Secțiunea a treia Cerere nr. 9665/02 prezentată de Dmitriy Victorovich FEDYAYEV împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 23 septembrie 2008, într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Anatoly Kovler, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; Grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 decembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie: Reclamantul, domnul Dmitriy Victorovich Fedyayev, este un resortisant rus născut în 1972 și are reședința în Jeleznogorsk, regiunea Krasnoiarsk. Guvernul rus este reprezentat de M. Milintchouk, fost reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 aprilie 1999, procurorul orașului Jeleznogorsk a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. La 21 februarie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din orașul Jéleznogorsk din regiunea Krasnoiarsk ( Din textul hotărârii reiese că K. și A. au fost audiate de către instanță în calitate de pârâti și că Tch. a fost audiat în calitate de parte civilă și că depozițiile din Z. și S., părți civile, obținute în cursul anchetei au fost făcute publice în cadrul ședinței. Conform proceselor-verbale ale ședințelor din 15 februarie și 17 februarie 2000, S., Z. și T., informat în mod corespunzător, nu au prezentat totuși în fața instanței. Reclamantul a subliniat importanța prezentării S. și Z., această cerere fiind susținută de A. și de ministerul public. Acesta a solicitat ca măsurile necesare să fie luate pentru ca S. și Z. să apară în fața judecătorilor. Începând cu 16 februarie 2000, instanța a luat măsurile necesare pentru a asigura prezentarea acestor persoane în fața sa și a suspendat audierea de două ori. Înștiințat de poliție că nu se poate stabili domiciliul S. și Z., instanța l-a invitat pe reclamant să-și exprime opinia. Acesta a lăsat întrebarea la discreția judecătorilor, care au decis, la 17 februarie 2000, să facă publice declarațiile lui S. și Z. obținute în timpul anchetei. În plus, din procesele-verbale ale audierilor din cadrul audierilor, reiese că coinculții reclamantului, precum și Ceh, parte civilă, au înaintat în fața instanței și că nu li s-a pus nicio întrebare în urma declarațiilor lor. Din actul de acuzare aprobat la 31 decembrie 1999 de către autoritățile Parchetului reiese că K. și A. au fost interogați mai întâi de către organele de cercetare în calitate de martori înainte de a fi audiați ca acuzați; că S. a fost interogat în calitate de parte civilă și că nu a confirmat gestul reclamantului care ar fi putut cauza moartea victimei. ; că N., interogat în calitate de parte civilă, a decedat în cursul anchetei; că Z. a fost interogat în calitate de martor principal și de parte civilă; că Tch., interogat ca parte civilă, nu a pus împotriva reclamantului, ci doar a confirmat că victima era fratele acestuia; ; și că T. și L., interogați ca martori, nu au incriminat în mod direct reclamantul, pretinzând că a aflat prin cunoștințe că a comis o crimă. În plus, în timpul anchetei, reclamantul s-a confruntat cu S. și Z. pe care astfel l-a putut interoga. Tribunalul de Primă Instanță a fost confirmat în Casație la 18 iulie 2000 în timpul audierii, reclamantul și-a recunoscut parțial vina, dar, considerând că loviturile pe care le-a adus victimei nu au putut duce la consecințe atât de grave, a solicitat respingerea cauzei pentru suplimentarea anchetei. De asemenea, a fost obligat să dea administrației închisorii, fără a închide plicurile, scrisorile pe care dorea să le trimită. Conținutul scrisorii sale a fost astfel supus cenzurii și plângerile sale adresate diferitelor autorități nu fuseseră trimise. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 2 din Convenție, reclamantul își exprimă dezacordul cu privire la aprecierea probelor de către instanțele interne și la calificarea juridică dată de acestea faptelor materiale puse în sarcina sa și se plânge că a fost condamnat în ciuda inocenței sale. În temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (b), reclamantul denunță lipsa documentației juridice în închisoare. