ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 902/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19.05.2015, sub nr. x/2015, reclamanta Comuna Gura Teghii a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 5.038.131,18 RON, reprezentând contravaloarea obligației imputate reclamantei de către organele fiscale, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtă în cursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziție publică de lucrări.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 6041 din 30.10.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta Comuna Gura Teghii, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de 5.038.131,18 RON. Prin decizia civilă nr. 703/A/2016 din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Comuna Gura Teghii împotriva sentinței civile nr. 6041/30.10.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. și a anulat în tot sentința atacată, trimițând cauza spre judecare, în primă instanță, Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Comuna Gura Țeghii, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 decembrie 2016. Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susținut, în esență, că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror încălcare este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești astfel pronunțate, necondiționat de vătămarea vreuneia dintre părți, conform art. 176 pct. 3 și 6 C. proc. civ., din dublă perspectivă, respectiv a regimului invocării excepției de necompetență a instanțelor (art. 130 coroborat cu art. 136 C. proc. civ.) și a competenței propriu-zise de soluționare a cauzei (art. 286 și 287 din O.U.G. nr. 34/2006). Recurenta a argumentat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că este admisibilă, în faza apelului, invocarea, fie și din oficiu, a unei excepții vizând necompetența secției a VI-a civile a Tribunalului București de a soluționa cauza, arătând că instanța a calificat, în mod eronat și cu încălcarea legii, natura juridică a normelor care stabilesc competența completelor/instanțelor specializate. Recurenta a motivat că, în stabilirea admisibilității invocării în apel a excepției, instanța a plecat de la un adevărat sofism juridic, și anume acela că normele ce reglementează instanțele/completele specializate sunt, în primul rând, norme de organizare judiciară și, abia în al doilea rând, norme de competență de ordine publică, ce reglementează competența funcțională a unei secții sau a alteia. Prin urmare, instanța de apel a reținut că, din perspectiva normelor de organizare judiciară, nelegala compunere ar putea fi invocată pe calea unei excepții de procedură dilatorii și absolute, în orice stare a procesului, inclusiv de instanță din oficiu, conform art. 247 alin. (1) C. proc. civ. Or, acest raționament este greșit în fond, întrucât instanța pleacă de la premisa că numai normele care reglementează instanțele/completele specializate ar fi norme de organizare judiciară; în realitate, toate normele care stabilesc competența instanțelor sunt norme de organizare judiciară. Faptul că o parte dintre acestea sunt prevăzute în C. proc. civ., iar altele, în alte acte normative, nu conferă acestora din urmă nici forță juridică mai mare, nici posibilitatea de a fi invocate pe calea vreunei alte excepții decât cea de necompetență materială sau teritorială, după caz. Mai mult, în opinia recurentei, normele juridice din Legea nr. 304/2004, reținute de către instanța de apel ca fiind temeiul excepției nelegalei compuneri a instanței de fond, sub aspect "calitativ", nici nu sunt aplicabile în cauză. Prevederile art. 35 alin. (2) și ale art. 36 alin. (3) nu fac altceva decât să prevadă, cu caracter de principiu, că la nivelul curților de apel și tribunalelor, pot funcționa secții sau complete specializate. Pricinile pe care aceste secții sau complete specializate le soluționează sunt stabilite de alte norme juridice, fie cu putere de lege, fie cu putere de act administrativ normativ. C. proc. civ. operează doar cu noțiunile de "competență generală, materială și teritorială" a instanțelor de judecată, astfel cum este relevat în art. 94 și urm. C. proc. civ.. Acest aspect relevă caracterul eronat al invocării din oficiu, în apel, a excepției, având în vedere că însăși instanța de apel a oscilat în calificarea propriei excepții, din excepția greșitei compuneri a instanței de fond (așa cum a prezentat la termenul de dezbateri părților, și cum, doar parțial, este reținut în încheierea de la termenul din 12 aprilie 2016) într-o veritabilă excepție de necompetență materială (privită de instanța de apel din punct de vedere funcțional). Recurenta a arătat că necompetență funcțională (a unui complet/secții specializate) nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129 C. proc. civ., susținând că, deși este o "necompetență de ordine publică", elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. (2) pct. 1-3. In mod corespunzător, când reglementează regimul invocării excepției de necompetență, art. 130 C. proc. civ. se referă la clasificarea necompetenței de la art. 129. Prin urmare, recurenta a susținut că prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. pot fi aplicate, prin analogie, în cazul încălcării dispozițiilor legale imperative ce vizează organizarea instanțelor judecătorești, sub aspectul competenței funcționale a secțiilor și al specializării judecătorilor ce intră în compunerea completului. