ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3590/2018

Ședința publică din data de 21 septembrie 2018

Analizând actele și lucrările dosarului în raport cu prevederile art. 499 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, cum sunt și recursurile în cauză, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivele de casare, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice și Oficiul National al Registrului Comertului pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că reclamanții sunt proprietarii în indiviziune în cote egale asupra imobilului situat în str. x, localitatea Domnești, județul Ilfov, parcela x, compus din teren în suprafață de 2.000 metri pătrați și construcție reprezentând brutărie (potrivit facturii nr. x/21.11.1991 eliberată de CAP Domnești) și să fie obligat ONRC la eliberarea către fiecare asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra respectivului imobil.

Prin sentința civilă nr. 356 din 02 februarie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pe primul capăt de cerere, a admis excepția de inadmisibilitate pe al doilea capăt de cerere și, în consecință, a respins cererea formulată de reclamanți în sensul respingerii primului capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și respingerii ca inadmisibil al celui de-al doilea capăt de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului ONRC la eliberarea către fiecare asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva sentinței civile menționate au declarat apel reclamanții A. și B..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1579/A din 17 ocotmbrie 2017 a admis apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 356/02.02.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 având ca obiect acțiune în constatare, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice și Oficiul National al Registrului Comertului, a anulat în parte sentința atacată în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondată și a trimis cauza spre rejudecarea cererii formulate împotriva acestui pârât primei instanțe. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice.

Recurenții-reclamanți A. și B. solicită în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului formulat în sensul respingerii excepției inadmisibilității cererii vizând obligarea ONRC la emiterea certificatelor constatatoare ale dreptului de proprietate, invocate de Tribunalul București, din oficiu, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 356/2017 din 2 februarie 2017 și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe pentru a soluționa fondul cauzei în contradictoriu cu Statul Român și ONRC, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

Recurenții susțin că în mod greșit a considerat instanța de apel justă soluția de admitere de către instanța de fond a excepției inadmisibilității apreciind capătul doi de cerere ca fiind întemeiat exclusiv pe dispozițiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Arată că demersul judiciar reprezintă o veritabilă acțiune în constatare pozitivă întemeiată pe dispozițiile art. 35 din C. proc. civ. ce viza obținerea consacrării judecătorești a existenței dreptului recurenților asupra imobilului, iar în subsidiar de obligare a ONRC la eliberarea unui certificat constatator care să ateste dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului.

Cu alte cuvinte, recurenții au avut în vedere ca în situația în care instanța va aprecia că o eventuală acțiune în constatare nu este întemeiată să aibă deschisă, în cadrul aceluiași litigiu, posibilitatea de a se îndrepta împotriva acelei instituții care poate clarifica situația imobilului prin eliberarea unui certificat constatator.

De asemenea, recurenții mai susțin și faptul că, în situația dedusă judecății, în care procedura lichidării nu a fost efectiv demarată, nu prezintă importanță dacă au fost exercitate căile de atac specifice împotriva dizolvării și radierii câtă vreme nu se contestă motivele care au stat la baza inițierii procedurii de dizolvare și radiere, ci stabilirea pe cale judecătorească a regimului juridic al imobilului.

Prin urmare, arată că dispozițiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretate în sens larg întrucât norma juridică nu exclude posibilitatea de a solicita concursul instanței de judecată în măsura în care ONRC nu are în vedere eliberarea unui certificat constatator pentru persoanele juridice radiate fără procedura lichidării și care încă mai dețin bunuri în patrimoniu.

În concluzie, recurenții se află în imposibilitatea obiectivă de a procura un titlu constatator solicitând concursul instanței de judecată, demersul lor judiciar fiind pe deplin admisibil.

Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Susține, în esență, că în mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece potrivit art. 1 alin. 1din H.G. nr. 514/19999 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, precum și art. 11 din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, rezultă că Statul Român participă în raporturile civile ca titular de drepturi și obligații prin Ministerul Finanțelor Publice doar în situația în care legea nu stabilește un alt organ în acest sens.

Prin urmare, consideră recurentul, într-o astfel de acțiune Statul Român ar trebui să fie reprezentat de direcțiile generale ale finanțelor publice județene sau a municipiului București și nu de către Ministerul Finanțelor Publice.

Intimatul-pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate, precum și respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din etapa recursului.

Recurenții-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice ca inadmisibil față de invocarea direct în recurs a unor argumente privind lipsa calității procesuale pasive a Statului Român și, în subsidiar respingerea recursului față de netemeinicia criticilor invocate în dezvoltarea cererii de recurs, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. A atașat înscrisuri, respectiv jurispudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., ale cărui concluzii au fost de respingere a recursurilor, ca inadmisibile.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 8 iunie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți A. și B. și intimatul- pârât Oficiul Național al Registrului Comerțului au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.

La termenul din data de 21 septembrie 2018, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., cu prioritate excepția inadmisibilității recursurilor, soluționarea acestei excepții făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții.

Cu referire la motivul de inadmisibilitate, Înalta Curte reține că art. 457 C. proc. civ. reglementează principiul legalității căii de atac potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Reglementarea condițiilor și a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituție și nu încalcă drepturile reglementate ale justițiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea în limitele competenței atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Acțiunea pendinte a fost promovată la data de 12 august 2016, fiind supusă dispozițiilor Noului C. proc. civ. și cuprinde două capete de cerere: să se constate că reclamanții sunt proprietari în indiviziune, în cote egale, asupra imobilului situat în str. x, localitatea Domnești, județul Ilfov, parcela x, compus din teren în suprafață de 2.000 metri pătrați și construcție reprezentând brutărie (potrivit facturii nr. x/21.11.1991 eliberată de CAP Domnești) și să fie obligat ONRC la eliberarea către fiecare asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra respectivului imobil.

