/03, § 73, CEDH 2006 ‑ XV (extraits)). La requérante – seule héritière directe de son père – s'est trouvée dans l'impossibilité absolue de faire reconnaître une situation juridique concernant son père défunt et de faire valoir tous ses droits successoraux. La jurisprudence de la Cour de cassation ne prévoyait aucune dérogation pour des cas tels que celui de la présente affaire, où l'époux divorcé est décédé sans avoir demandé la reconnaissance, qui plus est dans un délai très court. En effet, la Cour observe que le père de la requérante est décédé 22 mai 2001, soit environ un mois et dix jours après que le jugement de divorce fut devenu définitif.

La Cour note également que la nouvelle loi relative au droit et à la procédure internationaux privés, entrée en vigueur le 12 décembre 2007, permet à toute personne ayant un intérêt juridique dans la délivrance de l'exequatur d'en faire la demande. Les arrêts récents de la Cour de cassation appliquent la nouvelle loi en ce sens que toute personne ayant un intérêt peut demander la reconnaissance ou l'exequatur du jugement étranger.

A la lumière des considérations qui précèdent, la Cour estime que la règle litigieuse a imposé à la requérante une charge disproportionnée qui l'a privée de toute possibilité concrète d'obtenir la reconnaissance, et qu'elle a ainsi porté atteinte à la substance même de son droit d'accès à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

La requérante se plaint en outre d'une méconnaissance de son droit au respect de ses biens à raison du refus des juridictions nationales d'accorder la reconnaissance au jugement de divorce prononcé à l'étranger, ce qui a entraîné la perte pour elle d'un quart de l'héritage de son père. Elle allègue en outre l'absence d'un recours interne effectif qui lui aurait permis de faire valoir ce grief. Elle voit dans l'impossibilité alléguée une violation de l'article 13 de la Convention et de l'article 1 du Protocole n o 1.

La Cour estime opportun d'examiner ces griefs sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1, dont la partie pertinente se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La requérante soutient qu'en cas de décès du de cujus la propriété de son patrimoine est transmise immédiatement et automatiquement à ses héritiers universels. Elle ajoute que lorsque son père est décédé, il était déjà divorcé de son ex-épouse par un jugement allemand disposant de la res judicata . Elle fait observer qu'elle est l'unique enfant de son père défunt et estime qu'à ce titre elle peut prétendre avoir une espérance légitime d'hériter de l'ensemble des biens paternels.

Le Gouvernement soutient que l'article 1 du Protocole n o 1 n'est pas applicable dans les circonstances de l'espèce. Il estime qu'il s'agit ici d'un gain futur et que la requérante, ne pouvant espérer obtenir des droits successoraux qu'au terme de la procédure qu'elle a intentée, n'a jamais acquis le droit de propriété en question ; dès lors, elle ne saurait selon le Gouvernement prétendre disposer d'un bien au sens de l'article invoqué.

La Cour observe d'abord que la requérante avait déjà obtenu par voie de succession une part du patrimoine de feu son père (paragraphe 10 ci-dessus). En effet, en vertu de l'article 599 du code civil turc, à la mort du de cujus, elle a acquis automatiquement ses droits héréditaires sur la succession, lesquels sont dévolus aux héritiers en indivision (paragraphe 24 ci-dessus). La requérante ayant ainsi disposé d'un intérêt patrimonial sur l'ensemble des biens composant le patrimoine de son père défunt et obtenu les trois quarts de la succession, elle pouvait espérer recueillir le reste. L'article 1 du Protocole n o 1 s'applique donc aux faits de la cause.

La Cour considère que, dans la mesure où la requérante a été privée du quart de la succession de son père, le refus des juridictions turques d'accorder la reconnaissance au jugement de divorce étranger a constitué une ingérence dans le droit de l'intéressée au respect de ses biens. Elle estime devoir examiner cette ingérence à la lumière de la norme générale.

