ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1651/2019
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1651/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 8 octombrie 2019
Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la 7 mai 2010 și modificată la 19 mai 2010, sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:
să constate dreptul său la dobândirea suprafeței de 260,11 ha, teren aflat în proprietatea persoanelor identificate în anexă, care l-au mandatat pe pârât să încheie acte de vânzare-cumpărare în vederea transferului de proprietate asupra acestui teren în patrimoniul reclamantei;
să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare;
s-o mandateze pe reclamantă să îndeplinească formalitățile de intabulare a terenurilor în cărțile funciare și să dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate;
s-o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1073-1077 C. civ. din 1864.
Prin sentința civilă nr. 1812 din 15 iulie 2010, Tribunalul Tulcea a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a pronunțat sentința arbitrală nr. 70 din 5 aprilie 2012, prin care a admis acțiunea reclamantei; a constatat dreptul acesteia la dobândirea în patrimoniul său a suprafeței de 241,9433 ha, plus 54,7963 ha, hotărârea pronunțată ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare; a mandatat-o pe reclamantă să îndeplinească formele de intabulare în cărțile funciare a terenurilor ce fac obiectul primului capăt de cerere și a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestei suprafețe de teren.
Împotriva sentinței arbitrale, B. a formulat acțiune în anulare.
Prin sentința civilă nr. 34 din 5 iunie 2014, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 55 din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantul B., a anulat sentința arbitrală și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Tulcea; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.212 RON.
Împotriva acestor sentințe, A. S.R.L. a declarat recurs.
Prin decizia nr. 475 din 12 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de recurenta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 34 din 5 iunie 2014 și sentinței civile nr. 55 din 11 septembrie 2014, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr. x/2015.
Prin sentința civilă nr. 314 din 27 februarie 2017, Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 178.750 euro, în echivalent RON la data plății.
Împotriva sentinței primei instanțe, B. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.
Prin decizia civilă nr. 22/C din 7 februarie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 314 din 27 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Împotriva deciziei instanței de apel, B. a declarat recurs, fără să indice în drept motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul.
Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând, cu prioritate, excepția netimbrării recursului, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, "acțiunile și cererile evaluabile în bani, introduse la instanțele judecătorești, se taxează astfel: peste 250.000 RON - 6.611 RON + 1% pentru ce depășește 250.000 RON", iar conform art. 11 alin. (1) din același act normativ, "cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din: taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani".
Pornind de la aceste texte de lege, instanța supremă constată că, prin adresa comunicată la 29 august 2018, recurentului-pârât i s-a pus în vedere să depună, în original, dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.039,04 RON, sub sancțiunea anulării recursului .
Or, la dosarul cauzei nu se află dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.039,04 RON, deși în sarcina recurentului-pârât subzista obligația de a face această dovadă cel mai târziu la termenul de judecată din 8 octombrie 2019. Sub acest aspect, este de precizat că, după închiderea dezbaterilor și anterior pronunțării, au fost depuse la dosar, prin serviciul registratură al instanței supreme, cererea recurentului-pârât pentru acordarea unui termen pentru lipsă de apărare și o copie xerox privind plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 5.000 RON, iar nu o copie de pe chitanța de încasare în numerar, eliberată de serviciul de impozite și taxe al unității administrativ teritoriale, așa cum impune art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997.
Instanța supremă reține că respectiva copie nu oferă indicii clare sub aspectul achitării taxei judiciare de timbru în cauza dedusă judecății, cu atât mai mult cu cât nu este în cuantumul stabilit de instanță, de 6.039,04 RON și nu poartă numărul dosarului pendinte.
Cu alte cuvinte, o copie xerox care nu indică numărul dosarului ar putea să nască îndoiala că a fost deja folosită în altă cauză judiciară.
De altfel, chiar dacă s-ar fi considerat că depunerea unei copii xerox de pe înscrisul doveditor al plății creează prezumția că înscrisul eliberat de Serviciul de Impozite și Taxe al Unității Administrativ Teritoriale Tulcea se află în posesia recurentului-pârât, în cauză ar fi subzistat situația premisă a neîndeplinirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță, iar sancțiunea prevăzută de lege este aceeași ca și în cazul netimbrării în integralitate.
În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, "neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii".
Pentru aceste motive, în temeiul art. 2 alin. (1) lit. g), raportat la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (3) din același act normativ și va anula ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei instanței de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 22/C din 7 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.