ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3686/2018

Ședința publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 10956 din 26 octombrie 2016, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. și, în consecință, a constatat că prin convenția încheiată la data de 04.11.2005 de către reclamanți și pârâtă, pârâta s-a obligat să transmită reclamanților dreptul de proprietate și asupra unei părți din pod cu părți comune de 44,70 % aferent imobilului situat în Timișoara, str. x, înscris în Cf nr. x Timișoara nr. top. x, prețul total al imobilului, compus din una cameră, una spălătorie, și dependințe: spaiț, hol mic, magazie și o parte din pod cu părți comune de 44,70 %, fiind de 7250 euro. A obligat pârâta să încheie un contract de vânzare cumpărare în formă autentică asupra unei părți din pod cu părți comune indivize de 44,70 % conform raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții întocmit de expert D. și a raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expert E., în caz de refuz prezenta hotărâre va ține loc de contract autentic de vânzare cumpărare și sa va înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate asupra unei părți din pod cu părți comune de 44,70 %, astfel dobândit, în favoarea reclamanților. A dispus apartamentarea imobilului construcție înscris în CF nr. x - C1 Timișoara (CF vechi x) potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții întocmit de expert D. și a raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expert E., ambele făcând parte integrantă din prezenta hotărâre, astfel: Asupra imobilului cu nr. top. x casa situat în Timișoara, str. x nr. 5a, jud. Timiș compus din: parter și pod, părți comune indivize: hol și scara de acces la pod, hol în pod, fațadele, acoperișul, fundațiile, racorduri și branșamente exterioare ale utilităților, poarta de intrare și garduri împrejmuitoare se va intabula dreptul de proprietate pe apartamente, astfel: Apartamentul nr. x se va înscrie în CF nr. x - C1- U1 Timișoara, compus din doua camere, bucătărie, cămară (fost debara), terasa închisă, baie pod cu 55,30% părți comune și 1012/830 mp teren în folosință în favoarea pârâtei C.. În cota de 1/1 parte. Apartamentul nr. x se va înscrie în CF nr. x- C1-U2 compus din 1 cameră, bucătărie (fosta spălătorie), hol mic, baie (fost spaiț), pod cu 44,70% părți comune și 818/1830 mp teren în folosință în favoarea reclamanților A. și B. în cota de 1/1 parte. A respins în rest acțiunea civilă. A obligat pârâta la plata către reclamanți a jumătate din cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 6665,9 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1522 din 19 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiș a respins apelul formulat de apelanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 10956 din 26 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata C..

A respins de asemenea cererea apelanților privind acordarea cheltuielilor de judecată, dar a obligat apelanții să-i plătească intimatei C. suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. și F. au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, sub același număr de dosar.

La termenul din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Timișoara, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 79 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale de soluționare a recursului și, în consecință, a declinat competența de soluționare a recursului, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timișoara a reținut, în esență, că, ulterior Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, care a recunoscut calea de atac a recursului în cauzele în care acesta a fost suprimat în concepția noului C. proc. civ., interpretarea sistematică a prevederilor art. 97 pct. 1 teza finală C. proc. civ. cu cele ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă bază legală suficientă pentru a constatata că, în lipsa intervenției legiuitorului, Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță competentă în soluționarea, inclusiv a recursurilor declarate împotriva hotărârilor date de tribunale în apel.

Această interpretare este susținută nu doar de textele de lege menționate, ci și de considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, considerente obligatorii, cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Curții Constituționale.

Spre deosebire de competența Înaltei Curți de Casația și Justiție, în soluționarea recursurilor inclusiv împotriva hotărârilor tribunalelor, care rezultă din prevederile art. 97 pct. 1 teza finală C. proc. civ. și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ca și considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituiționale, par. 30-32, în privința curților de apel nu există dispoziții atributive de competență, în condițiile în care toate dispozițiile privind soluționarea recursului de către curtea de apel sunt dispoziții de excepție.

Astfel, art. 96 pct. 3 C. proc. civ. prevede competența curților de apel ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege, iar art. 483 alin. (4) din același cod dispun că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Recursul a fost înregistrat la data de 25 mai 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin rezoluția completului din 5 iunie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 26 septembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ședința publică din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite cu următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, invocată din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, astfel cum reține Curtea de Apel Timișoara, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Timiș în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Timișoara căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1522/A din 19 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2018.