ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1378/2018

Ședința publică din data de 25 aprilie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Judecătoria Arad la data de 20.11.2015 sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA MUNICIPIULUI ARAD, a solicitat să se constate că în baza contractului de vânzare - cumpărare x/1997 reclamanta a cumpărat apartamentul cu nr. x situat în Arad Bd. x, imobil închiriat de la S.C. " B. " S.A. Arad în baza contractului de închiriere 1346/20 05 1986, având următoarea componență: 2 camere de locuit, bucătărie, baie, antreu, cămara alimente și 2 boxe, suprafețele închiriate și ulterior cumpărate fiind trecute în fișa suprafeței locative anexa la contractual de închiriere; să se constate că la intabularea apartamentului cumpărat în baza contractului de vânzare - cumpărare x/1997 în CF nr. x - C 1 -U 24 Arad cu nr. top xI Arad, acesta se întabulează doar una boxă, cu toate că reclamanta a închiriat și ulterior a cumpărat 2 (două) boxe, constatându-se conform RLV-ului deținut de pârât că a doua boxă, pe care de altfel a folosit-o și o folosește și astăzi reclamanta, reprezintă de fapt una cameră care intră în componența apartamentului nr. x situat în Arad Bd. x nr. 90 înscris în CF nr. x Arad cu nr. top x proprietatea Statului Român, acesta aflându-se sub apartamentul reclamantei; să se dispună subapartamentarea imobilului nr. x situat în Arad Bd. x, compus din 1(una) cameră, bucătărie, boxă, în suprafața totală de 39 mp, schimbarea destinației camerei de la acest apartament în boxa, formarea a doua unități locative distincte, unitatea locativă nou formată doar din 1 (una) cameră să fie întabulată pe numele reclamantei, într-un CF nou format distinct de cel în care s-a intabulat apartamentul x devenit y, punându-se astfel în acord contractul de vânzare cumpărare x/1997 cu starea faptică din teren; să se dispună O.C.P.I. Arad să facă cuvenitele mențiuni; fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1126 din 06 martie 2017, pronunțată de Judecătoria Arad, secția Civilă în dosarul nr. x/2015, s-a respins excepția tardivității precizării cererii.

S-a admis cererea de chemare în judecată formulată, precizată și completată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL ARAD prin PRIMAR în reprezentarea Statului Român.

S-a constatat că, în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1997, reclamanta A. a cumpărat apartamentul cu nr. x situat în Arad, B-dul x nr. 90, imobil închiriat de la S.C. B. S.A. Arad în baza contractului de închiriere nr. x/20.05.1986, având următoarea componență: 2 camere de locuit, bucătărie, baie, antreu, cămară alimente și 2 boxe, cu suprafețele închiriate și ulterior cumpărate potrivit fișei suprafeței locative anexă la contractul de închiriere.

S-a constatat că întabularea apartamentului cumpărat în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. x/1997 în CF nr. x Arad cu nr. top. x Arad, acesta se întabulează doar cu una boxă, cu toate că reclamanta a închiriat și ulterior a cumpărat 2 (două) boxe, constatându-se conform RLV -ului deținut de pârât că a doua boxă pe care a folosit-o și o folosește și-n prezent reprezintă de fapt una cameră care intră în componența apartamentului nr. x situat în Arad, B-dul x nr. 90, înscris în CF nr. x Arad cu nr. top. x proprietatea Statului Român, aflându-se sub apartamentul reclamantei.

S-a dispus subapartamentarea imobilului nr. x situat în Arad, B-dul x nr. 90, înscris în CF nr. x Arad cu nr. top. x compus din 1 (una) cameră, bucătărie, boxă, în suprafață totală de 39 mp., schimbarea destinației de cameră de la acest apartament în boxă, formarea a două unități locative distincte, unitatea locativă nou formată doar din 1 (una) cameră care se întabulează pe numele reclamantei într-o Carte Funciară nouă, format distinct de cea în care s-a întabulat apartamentul nr. x devenit nr. 26, punându-se astfel în acord contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1997 cu starea faptică în teren.

S-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la apartamentul nr. x, conform raportului de expertiză tehnico - judiciară înregistrat la Biroul Local de expertize sub nr. x/07.10.2016, efectuat de expertul tehnic judiciar ing. C. Anexa B-1 la acest raport de expertiză, în două unități locative, respectiv unitatea locativă formată din 1 cameră în suprafață de 20,99 mp., și care reprezintă de fapt a doua boxă cumpărată și plătită de către reclamantă, să-i fie atribuită în natură reclamantei fără plata vreunei sulte, și schimbă destinația acesteia din spațiu de locuit în boxă, - iar cea de a doua unitate locativă în suprafață de 6,66 mp., parte integrantă din prima unitate locativă să-i fie atribuită în natură reclamantei cu obligarea reclamantei la plata sumei de 159,84 Euro sau a echivalentului în RON a acestei sume la cursul BNR de la data plății, cu titlu de sultă către Statul Român.

S-a dispus ca Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să efectueze cuvenitele mențiuni.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.536 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1042 din 8 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă a fost admis apelul exercitat de apelantul MUNICIPIUL ARAD, prin PRIMAR, în contradictoriu cu intimata A. și, în consecință, a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 1126 din 06 martie 2017, în sensul respingerii acțiunii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 22 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Arad, secția I civilă, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Timișoara, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1042 din 8 noiembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2018.