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d), se plânge de imposibilitatea de a interoga în fața Tribunalului de Primă Instanță persoanele care au fost intervievate în calitate de martori în cursul anchetei, și anume K., A. și S., martori cu descărcare de gestiune, și L., N., Z., Tch. și T., martori în întreținere. În scrisorile sale din 26 iunie și 10 octombrie 2001 adresate Curții, recurentul a ridicat, pe fond, obiecțiuni întemeiate pe articolele 8, 13 și 34 din convenție și s-a plâns în special că scrisorile Curții nu erau puse la dispoziția sa de către administrația închisorii și că i s-a permis doar să le citească rapid în prezența supraveghetorilor. Același lucru s-ar fi întâmplat și cu privire la o scrisoare din partea Protecției Judiciare, organizație neguvernamentale locală pentru apărarea drepturilor omului, pe care administrația închisorii i-ar fi refuzat să o copieze de mână. Acesta a afirmat că, astfel, conținutul scrisorii sale era supus cenzurii și că plângerile sale adresate diferitelor autorități nu fuseseră trimise și, prin urmare, a subliniat că era imposibil să denunțe acțiunile menționate anterior ale administrației închisorii și să își exercite drepturile. El a adăugat că, atunci când reușea să sesizeze autoritățile naționale pe o cale greșită, fără a trece prin administrația închisorii, scrisoarea sa era considerată ca fiind trimisă ilegal, iar plângerea pe care o conținea nu era examinată. Reclamantul invocă, de asemenea, articolele 1, 3, 7, 14 și 18 din convenție fără a formula argumente în sprijinul obiecțiunilor sale și se plânge că drepturile sale garantate prin art. 2 din Protocolul nr. 7 au fost ignorate, întrucât Curtea de Casație nu a corectat erorile prim-judecătorilor, în special în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor și problema vinovăției sale. În scrisoarea sa din 5 mai 2003, reclamantul a invocat pentru prima dată art. 5 alineatul (1) și art. 3 din convenție și s-a plâns că nu a fost adus în fața unei instanțe imediat după arestare și că a fost pus în detenție la decizia autorităților de judecată. Curtea subliniază că nu mai este necesar să se examineze acțiunea introdusă de reclamant din motivele prezentate mai jos. La 20 martie 2006, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiile reclamantului, astfel cum sunt expuse mai sus. La 15 iunie 2006, guvernul a transmis Curții observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Acestea au fost adresate reclamantului la 21 iunie 2006, care a fost invitată să-și transmită observațiile ca răspuns înainte de 30 august 2006. Prin scrisorile recomandate cu confirmare de primire din 6 octombrie și 19 decembrie 2006, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție, Curtea a atras atenția părții solicitante asupra faptului că termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale a expirat și nu a solicitat nicio prelungire a acestora. Comisia a indicat, de asemenea, că, în temeiul aceluiași articol, poate anula o cerere de rol în cazul în care, la fel ca în cazul de față, circumstanțele sugerează că un reclamant nu intenționează să își mențină cererea. Reclamantul a confirmat că a primit scrisoarea Curții din 21 iunie 2006 și observațiile guvernului și a solicitat o prelungire a termenului pentru prezentarea observațiilor sale. Președintele camerei a decis să acorde o prelungire și termenul a fost amânat până la 6 iunie 2007. Prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire din 20 septembrie 2007, Curtea a atras atenția reclamantului asupra faptului că termenul acordat pentru prezentarea observațiilor sale a expirat. Curtea constată că această scrisoare a rămas fără răspuns până în prezent. În lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să mențină cererea în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. , Curtea consideră că nicio circumstană specială privind respectarea drepturilor garantate de Convenie sau de protocoalele sale nu impune continuarea examinării cererii. Prin urmare, este necesar să se elimine cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să elimine cererea de rol. Santiago Quesada Josep Casadevell Premier
Requête n
o
9665/02
présentée par Dmitriy Victorovich FEDYAYEV
contre la Russie
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 23 septembre 2008 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Anatoly Kovler,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Dmitriy Victorovich Fedyayev, est un ressortissant russe né en 1972 et résidant à Jéléznogorsk, région de Krasnoïarsk. Le gouvernement russe («
le Gouvernement
») est représenté par M
me
V.
