Gul și Bedir împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 5576/02 și 10007/02 prezentate de Sedat GÜL și Serfinaz BED și a lui Sally Dolle, graffière de section, având în vedere cererile menționate mai sus introduse la 10 și, respectiv, 21 decembrie 2001, având în vedere decizia Curții de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, astfel cum se permite la art. 29 alineatul (3) din convenție, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, domnul Sedat Gül și domnul Serfinaz Bedir sunt doi cetățeni turci, născuți în 1959 și 1978 și care își au reședința în Ayd Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La momentul faptelor, reclamanții lucrau ca lucrători contractuali la municipalitatea Didim și tocmai își vedeau contractele reziliate. Bedir și la 7 octombrie 1999 dl Gül au sesizat instanța de lucru din Didim cu privire la acțiunile de obținere a plății indemnizațiilor de vechime și de concediere. Tribunalul de lucru a dat câștig de cauză reclamanților și a condamnat municipalitatea la plata indemnizațiilor. La 18 aprilie 2003, Curtea de Casație a infirmat hotărârile atacate pe motiv că indemnizațiile acordate nu erau însoțite de dobândă moratorie. La 19 septembrie 2003, tribunalul de lucru s-a conformat hotărârilor Curții de Casație și a acordat reclamanților indemnizații însoțite de dobânzi moratorii de la data sesizării instanțelor de muncă.

La 21 mai 2004, municipalitatea a plătit reclamanților indemnizațiile acordate. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurilor în fața instanțelor naționale și subliniază în acest sens perioada de timp scursă între pronunțarea mecanismelor hotărârilor pronunțate de instanța de lucru din Didim și intervenția hotărârilor motivate. În plus, reclamanții susțin că lipsa unei căi de atac interne pentru a-și susține obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii constituie o încălcare a articolului 13 din convenție. ÎN DREPT, având în vedere similitudinea cauzelor cu privire la faptele și la problema de fond pe care le ridică, Curtea consideră necesară asocierea acestora și decide să le examineze în comun.

Primul motiv al reclamanților se referă la durata procedurilor care au început la 7 iulie 1999 pentru domnul Gül și la 7 octombrie 1999 pentru domnul Bedir și s-au încheiat la 19 septembrie 2003, prin hotărârea definitivă pronunțată de instanța de lucru din Didim. Prin urmare, acestea au durat aproximativ patru ani în fața a două niveluri de jurisdicție. Potrivit reclamanților, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul se opune acestei teze.

Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să se aprecieze în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: : complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate cu cauza (a se vedea Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, p. 12, § 30) și pe care numai lentorii imputați statului îi pot determina să ajungă la concluzia nerespectării termenului rezonabil (a se vedea, printre altele, Hotărârea Franța din 24 octombrie 1989, seria A n 162, p. 21, § 55). Curtea constată că singura întârziere semnificativă în desfășurarea procedurilor în litigiu este cea care a avut loc între pronunțarea în public a mecanismelor de judecată la 14 martie și 11 aprilie 2001 și redactarea hotărârilor motivate, care a avut loc aproximativ un an mai târziu.

Cu toate acestea, dacă se apropie această perioadă de durata totală a procedurilor, aceasta nu poate fi suficientă pentru a încheia depășirea termenului rezonabil (a se vedea, de exemplu, Sabatino De Simone c. Italia (dec.), n 40403/98 Mário Fernando Martins Moreira c. Portugalia, (dec.), 45400/99). Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că durata procedurii nu poate fi considerată ca depășind termenul prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Al doilea motiv se referă în speță la lipsa unei căi de atac interne, în sensul articolului 13 din convenție, pentru a invoca obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii. Curtea amintește că art. 13 din convenție garantează existența în dreptul intern a unei căi de atac care să permită să se prevaleze de drepturile și libertățile Convenției, astfel cum pot fi consacrate acestora.

Prin urmare, această dispoziție are drept consecință solicitarea unei căi de atac interne care să permită examinarea conținutului unui Curtea constată că, în absența unui motiv care poate fi invocat, reclamantul nu poate invoca art. 13. Această cerere este, de asemenea, vădit nefondată. Prin urmare, cererea este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul§. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să se alăture cererilor Declară cererile inadmisibile. Sally Dolle Françoise Tulkens Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n o 5576/02 et 10007/02 présentées par Sedat GÜL et Serfinaz BEDİR contre la Turquie La Cour européenne des droits de l'homme (deuxième section), siégeant le 23 septembre en une chambre composée de : Françoise Tulkens, présidente, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, András Sajó, Nona Tsotsoria, Ișıl Karakaș, juges, et de Sally Dollé, greffière de section , Vu les requêtes susmentionnées introduites les 10 et 21 décembre 2001 respectivement, Vu la décision de la Cour d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire, comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Sedat Gül et M me Serfinaz Bedir sont deux ressortissants turcs, nés en 1959 et 1978 et résidant à Aydın.

