ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1188/2019

Ședința publică din data de 5 iunie 2019

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3200/25.05.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., a constatat inexistența dreptului de creanță al pârâtei S.C. B. S.A., ca urmare a prescripției dreptului de creanță în cuantum de 1.582.239,22 RON și a respins ca neîntemeiate capetele de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea notei de constatare nr. x/25.05.2011 și a procesului-verbal de verificare nr. x/11/25.05.2011 emise de către pârâta S.C. C. S.A., dar și anularea a 36 de facturi fiscale emise de pârâta S.C. B. S.A.

Împotriva acestei sentințe, S.C. B. S.A. a declarat apel principal, iar S.C. A. S.R.L., apel incident.

Prin decizia civilă nr. 719/11.04.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul principal și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a constatat inexistența dreptului de creanță al S.C. B. S.A. în sumă de 762.734,06 RON, pentru care au fost emise 19 facturi, ca fiind prescris, a respins ca nefondat capătul de cerere privind inexistența dreptului de creanță pentru care au fost emise celelalte facturi, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a respins ca nefondat apelul incident și a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 9.714 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, atât S.C. A. S.R.L., cât și S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă, îndreptându-și în mod expres calea de atac exercitată și împotriva dispozitivului, și împotriva considerentelor, a solicitat casarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii capătului de cerere privind inexistența dreptului de creanță al S.C. B. S.A. și pentru restul de 17 facturi, cu menținerea celorlalte dispoziții; așa fiind, a pretins să se constate inexistența întregului drept de creanță al S.C. B. S.A., în sumă de 1.582.239,22 RON, ca efect al prescripției.

A susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, invocând, astfel, ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia a susținut că, deși curtea de apel a stabilit că data emiterii celor 36 de facturi de regularizare (11.12.2012 și 12.12.2012) reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție și deși a luat act că nu a intervenit niciun motiv de întrerupere a cursului prescripției, a apreciat apoi că doar creanțele constatate de 19 facturi sunt stinse prin prescripție, nu și celelalte, fără să ofere o justificare logică acestui raționament.

Recurenta-reclamantă a prezentat istoricul litigiului, subliniind poziția procesuală a părților adverse, care nu au înțeles să abandoneze atitudinea de pasivitate, prin formularea vreunei cereri reconvenționale care să aibă ca scop valorificarea unor eventuale pretenții și a afirmat că, în lipsa vreunui motiv de întrerupere a cursului prescripției, aceasta s-a împlinit la 31.05.2011 sau, dacă ar fi agreate considerentele primei instanțe, la 25.05.2014. De altfel, chiar și prin raportare la datele avute în vedere de curtea de apel, autoarea acestui recurs a apreciat că dreptul este prescris.

În altă ordine de idei, a criticat și considerentul instanței de prim control judiciar, apreciind că în mod eronat s-a reținut în apel că asupra capătului de cerere privind inexistența dreptului de creanță derivat din 17 facturi există autoritate de lucru judecat, pe motiv că nu fuseseră atacate considerentele sentinței cu privire la acest aspect; astfel, recurenta-reclamantă a arătat că de vreme ce prima instanță nu evocase fondul, ci stabilise că întreaga creanță este prescrisă, cele statuate nu dobândiseră autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă, îndreptându-și calea de atac împotriva dispozitivului și a considerentelor, a solicitat modificarea în parte a deciziei, în sensul respingerii și a capătului de cerere vizând constatarea inexistenței dreptului de creanță în sumă de 762.734,06 RON, pentru care au fost emise 19 facturi.