Milintchouk, ancienne représentante de la Fédération de Russie auprès de la Cour européenne des droits de l'homme.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 14 avril 1999, le procureur de la ville de Jéléznogorsk ordonna la mise en détention provisoire du requérant.
Le 21 février 2000, le tribunal de première instance de la ville de Jéléznogorsk de la région de Krasnoïarsk («
le tribunal
») condamna le requérant à une peine d'emprisonnement de douze ans et neuf mois pour meurtre et violence physique. K. et A., coaccusés du requérant, furent également condamnés à des peines de prison.
Il ressort du texte du jugement que K. et A. furent entendus par le tribunal en qualité de prévenus et que Tch. fut entendue en qualité de partie civile, et que les dépositions de Z. et S., parties civiles, obtenues lors de l'instruction furent rendues publiques lors de l'audience.
Selon les procès-verbaux des audiences des 15, 16 et 17 février 2000, S., Z. et T., dûment informés, ne comparurent cependant pas devant le tribunal. Le requérant insista sur l'importance de la comparution de S. et Z., cette demande étant soutenue par A. et par le ministère public. Celui-ci demanda que les mesures nécessaires soient prises pour que S. et Z. comparaissent devant les juges. Dès le 16 février 2000, le tribunal prit les mesures nécessaires pour assurer la comparution de ces personnes devant lui et suspendit l'audience à deux reprises. Informé par la police de l'impossibilité d'établir les domiciles de S. et Z., le tribunal invita le requérant à formuler son avis. Celui-ci laissa la question à la discrétion des juges, lesquels décidèrent, le 17 février 2000, de rendre publiques les dépositions de S. et Z. obtenues lors de l'instruction.
Il ressort par ailleurs des procès-verbaux des audiences que les coaccusés du requérant, ainsi que Tch., partie civile, déposèrent devant le tribunal et qu'à l'issue de leurs dépositions aucune question ne leur fut posée.
Il ressort de l'acte d'accusation approuvé le 31 décembre 1999 par les autorités du parquet que K. et A. furent d'abord interrogés par les organes d'instruction en qualité de témoins avant d'être entendus comme inculpés
; que S. fut interrogé en qualité de partie civile et qu'il ne confirma pas le geste du requérant qui avait pu causer la mort de la victime
; que N., interrogé en qualité de partie civile, décéda en cours d'instruction
; que Z. fut interrogé en qualité de témoin à charge d'abord et de partie civile ensuite
; que Tch., interrogée en tant que partie civile, ne déposa pas contre le requérant, mais confirma uniquement que la victime était le frère de celui-ci
; et que T. et L., interrogés en tant que témoins, n'incriminèrent pas directement le requérant, affirmant avoir appris par des connaissances qu'il avait commis un meurtre. Par ailleurs, lors de l'instruction, le requérant fut confronté à S. et Z. qu'il put ainsi interroger.
Le jugement de première instance fut confirmé en cassation le 18 juillet 2000. Lors de l'audience, le requérant reconnut partiellement sa culpabilité, mais, estimant que les coups qu'il avait portés à la victime n'avaient pas pu entraîner des conséquences aussi graves, demanda le renvoi de l'affaire pour complément d'enquête.
Toujours selon les dires du requérant, pendant sa détention il avait rencontré des difficultés dans la réception des lettres qui lui étaient envoyées de l'extérieur, y compris celles de la Cour. De plus, il avait été obligé de donner à l'administration de la prison, sans fermer les enveloppes, les lettres qu'il souhaitait envoyer. Le contenu de son courrier avait ainsi été soumis à la censure et ses plaintes adressées aux différentes autorités n'avaient pas été envoyées.
Invoquant l'article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant exprime son désaccord avec l'appréciation des preuves par les juridictions internes et la qualification juridique donnée par celles-ci aux faits matériels mis à sa charge. Il se plaint d'avoir été condamné malgré son innocence.