Primul capăt de cerere a fost întemeiat pe dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., pe art. 7 din Legea nr. 314/2001 și pe art. 477 din C. civ.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanții au invocat prevederile art. 235 alin. (4) și art. 260 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere", iar conform art. 101 alin. (2) C. proc. civ., în cererile privitoare la constatarea nulității absolute, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită repunerea părților în situația anterioară, precum și în cererile privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept, pentru stabilirea competenței instanței se va ține seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părții din obiectul dedus judecății.

Astfel, cu privire la primul capăt de cerere, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în constatare evaluabilă în bani, fiind aplicabil art. 104 alin. (1) conform căruia "în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcție de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislației fiscale."

Din examinarea înscrisurilor din dosar, se constată că reclamanții au indicat în fața instanței de fond obiectul cererii și valoarea impozabilă a clădirii și terenului .

Astfel, au arătat că valoarea impozabilă a clădirii astfel cum a fost stabilită de către comuna Domnești- Biroul de taxe și impozite potrivit certificatului de atestare fiscală nr. x din 21 septembrie 2016, acesta fiind de 23,60 RON, făcând precizarea că în prezent clădirea nu mai există fizic pe teren. Valorea impozabilă a terenului de 2000 metri pătrați a fost stabilită prin Hotărârea Consiliului Local la suma de 196 RON.

Totodată, în acțiune reclamanții precizează că imobilul a fost adjudecat la data de 20 noiembrie 1991 în cadrul licitației publice organizate de CAP Domnești, de către C. S.R.L., ai cărei acționari a fost, la prețul de 635.000 RON potrivit procesului-verbal de adjudecare.

În raport de data introducerii acțiunii (12 august 2016) sunt incidente dispozițiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 conform cărora: " (1) Dispozițiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civila și activitatea în porturi, conflictele de munca și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii (paragraful 32) s-a reținut că, efectul constatării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condițiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 își produce efectele în procesele pornite după data de 20 iulie 2017, date fiind dispozițiile art. 27 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". În litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, pornite înainte de 20 iulie 2017, decizia instanței de apel va fi supusă recursului doar în cele în care valoarea cererii se situează peste pragul valoric de 1.000.000 RON, astfel cum prevedea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 înainte de intervenția Curții Constituționale asupra conținutului acestei norme.

Astfel, în sistemul legislativ actual, regimul căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data înregistrării cererii introductive de instanță, astfel încât suprimarea sau recunoașterea unei noi căi de atac, ori, după caz, modificarea condițiilor de admisibilitate, a termenului de exercitare sau acordarea unei noi căi de atac, a termenului de exercitare și a cerințelor de formă pentru exercitarea ei, sunt lipsite de efecte juridice asupra cauzelor aflate deja pe rolul instanțelor judecătorești.

Prin urmare, modificarea dispozițiilor art. XVIII alin. (2) C. proc. civ., prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/20117, publicată în M. Of. nr. 582, Partea I, din 20 iulie 2017, nu are efect asupra cererilor de chemare în judecată introduse pe rolul instanțelor judecătorești înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție, potrivit căreia "De la data publicării, deciziile (n.n. Curții Constituționale) sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor", Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 produce efecte "numai pentru viitor", nu și cu privire la situațiile juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare.

Din prevederile textului constituțional rezultă că efectul declarării neconstituționalității unei norme juridice nu este acela al constatării inexistenței acesteia, decizia Curții Constituționale producând efecte numai pentru viitor, norma juridică declarată neconstituțională continuă să producă efecte, nefiind exclusă de la aplicare pentru situațiile juridice începute în momentul în care era în vigoare.

De altfel, prin deciziile sale (Decizia nr. 838/2009) Curtea Constituțională a arătat că efectul ex nunc al actelor instanței de contencios constituțional "constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor."

Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 27 C. proc. civ. potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Cum, în speță, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 12 august 2016, așadar, înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, este aplicabilă regula potrivit căreia hotărârea recurată este supusă căilor de atac, în condițiile prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, chiar dacă ulterior, pe parcursul soluționării cauzei, norma care a determinat inadmisibilitatea căii de atac este înlăturată.

În contextul înregistrării cererii de chemare în judecată anterior declarării neconstituționalității sintagmei "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, condițiile de admisibilitate a căilor de atac sunt fixate la momentul formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât modificarea dispozițiilor legale, survenită pe parcursul procesului, nu este de natură să le influențeze.

În consecință, Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale nu este incidentă în cauza de față, astfel că decizia recurată este supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în formularea de dinainte de intervenția Curții Constituționale asupra conținutului acestei norme.

Prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

În considerentele acestei decizii, s-a reținut că, într-o interpretare și aplicare neretroactivă a dezlegărilor date prin Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, în litigiile începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (20 iulie 2017), căile de atac vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data declanșării proceselor, respectiv, forma nemodificată a dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ca atare, efectele deciziei de neconstituționalitate vor privi toate hotărârile judecătorești pronunțate după data publicării acesteia, însă în procesele pornite după data de 20 iulie 2017.

Față de cele menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. cu cele ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, fiind vorba de o cerere evaluabilă în bani situată sub pragul valoric de 1.000.000 RON, rezultă că decizia civilă recurată nu poate fi supusă recursului, fiind pronunțată de curtea de apel în cadrul soluționării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, având în vedere data declanșării procesului.

Prin urmare, în condițiile în care recursurile declarate în cauză nu îndeplinesc condițiile de admisibilitate în principiu la care se referă art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1579/A din 17 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2018.