Ils sont représentés devant la Cour par M e Z. Baran, avocat à Aydın. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A l'époque des faits, les requérants travaillaient en tant qu'ouvriers contractuels à la municipalité de Didim et venaient de voir leurs contrats résiliés. Le 9 juillet 1999 M me Bedir et le 7 octobre 1999 M. Gül saisirent le tribunal de travail de Didim des actions tendant à obtenir le paiement des indemnités d'ancienneté et de licenciement. Le tribunal de travail donna gain de cause aux requérants et condamna la municipalité au paiement des indemnités.

Les dispositifs furent prononcés en public les 14 mars 2001 pour M. Gül et le 11 avril 2001 pour M me Bedir. Les jugements motivés ne furent rédigés que le 15 et le 16 avril 2002 pour les deux requérants respectivement, suite au changement de juge à connaître de l'affaire. Les requérants se pourvurent en cassation. Le 18 avril 2003, la Cour de cassation infirma les jugements attaqués au motif que les indemnités accordées n'étaient pas assorties d'intérêts moratoires. Le 19 septembre 2003, le tribunal de travail se conforma aux arrêts de la Cour de cassation et accorda aux requérants des indemnités assorties d'intérêts moratoires à partir des dates de saisine des tribunaux de travail. Le 21 mai 2004, la municipalité versa aux requérants les indemnités accordées.

GRIEFS Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent des durées de procédure devant les juridictions nationales. Ils soulignent à cet égard le laps de temps écoulé entre la prononciation des dispositifs des jugements rendus par le tribunal de travail de Didim et l'intervention des jugements motivés. Les requérants soutiennent en outre que l'absence de voie de recours interne pour faire valoir leurs griefs tirés de la durée de la procédure, constitue une violation de l'article 13 de la Convention. EN DROIT Compte tenu de la similitude des affaires quant aux faits et au problème de fond qu'elles posent, la Cour estime nécessaire de les joindre et décide de les examiner conjointement.

Le premier grief des requérants porte sur la durée des procédures qui ont débuté le 7 juillet 1999 pour M. Gül et le 7 octobre 1999 pour M me Bedir, et se sont terminées le 19 septembre 2003, par le jugement définitif rendu par le tribunal de travail de Didim. Elles ont donc duré environ quatre ans devant deux niveaux de juridiction. Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir arrêt Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n o 198, p. 12, § 30) et que « seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à conclure à l'inobservation du délai raisonnable (voir, entre autres, arrêt H. c. France du 24 octobre 1989, série A n o 162, p. 21, § 55). La Cour constate que le seul retard significatif dans le déroulement des procédures litigieuses est celui qui a eu lieu entre le prononcé en public des dispositifs de jugement les 14 mars et 11 avril 2001 et la rédaction des jugements motivés, qui est intervenue environ un an plus tard.

Toutefois, si l'on rapproche cette période de la durée totale des procédures, elle ne saurait suffire pour conclure au dépassement du délai raisonnable (voir, par exemple, Sabatino De Simone c. Italie (déc.), n o 40403/98 ; Mário Fernando Martins Moreira c. Portugal, (déc.), o 45400/99). Au vu de ce qui précède, la Cour estime que la durée de la procédure ne saurait être considérée comme ayant dépassé le délai visé à l'article 6 § 1 de la Convention. Il s'ensuit que le grief est manifestement mal fondé. Le deuxième grief porte en l'espèce sur l'absence de voie de recours interne, au sens de l'article 13 de la Convention, pour faire valoir les griefs tirés de la durée de la procédure. La Cour rappelle que l'article 13 de la Convention garantit l'existence en droit interne d'un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu'ils peuvent s'y trouver consacrés.

Cette disposition a donc pour conséquence d'exiger un recours interne habilitant à examiner le contenu d'un « grief défendable » fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 157, CEDH 2000 ‑ XI). La Cour constate qu'en l'absence d'un grief défendable, le requérant ne peut se prévaloir de l'article 13. Ce grief est également manifestement mal fondé. La requête est dès lors manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Sally Dollé Françoise Tulkens Greffière Présidente