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, prin invocarea excepției necompetenței funcționale, din oficiu, direct în apel și fără ca aceste aspecte să fi fost criticate, în prima instanță sau prin apel, a pronunțat o decizie cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) și 131 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, potrivit dispozițiilor C. proc. civ., nici măcar necompetența de ordine publică, cu excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, nu mai poate fi invocată oricând, respectiv direct în calea de atac de instanța învestită cu soluționarea acesteia, ci numai până la primul termen în fața instanței de fond. Ca atare, instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza, tocmai ca efect implicit al dispozițiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență. Pentru a ocoli normele imperative care stabilesc, în mod expres, regimul juridic al invocării excepției de necompetență, instanța de apel a restrâns în mod nepermis sensul art. 136 alin. (1) și (4) C. proc. civ.. Rațiunea art. 136 C. proc. civ. a fost de a crea posibilitatea stabilirii secției și completului competent din punct de vedere funcțional (după natura litigiului), pe calea excepției și a regulatorului de competență, față de soluțiile pronunțate anterior în practică, sub reglementarea vechiul C. proc. civ. de la 1865, care considerau că, între secțiile unei instanțe, nu exista conflict de competență. In realitate, voința legiuitorului se desprinde din interpretarea literală și logico-sistematică a textului de lege: toate dispozițiile secțiunii referitoare la excepția de necompetența (art. 129 - 135 C. proc. civ.) se aplică și necompetenței funcționale. În continuare, recurenta a apreciat că instanța de apel a aplicat în mod eronat dispozițiile art. 286 și 287 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că nu a interpretat sistematic, prin corelare, prevederile celor două articole menționate, ci a reținut doar, în mod simplist, că art. 286 nu restrânge sfera titularului care poate formula acțiune în justiție în vederea reparării prejudiciului suferit în procedura de atribuire. Astfel, dispozițiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt aplicabile și în cazul formulării de către autoritatea contractantă a unei acțiuni împotriva unui participant la procedura de achiziție publică, din moment ce legea nu distinge cu privire la reclamant. În acest sens, prezentul litigiu nu vizează nereguli de procedură a achizițiilor publice, respectiv condițiile de desfășurare a acesteia, termenele de realizare a procedurii sau alte aspecte tehnice incorect întocmite, care ar putea atrage incidența art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, ci este o acțiune de drept comun, având ca obiect răspunderea civilă delictuală a pârâtei care, prin faptele sale, a determinat sancționarea reclamantei de către autoritățile abilitate în materia fondurilor europene. Premisa esențială pentru aplicarea în speță a dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 este ca acțiunea pentru acoperirea prejudiciului să fie indisolubil legată de procedura de achiziție publică, ceea ce nu este cazul în speța de față, având în vedere situația de fapt, pe larg expusă în fața primei instanțe și prin apel. Aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 ar avea un impact sever asupra drepturilor părților litigante, atât sub aspectul privării acestora de o cale de atac, cât și sub aspectul acordării unor termene foarte scurte pentru îndeplinirea obligațiilor procesuale și, tocmai din acest motiv, ar trebui aplicată doar la cazurile expres prevăzute de legiuitor în procedura specială instituită de O.U.G. nr. 34/2006. Această procedură urgentă și simplificată este justificată în materia achizițiilor publice, în considerarea evitării prelungirii incertitudinii atât pe parcursul atribuirii contractelor de lucrări, cât și ulterior, în ceea ce privește soarta lucrărilor de interes public efectuate. A arătat că, în cazul de față, nu se impune un astfel de tratament legislativ, din moment ce sancțiunea a fost deja aplicată și reclamanta doar urmărește repararea prejudiciului cauzat. Pretențiile nu vizează în niciun fel lucrările efectuate de pârâtă, ci doar recuperarea prejudiciului cauzat de către aceasta, prin determinarea sancționării reclamantei de către autoritățile abilitate ale statului din materia achizițiilor publice. 4. Procedurile desfășurate în cauză și procedura de filtru: Prin încheierea nr. 65 din 13 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin încheierea nr. 3050 din 28 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale funcționale, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o, spre competentă soluționare, secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, în temeiul dispozițiilor art. 136 alin. (3) din C. proc. civ., dosarul a fost înaintat spre soluționarea conflictului Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul secției I civile a Înaltei Curți la data de 3 mai 2018. Intimata pârâta A. S.R.L nu a formulat întâmpinare. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei nr. 703A din 19 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 3 decembrie 2019, ora 9, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 15 ianuarie 2020, a fost admisă cererea de recuzare a membrilor completului C2 - noul C. proc. civ., format din doamnele judecător B., C. și D., dispunându-se trimiterea dosarului spre repartizare aleatorie; completul învestit prin repartizare aleatorie fiind completul nr.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ. 5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Prioritar, se impune a se constata că recurenta reclamantă Comuna Gura Teghii a invocat, în susținerea motivelor de recurs, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile fiind formulate dintr-o dublă perspectivă, respectiv invocarea nelegală de către instanța de apel, din oficiu, a excepției de necompetență funcțională a primei instanțe, precum și aplicarea, în mod eronat, a dispozițiilor art. 286 și 287 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că instanța de apel nu a interpretat sistematic, prin corelare, prevederile celor două articole menționate, ci a reținut doar că art. 286 nu restrânge sfera titularului care poate formula acțiune în justiție, în vederea reparării prejudiciului suferit în procedura de atribuire. În drept, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecători la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Conform art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Alineatul 2 al aceluiași articol statuează că, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop. Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții procesuale, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepția de necompetență, respectiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, și, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialității, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil - judecarea cauzei într-un termen optim și rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, instanța de control judiciar nu ar putea invoca din oficiu excepția necompetenței materiale sau teritoriale exclusive a primei instanțe, însă aceasta ar putea fi invocată ca motiv de apel sau recurs, dar numai în condițiile în care una dintre părți a ridicat excepția necompetenței materiale ori teritoriale exclusive, iar prima instanță a respins-o sau a omis să se pronunțe asupra ei. Art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., sub denumirea "Dispoziții speciale", statuează că dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere. Articolul 200 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. prevede următoarele: completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197. În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare. Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanța de recurs reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamanta Comuna Gura Teghii a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 5.038.131,18 RON, reprezentând contravaloarea obligației imputate reclamantei de către organele fiscale, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtă în cursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziție publică de lucrări, cererea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. La primul termen de judecată - 16.10.2015, în fața primei instanțe, Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a considerat competentă material și teritorial să soluționeze cauza, prin raportare la art. 95 și 107 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată fiind respinsă, ca nefondată. Instanța de apel, la termenul din 12 aprilie 2016, a invocat, ex officio, excepția necompetenței funcționale a tribunalului, context în care a pus în discuție și nelegala compunere a primei instanței, sub aspect "calitativ", în raport de eventuala incidență în cauză a dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, privind achizițiile publice. În acest context procesual, din perspectiva regimului juridic al excepțiilor de necompetență, se impune a se analiza în ce măsură instanța de control judiciar putea să invoce, din oficiu, excepția necompetenței funcționale a tribunalului, excepție care nu fusese invocată de părți sau de instanță din oficiu, la primul termen de judecată, în fața instanței de fond. Această analiză aduce în discuție, în mod necesar, natura competenței funcționale, în sensul de a stabili dacă aceasta este sau nu o specie, o latură a competenței materiale și dacă invocarea excepției de necompetență funcțională este supusă acelorași reguli stricte ca și celelalte excepții de necompetență de ordine publică, deci dacă este condiționată din perspectivă temporală. Astfel, în cadrul competenței jurisdicționale, trebuie distins între competența materială ce presupune o delimitare între instanțe de grad diferit și competența teritorială. Normele de competență materială sunt stabilite, sub aspect funcțional, după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și, sub