În motivare, a susținut că hotărârea instanței de apel este parțial nelegală, afirmând că atât la adresa dispoziției de constatare a inexistenței dreptului său de creanță pentru suma de 762.734,06 RON, cât și la adresa considerentelor care au stat la baza adoptării acestei măsuri și a celor pentru care i-au fost înlăturate criticile pe care înțelesese să le invoce împotriva sentinței tribunalului, formulează motive de recurs care pot fi încadrate în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Dezvoltând prima critică de nelegalitate, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod eronat a considerat curtea de apel ca fiind nemodificată acțiunea depusă la 02.03.2016. În aceste condiții, a considerat că instanțele anterioare au încălcat principiul disponibilității și s-au pronunțat ultra petita, acordând mai mult decât ce s-a cerut, având în vedere că la 11.05.2016 fusese deja admisă excepția tardivității formulării, la 02.03.2016, a cererii modificatoare, când reclamanta își menținuse capătul de cerere privind constatarea intervenirii prescripției dreptului de creanță în sumă de 1.582.239,22 RON. Susținând, de aceea, că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere pentru care operase decăderea, recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei, atât timp cât instanța era ținută să hotărască asupra a ceea ce s-a solicitat și modificat în termen legal, potrivit art. 9 alin. (2) și art. 204 C. proc. civ.

Distinct de aceste aspecte, a criticat și menținerea, în apel, a dispoziției de invocare din oficiu a excepției prescripției extinctive, raportat la scadența facturilor în discuție, care este ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Totodată, a mai arătat că intimata-reclamantă a recunoscut că 17 facturi nu ar fi prescrise, sens în care a făcut trimitere la notele de ședință depuse la 11.05.2016.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs invocat, autoarea căii de atac de față a subliniat că instanța de apel a apreciat că prescripția a început să curgă de la data emiterii facturilor de regularizare, care reprezintă și data nașterii dreptului la acțiune, când reclamanta a cunoscut prejudiciul și întinderea lui, fiind nelegală opunerea unui termen de început al cursului prescripției la data efectuării consumului, dat fiind că pârâta S.C. B. S.A. nu avea cum să cunoască neconcordanțele cu privire la constanta de facturare. De asemenea, a mai arătat că tot instanța de apel a reținut că nu a existat o întrerupere a termenului de prescripție a dreptului de creanță pentru suma de 762.734,06 RON prin formularea acțiunii de față și că semnarea notei de constatare și a procesului-verbal de verificare nu are semnificația unei recunoașteri a dreptului de creanță, deoarece la acel moment nu se stabilise o sumă de achitat în sarcina reclamantei-intimate. Pe de altă parte, instanța de prim control judiciar a reținut că pentru consumul aferent perioadei 31.05.2008 - 26.11.2009 ar fi intervenit prescripția.

Recurenta-pârâtă a considerat însă că la data introducerii acțiunii împotriva sa cursul prescripției a fost întrerupt, deoarece nu ar fi putut să-și realizeze creanța atât timp cât litigiul de față poartă tocmai asupra existenței sale.

În acest sens, a precizat că prescripția sancționează neexercitarea dreptului la acțiune în termenul legal, iar în speță, cât timp existența dreptului a fost contestată de intimata-reclamantă, acesta a devenit incert, așa încât acțiunea nu ar fi putut să fie exercitată. Totodată, cum cererea de chemare în judecată care a stat la baza prezentului dosar privește un singur drept de creanță (al recurentei-pârâte), a apreciat că dispozițiile care instituie formularea unei cereri în justiție drept un caz de întrerupere a cursului prescripției sunt pe deplin aplicabile, deoarece legea nu indică și partea care ar trebui să fie titular al unui atare demers. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, în opinia recurentei-pârâte, o acțiune pe care ar fi promovat-o ar fi fost fie suspendată până la judecata cauzei de față, fie respinsă (în considerarea caracterului incert al creanței).

De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că nu este de acord cu susținerea instanței de apel, în sensul că însușirea prin semnătură a notei de constatare din 25.05.2011 nu ar presupune recunoașterea creanței, motivând că prin atitudinea sa, intimata-reclamantă a recunoscut aspectele în urma cărora s-a procedat ulterior la recuperarea energiei electrice consumate începând cu 25.05.2008 și nefacturate.

