ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5219/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Vaslui, la data de 21.09.2016, reclamanții A., B. și A. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. BUCUREȘTI și C. S.A. - AGENȚIA VASLUI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității clauzei articolului 4 din contractul de credit seria x din 8 septembrie 2008, atât în forma inițială, cât și după încheierea actelor adiționale din 16 noiembrie 2010 și 16 decembrie 2011, în sensul înlăturării dezechilibrului de drepturi și obligații defavorabil reclamanților, prin constatarea că rata dobânzii curente datorată de reclamanți pentru folosința împrumutului se calculează începând cu al doilea an după algoritmul marja fixă a băncii + Libor CHF la 6 luni, susținând aceștia că marja fixă a băncii ar fi de 2,211 puncte procentuale și a fost calculată prin raportare la indicele Libor de la data contractării creditului și dobânda stabilită în contract; îndepărtarea din contracte a clauzelor abuzive și recalcularea obligației de plată a costului cu dobânda curentă, în raport de algoritmul de stabilire a ratei aceste dobânzi menționat mai sus, constând în marja fixă a băncii plus indicele Libor la 6 luni; s-a cerut obligarea paratei la restituirea sumelor achitate de către aceștia în plus față de cele calculate potrivit algoritmului descris mai sus; constatarea caracterului abuziv și, implicit, unor terți, a clauzei prevăzute de articolul 6 punctul 1 din contractul din forma inițială privind comisionul de procesare încă procent de 1,9 din valoarea creditului, perceput de pârâta la data încheierii convenției de credit și în consecință să oblige pârâta se mai restituie suma de 1.484,66 franci elvețieni, reprezentând echivalentul comisionului de procesare perceput la data încheierii contractului, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu data încasării acesteia și până la plata efectivă; constatarea caracterului abuziv și, implicit, a nulității clauzei prevăzute de articolul 6.2 din contract, privind comisionul de administrare, în cota de 0,15%, calculat la soldul creditului perceput de către pârâta între data de 8 octombrie 2008 și data de 16 noiembrie 2010, a încheierii primului act adițional la convenția de credit, când comisionul a fost abrogat, cât și obligarea paratei la restituirea sumei de 2.955,5 franci reprezentând echivalentul comisionului de administrare încasat, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data perceperii fiecărei sume și până la plata efectivă a sumei; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 927/2017 de la 03 mai 2017 pronunțată de Judecătoria Vaslui în dosar nr. x/2016, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. BUCUREȘTI.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamanții A., B. și A., cât și împotriva încheierii premergătoare de încuviințare/respingere a probelor.

Prin decizia civilă nr. 1827/A din 20 decembrie 2017 a Tribunalului Vaslui, secția Civilă, a fost admis apelul formulat de A., B. și A. împotriva sentinței civile nr. 927/03.05.2017 a Judecătoriei Vaslui, sentință pe care a schimbat-o în parte.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurenții- reclamanți A., B. și A., cât și recurenta-pârâtă C. S.A. BUCUREȘTI, iar cererile de recurs au fost înaintate Curții de Apel Iași.

Prin decizia nr. 362/2018 din 21 iunie 2018 a Curții de Apel Iași, secția Civilă a fost declinată competența de soluționare a recursurilor, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Iași.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

În plus, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Mai mult, prin Decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că:

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.