aspect procesual, în raport cu obiectul, natura cererii sau valoarea litigiului dedus judecății, în C. proc. civ., precum și în alte acte normative speciale. Competența materială funcțională este aceea care determină și precizează funcția și rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanțelor judecătorești, iar competența materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumita categorie de instanțe judecătorești. În acest context, trebuie menționat că instanța de apel a apreciat că, dată fiind natura duală a normelor care reglementează competența funcțională, care ar fi, în primul rând, norme de organizare, iar în al doilea rând, norme de competență de ordine publică, nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia necompetența funcțională nu ar putea fi invocată de instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii. Or, în opinia instanței de recurs, invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei, respectiv a excepției necompetenței funcționale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă, în cauză, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale, în mod definitiv, în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta pentru că normele legale care reglementează regimul invocării excepțiilor de necompetență nu introduc nicio distincție cu privire la necompetența funcțională, ci, dimpotrivă, dispozițiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispozițiile prezentei secțiuni (art. 129 - 135) privitoare la excepția de necompetență se aplică, prin analogie, și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești. Astfel, deși necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este același ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, întrucât competenței materiale procesuale, ca gen proxim, i se subsumează și competența specializată, ca specie, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepția de necompetență funcțională, se impune în cazul acestei excepții, ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică. În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 17 din 17 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 16 octombrie 2018, prin care s-a statuat că, în situația în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părți sau de instanță inclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (par. 28). Acest argument este întărit și de norma de la art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. care reglementează unele dintre soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, respectiv cea de anulare a hotărârii pentru necompetența primei instanțe. Astfel, art. 480 alin. (4) prevede că dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței competente. Deci, în aplicarea articolului menționat, instanța de apel va fi ținută, în primul rând, să verifice dacă excepția a fost invocată în condițiile legii, întrucât, astfel cum reiese din modalitatea de reglementare a excepțiilor de necompetență, rezultă că, în apel, instanța sau părțile nu vor mai putea invoca, pe calea unui motiv de ordine publică, nici excepția necompetenței materiale, cu latura sa - necompetența funcțională, nici cea a necompetenței teritoriale exclusive a primei instanțe, astfel încât verificarea respectării normelor de competență poate avea loc doar dacă instanța de apel este învestită cu critici ale apelantului având un asemenea obiect. În plus, este corect argumentul recurentei, conform căruia ceea ce instanța de apel a invocat a fost o veritabilă excepție a necompetenței funcționale a primei instanțe, iar nu un motiv de ordine publică privind alcătuirea instanței potrivit dispozițiilor legale, aspectul soluționării cauzei de către un judecător nespecializat în materia contenciosului administrativ și fiscal fiind subsidiară și decurgând din necompetența funcțională a primei instanțe, despre care instanța de apel a considerat că s-ar fi impus să fie de contencios administrativ și fiscal, iar nu una civilă. În consecință, invocând, din oficiu, excepția de necompetență funcțională, direct în apel, cu consecința anulării hotărârii primei instanțe care se declarase competentă, printr-o încheiere interlocutorie ce nu a fost atacată odată cu fondul, instanța de apel a încălcat regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative deja enunțate, determinând o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Aceste statuări sunt suficiente per se pentru reformarea hotărârii recurate și fac de prisos analiza argumentelor privind competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății, din perspectiva obiectului și naturii acesteia, instanța de trimitere urmând a soluționa litigiul în limitele învestirii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 C. proc. civ., și cu respectarea art. 22 C. proc. civ., desigur, luând în considerare principiile devoluțiunii care guvernează calea de atac a apelului, ce nu au fost supuse, de altfel, dezbaterii în prezentul recurs. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei civile nr. 703/A/2016 din 19 aprilie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. PENTRU ACESTE MOTIVE,