Sur le terrain de l'article 6 § 3 b), le requérant dénonce l'absence de documentation juridique en prison. Invoquant l'article 6 § 3 d), il se plaint de l'impossibilité d'interroger devant le tribunal de première instance les personnes ayant été interrogées en qualité de témoins lors de l'instruction, à savoir notamment K., A. et S., témoins à décharge, et L., N., Z., Tch. et T., témoins à charge.
Dans ses lettres des 26 juin et 10 octobre 2001 adressées à la Cour, le requérant a soulevé en substance des griefs tirés des articles 8, 13 et 34 de la Convention. Il s'est notamment plaint que les lettres de la Cour ne fussent pas mises à sa disposition par l'administration de la prison et qu'il fût juste autorisé à les lire rapidement en présence de surveillants. Il en serait allé de même concernant une lettre de la Protection judiciaire, organisation non gouvernementale locale pour la défense des droits de l'homme, que l'administration de la prison lui aurait refusé de recopier à la main. Le requérant s'est également plaint d'avoir été obligé de donner sans les fermer les lettres qu'il souhaitait envoyer, sous peine de les voir «
s'égarer
». Il a affirmé que, de la sorte, le contenu de son courrier était soumis à la censure et que ses plaintes adressées aux différentes autorités n'avaient pas été envoyées. Il a souligné qu'il lui était par conséquent impossible de dénoncer les agissements précités de l'administration de la prison et de faire valoir ses droits. Il a ajouté que, lorsqu'il réussissait à saisir les autorités nationales par une voie détournée, sans passer par l'administration de la prison, sa lettre était considéré comme ayant été envoyée illégalement et la plainte qu'elle contenait n'était pas examinée.
Le requérant invoque par ailleurs les articles 1, 3, 7, 14 et 18 de la Convention sans fournir d'arguments à l'appui de ses griefs. Il se plaint également que ses droits garantis par l'article 2 du Protocole n
o
7 ont été méconnus, la Cour de cassation n'ayant pas corrigé les erreurs des premiers juges, notamment s'agissant de la qualification juridique des faits et de la question de sa culpabilité.
Dans sa lettre du 5 mai 2003, le requérant a invoqué pour la première fois l'article 5 §§ 1 et 3 de la Convention et s'est plaint de ne pas avoir été conduit devant un tribunal aussitôt après son arrestation et d'avoir été mis en détention sur décision des autorités du parquet.
La Cour relève qu'il n'y a pas lieu d'examiner plus avant le recours introduit par le requérant pour les motifs exposés ci-dessous.
Le 20 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs du requérant tels qu'exposés ci-dessus.
Le 15 juin 2006, le Gouvernement a transmis à la Cour ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Celles-ci ont été adressées à la partie requérante le 21 juin 2006, laquelle a été invitée à faire parvenir les siennes en réponse avant le 30 août 2006.
Par des lettres recommandées avec accusé de réception des 6 octobre et 19 décembre 2006, sur le fondement de l'article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour a attiré l'attention de la partie requérante sur le fait que le délai qui lui était imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu'elle n'en avait sollicité aucune prolongation. Elle a également indiqué qu'en vertu de ce même article elle peut rayer une requête du rôle lorsque, comme en l'espèce, les circonstances donnent à penser qu'un requérant n'entend pas maintenir sa requête. Le requérant a confirmé qu'il avait bien reçu la lettre de la Cour du 21 juin 2006 ainsi que les observations du Gouvernement et a sollicité une prolongation du délai imparti pour la présentation de ses observations. Le président de la chambre a décidé d'accorder une prolongation et l'échéance a été reportée au 6 juin 2007. Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 20 septembre 2007, la Cour a attiré l'attention de la partie requérante sur le fait que le délai accordé pour la présentation de ses observations était échu. La Cour constate qu'à ce jour cette lettre est restée sans réponse.
A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut que le requérant n'entend plus maintenir la requête au sens de l'article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, conformément à l'article 37 § 1
in fine
, la Cour estime qu'aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n'exige la poursuite de l'examen de la requête. Il y a donc lieu de rayer l'affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président