ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1675/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud la 23 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350, art. 1522 și art. 1.552 C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Prin sentința civilă nr. 20/2019 din 22 februarie 2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Mureș.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bistrița-Năsăud a constatat că, între reclamantă, în calitate de beneficiar și pârâtă, în calitate de prestator, s-a încheiat contractul nr. x din 5 ianuarie 2015. Acest contract are ca obiect prestarea pentru sau în interesul beneficiarului de servicii de transport rutier de mărfuri, pe teritoriul statelor aparținând Spațiului Economic European și Elveției, folosind parcul auto propriu și personal calificat în acest sens, în conformitate cu ordinele de transport transmise de beneficiar.

Același tribunal a reținut că, prin actul adițional din 2 aprilie 2016, părțile au convenit încetarea contractului începând cu această dată și renunțarea la orice pretenții prezente sau viitoare, care să derive din contractul de servicii de transporturi rutiere.

Tribunalul Bistrița-Năsăud a constatat că pretențiile ce constituie temeiul acțiunii au ca fundament facturi emise după data încheierii actului adițional, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că sediul pârâtei este în localitatea Petelea, județul Mureș, același tribunal a conchis că instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Tribunalul Specializat Mureș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureș, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 33 din 14 iunie 2019, Tribunalul Specializat Mureș a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Specializat Mureș a evocat raporturile contractuale dintre părți, după care a reținut că actele adiționale încheiate de părți sunt contradictorii. Astfel, potrivit celui dintâi, părțile au convenit încetarea contractului, în timp ce, prin cel de-al doilea, au convenit modificarea unei prevederi contractuale, aspect care denotă, în accepțiunea reclamantei, că intenția reală a părților a fost de a continua executarea contractului.

Același tribunal a evocat susținerea reclamantei, în sensul că nu a avut intenția, la momentul semnării actelor adiționale, de a înceta contractul sau de a renunța la eventuale pretenții decurgând din acest contract. În acest context, reclamanta a emis o serie de facturi către pârâtă și după încheierea actelor adiționale.

Tribunalul Specializat Mureș a apreciat că reclamanta și-a întemeiat cererea pe contractul nr. x din 5 ianuarie 2015 și că susținerile părților cu privire la încetarea sau prelungirea acestui contract sunt aspecte ce vizează fondul litigiului.

În continuare, a reținut că și în situația în care s-ar ajunge la concluzia că efectele contractului nr. x din 5 ianuarie 2015 au încetat la 2 aprilie 2016, pentru determinarea instanței competente teritorial prezintă relevanță temeiul juridic al acțiunii, respectiv răspunderea contractuală. Or, această răspundere poate exista și după încetarea acestui contract.

În condițiile în care reclamanta a emis o serie de facturi și susține că a prestat anumite servicii în favoarea pârâtei, de care aceasta ar fi beneficiat, este evident că sunt deduse judecății raporturi contractuale ce pot existența și în afara contractului nr. x din 5 ianuarie 2015. Or, și în această situație, instanța este chemată să stabilească existența și întinderea acestor raporturi contractuale și, în cazul în care acestea au existat, să stabilească dacă pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Tribunalul Specializat Mureș a mai reținut că stabilirea competenței se face atât în funcție izvorul pretențiilor reclamantei, constând în contractul nr. x din 5 ianuarie 2015 sau un alt contract în baza cărora au fost emise facturile de către reclamantă, cât și în funcție de temeiul juridic al acestor pretenții, constând în răspunderea contractuală.

După evocarea dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 și 6 și art. 126 alin. (1) C. proc. civ., același tribunal a constatat că părțile au convenit că instanța competentă este cea de la sediul principal al beneficiarului, conform clauzei stipulate la art. 11.3 din contractul nr. x din 5 ianuarie 2015.

Tribunalul Specializat Mureș a reținut că Tribunalul Bistrița-Năsăud este competent atât în ipoteza în care s-ar aprecia că este în vigoare contractul dedus judecății, în temeiul clauzei de la art. 11.3 din același contract, cât și în ipoteza în care s-ar aprecia că acest contract a încetat, conform dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 și 6, raportat la art. 116 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 11 iulie 2019, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Bistrița-Năsăud și Tribunalul Specializat Mureș - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 205.360,97 RON, reprezentând debitul neachitat conform facturilor fiscale emise de către reclamantă și a penalităților de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350, art. 1522 și art. 1.552 C. civ.

Așadar, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală.

Actul juridic invocat de reclamantă în justificarea pretențiilor sale este reprezentat de contractul de servicii de transporturi rutiere nr. 3 din 5 ianuarie 2015.

Împrejurarea că facturile menționate în cuprinsul acțiunii au fost emise după data încheierii actului adițional din 2 aprilie 2016, care prevede încetarea contractului începând cu această dată și renunțarea părților la orice pretenții prezente sau viitoare, reprezintă o chestiune ce vizează fondul litigiului.

Relevant în acest sens este art. 36 teza finală C. proc. civ., care prevede că existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Or, chestiunile de fond nu prezintă relevanță cu privire la stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze cauza.

Instanța supremă constată că părțile au convenit ca orice litigiu ivit cu privire la încheierea, executarea sau rezilierea contractului de servicii de transporturi rutiere nr. 3 din 5 ianuarie 2015 să fie soluționat de instanța competentă material de la sediul beneficiarului, conform clauzei de la art. 11.3. din același contract.

Prevederea contractuală anterior evocată are natura unei clauze atributive de competență, în sensul art. 126 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "părțile pot conveni în scris (...) ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Fiind deduse judecății drepturi de care părțile pot dispune, rezultă că instanța aleasă de părți este competentă să soluționeze prezenta cauză, respectiv cea de la sediul beneficiarului.

Cum beneficiarul A. S.R.L. are sediul în județul Bistrița-Năsăud, aflat în circumscripția Tribunalului Bistrița-Năsăud, rezultă că acestui tribunal îi revine competența de soluționare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 126 alin. (1), raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.