A ce sujet, la Cour observe que les juridictions nationales ont considéré que la requérante n'avait pas qualité pour agir. Pour ce faire, elles se sont fondées sur la jurisprudence de la Cour de cassation concernant l'article 42 de l'ancienne loi relative au droit et à la procédure internationaux privés, selon laquelle seules les parties à la procédure initiale pouvaient demander la reconnaissance. A cet égard, la Cour rappelle qu'elle ne peut connaître que de façon limitée des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par les juridictions internes, auxquelles il revient au premier chef d'interpréter et d'appliquer le droit interne ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). Cela étant, la Cour ne juge pas utile de se pencher dans l'abstrait sur la loi applicable en la matière ; il lui incombe en revanche de vérifier si la façon dont le droit interne a été interprété et appliqué dans les cas soumis à son examen se concilie avec la Convention (voir, mutatis mutandis , Pla et Puncernau c. Andorre , n o 69498/01, § 46 in fine , CEDH 2004 ‑ VIII, et, plus récemment, Karaman c. Turquie , n o 6489/03, § 30, 15 janvier 2008).

La Cour rappelle avoir conclu sous l'angle de l'article 6 de la Convention que la règle litigieuse, telle qu'elle a été interprétée par les juridictions nationales, a imposé à la requérante une charge disproportionnée qui l'a privée de toute possibilité concrète d'obtenir la reconnaissance, et qu'elle a ainsi porté atteinte à la substance même du droit d'accès de l'intéressée à un tribunal (paragraphe 43 dessus). En effet, l'impossibilité pour la requérante d'accéder à un tribunal l'a définitivement privée de la possibilité de faire reconnaître en Turquie le jugement de divorce de son père prononcé à l'étranger, ce qui a eu pour effet de la priver du quart de la succession.

Par conséquent, l'interprétation restrictive et stricte donnée par la Cour de cassation de l'article 42 de l'ancienne loi relative au droit et à la procédure internationaux privés consistant à dire que les enfants ne pouvaient pas demander la reconnaissance du jugement de divorce de leurs parents – même en cas de décès de ces derniers – est de nature à rompre le juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels dans la mesure où, en l'espèce, la requérante ne pouvait plus revendiquer la totalité de la succession de son père défunt.

La Cour souligne à nouveau l'entrée en vigueur de la nouvelle loi relative au droit et à la procédure internationaux privés, laquelle permet à toute personne ayant un intérêt juridique dans la délivrance de l'exequatur d'en faire la demande ; les enfants peuvent ainsi désormais demander l'exequatur ou la reconnaissance du jugement de divorce de leurs parents.

A la lumière des considérations ci-dessus et au vu de l'ensemble des éléments du dossier, l'application de l'article 42 de l'ancienne loi relative au droit et à la procédure internationaux privés n'était pas compatible avec les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1. Il y a donc eu violation de cette disposition. IV.

Eu égard à ses conclusions ci-dessus sur le terrain de l'article 6 de la Convention (paragraphes 43 et 44 ci-dessus), la Cour estime que ce grief est recevable mais qu'il n'y a pas lieu de l'examiner séparément sur le fond. V.

La requérante réclame 3 397 821 livres turques (environ 1 950 000 euros) pour préjudice matériel. A titre de justificatif, elle fournit la liste des biens figurant dans le patrimoine du de cujus et leur valeur, déterminée pour certains par des experts judiciaires. Elle n'a pas présenté de demande pour frais et dépens

Le Gouvernement conteste cette prétention.

La Cour estime que la question de l'application de l'article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu'il convient de la réserver en tenant compte de l'éventualité d'un accord entre l'Etat défendeur et la requérante. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare, à l'unanimité, la requête recevable ; 2. Dit, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit, par six voix contre une, qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit, à l'unanimité, qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les griefs tirés des articles 8 et 13 de la Convention ; 5. Dit, à l'unanimité, que la question de l'application de l'article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve en entier ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui adresser par écrit, dans le délai de six mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et, notamment, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue à la présidente de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Françoise Elens-Passos Françoise Tulkens Greffière adjointe Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l'exposé de l'opinion dissidente du juge Vladimiro Zagrebelsky. F.T. F.E.P.