ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 576/2019

Ședința publică din data de 20 martie 2019

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții care își desfășoară activitatea în cadrul Camerei de Conturi Mehedinți și cei pensionați care au domiciliul pe raza județului Mehedinți (A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L.), cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 6425 din 12 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței; a fost declinată cauza Tribunalului Mehedinți, spre competentă soluționare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, reclamanții din cauza de față au domiciliul pe raza județului Mehedinți și sunt salariați ai Camerei de Conturi Mehedinți.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cauzele referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă sunt de competența instanțelor judecătorești în a căror circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Competența teritorială de soluționare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabilește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, și anume domiciliul sau reședința ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv și limitativ.

Dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanță aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanță în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu prevede nici o excepție raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul își desfășoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reținute nici susținerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleași drepturi solicitate de reclamanți, fiecare dintre aceștia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

Susținerile referitoare la competența determinată de sediul sindicatului nu au incidență în prezenta cauză, acțiunea nefiind formulată de sindicat, ci de salariați în nume personal.

Prin sentința nr. 22/2019 din 1 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale; a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a litigii de muncă și asigurări sociale. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de angajați/foști angajați în cadrul Curții de Conturi a României și formulează pretenții identice în contradictoriu cu angajatorul sau fostul angajator al acestora, pretenții justificate pe o cauză juridică identică, și anume, natura activităților prestate și pretinsa situație discriminatorie în care s-ar afla în raport cu alți angajați din cadrul aceluiași angajator.

Potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ., competența aparținând instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. Dacă sunt îndeplinite condițiile pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

În temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului majorității reclamanților.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceiași cauză juridică, raporturile deduse judecății fiind similare.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti - sectia a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. de dosar nr. x/2017, instanța a fost învestită cu soluționarea unui litigiu de muncă.

Prin încheierea de ședință din 20 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a dispus disjungerea cererii formulate de reclamanții care își desfășoară activitatea în cadrul Camerei de Conturi Mehedinți și cei pensionați care au domiciliul pe raza județului Mehedinți (A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L.), cererea disjunsă fiind înregistrată sub nr. x/2018.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

Pornind de la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că o parte din reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea conflictului de muncă aveau domiciliul sau locul de muncă în circumscripția Tribunalului București. În privința acestor reclamanți, Tribunalul București a reținut că este competent teritorial să soluționeze cauza.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

În aplicarea acestui text de lege, Înalta Curte reține că între drepturile pretinse de reclamanți prin aceeași cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură, astfel încât sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active.

Or, coparticiparea procesuală activă atrage prorogarea legală de competență în privința reclamanților care nu au domiciliul sau locul de muncă în raza tribunalului sesizat inițial, în temeiul art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

În aceste condiții, în privința cererii formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. a operat prorogarea legală de competentă în favoarea Tribunalului București, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu reclamanții al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe.

Împrejurarea că Tribunalul București a disjuns ulterior cererea reclamanților din prezenta cauză nu conduce la pierderea competenței sale teritoriale în privința acestei cereri, de vreme ce prorogarea legală de competență a operat chiar la momentul sesizării instanței cu acțiunea introductivă comună.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) și (3) din Codul muncii raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2019.