ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5221/2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Iași, la data de 26.04.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.5 din contractul de credit nr. x privind comisionul de procesare și restituirea sumei de 1254 CHF percepută cu titlu de comision de procesare și a dobânzii legale aferente acestei sume de la data depunerii acțiunii și până la plata efectivă; constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 din contract privind comisionul de administrare, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor percepute cu acest titlu și a dobânzii legale aferente; constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.3 care permite băncii să modifice dobânda în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii; înlocuirea clauzei de modificare a dobânzii cu formula dobândă fixă + Libor la 6 luni; obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare cu noua dobândă; s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobândă; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată aferente. Prin încheierea din data de 14.10.2016, instanța a dispus, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., introducerea în cauză a intervenientului forțat C.. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 5491/2017 de la 24 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Iași, secția Civilă în dosar nr. x/2016, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. București și intervenientul C.. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în: Art. 3.5 din contractul de credit bancar nr. x/25.06.2007 privind comisionul de procesare; Art. 3.3 din contractul de credit bancar nr. x/25.06.2007, numai în ceea ce privește modalitatea de calculare a dobânzii variabile. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 1.254 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de procesare achitat de reclamant, precum și la plata dobânzii legale calculată de la data achitării de către reclamant a comisionului și până la plata efectivă de către pârâtă a acestei sume. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului diferența dintre sumele efectiv achitate de reclamant cu titlu de dobândă, calculate prin aplicarea clauzei prevăzută art. 3.3 (dobânda variabilă) din contractul de credit bancar nr. x/25.06.2007 și sumele pe care le-ar fi achitat, ulterior primului an de creditare, dacă dobânda ar fi rămas la 5,9%. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal și motivat reclamantul A., cât și pârâta B. S.A. BUCUREȘTI. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 21/2018 civ. din 31 ianuarie 2018 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă- contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de B. S.A. impotriva sentintei civile nr. 5491/24.04.2017 a Judecătoriei Iasi, sentinta pe care a schimbat-o in parte. Au fost respinse cererile reclamantului A. privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevazuta de art. 3.5 din contractul de credit privind comisionul de procesare si restituirea acestui comision. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligat intimatul-apelant A. să plateasca apelantei -intimate B. S.A. suma de 66 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost respins apelul declarat de apelantul- intimat A. împotriva aceleiași sentințe. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs, recurentul- reclamant A. și recurenta-pârâtă B. S.A. BUCUREȘTI, iar cererile de recurs au fost înaintate Curții de Apel Iași. F. Hotărârea instanței de recurs.

Prin decizia nr. 334/2018 din 11 iunie 2018 a Curții de Apel Iași, secția Civilă a fost declinată competența de soluționare a recursului, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. 7 Pentru a se pronunța astfel, această din urmă instanță a invocat prevederile art. 96 pct. 3 din C. proc. civ., precum și considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. G. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța competentă să soluționeze recursurile este Curtea de Apel Iași.

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul: "Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

În plus, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Mai mult, prin Decizia nr. 18/2018 din 1 octombrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că: ""În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel".

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.