În ceea ce privește sumele pentru care, în apel, s-a reținut că a intervenit prescripția (aferente consumului din perioada 31.05.2008-26.11.2009), autoarea acestui recurs a apreciat că o atare dezlegare contravine raționamentului instanței de prim control judiciar, care a considerat că începutul termenului de prescripție corespunde momentului emiterii facturilor de regularizare.

La data de 06.02.2018, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă și admiterea celui promovat de recurenta-pârâtă. La acest act de procedură, S.C. A. S.R.L. a prezentat un răspuns, la 19.02.2018.

Iar la 07.02.2018 și la 14.02.2017, recurentele au depus întâmpinări, fiecare solicitând respingerea recursului părții adverse.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; doar recurenta-reclamantă a prezentat un punct de vedere.

Recursurile au fost admise în principiu la 03.04.2019, stabilindu-se termen pentru astăzi, în vederea soluționării lor.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Câteva precizări sunt utile, pentru a indica limitele în care considerentele vor fi expuse, pentru că ambele recurente și-au formulat pretențiile în calea de atac în afara cadrului legal; astfel, după ce au indicat că își îndreaptă criticile împotriva dispozitivului și considerentelor, recurenta-reclamantă a solicitat ca decizia să fie casată în parte, cu reținere spre rejudecare, în vreme ce recurenta-pârâtă a pretins ca hotărârea din apel să fie modificată.

Instanța supremă atrage atenția părților că, în contextul supunerii litigiului de față noului C. proc. civ., în recurs nu mai este recunoscută posibilitatea modificării hotărârii atacate, pe care Codul anterior o reglementa în art. 312 alin. (2) și (3); de asemenea, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 C. proc. civ.

Pe de altă parte, afirmația recurentelor că își îndreaptă căile de atac atât împotriva dispozitivului, cât și împotriva considerentelor nu justifică o analiză în sensul avut în vedere de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., text ce reglementează situația în care recursul vizează numai considerentele. Cum însă niciuna dintre recurente nu este mulțumită de dispozitivul deciziei pronunțate în apel, rezultă că intenția de a ataca și considerentele trebuie înțeleasă în sensul în care chiar părțile o privesc, atunci când invocă pretinse contradicții în raționamentul curții de apel, respectiv ca pe un temei al admiterii căilor de atac promovate.

Din rațiuni de logică a expunerii, Înalta Curte va examina mai întâi criticile recurentei-pârâte, care a apreciat că în mod eronat a considerat curtea de apel ca fiind nemodificată acțiunea depusă la 02.03.2016 și a susținut, în corelare cu acest aspect, că invocarea din oficiu a excepției prescripției nu ar fi legală.

O atare analiză se impune a fi făcută prioritar pentru a stabili dacă judecata în etapele procesuale anterioare a respectat cadrul procesual fixat în condițiile legii.

Și în acest punct de debut al analizei, este necesară o subliniere: chiar dacă pronunțarea ultra petita deschide, în concepția noii legislații procesual civile, doar calea revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocarea din oficiu a excepției prescripției, pusă în dependență cu chestiunea acordării a mai mult decât ce s-a cerut, poate releva o greșită aplicare a legii, pentru că, în funcție de modul în care momentul de început al cursului prescripției se situează anterior sau ulterior intrării în vigoare a noului C. civ., regimul de invocare a excepției este diferit: fie de ordine publică, dacă reglementarea incidentă este cea cuprinsă în Decretul nr. 167/1958, fie cel actual, de ordine privată.

Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 09.05.2013 a avut trei petite, prin care S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. B. S.A., să se constate:

a) inexistența dreptului de creanță în cuantum de 1.582.239,22 RON și să se dispună anularea a 36 de facturi,

b) prescripția dreptului de creanță în sumă de 1.582.239,22 RON și

c) inexistența culpei sale față de situația creată de pârâtă.

În procedura de regularizare, cererea de chemare în judecată a fost anulată, prin încheierea din 12.06.2013.

Cererea de reexaminare a acestei încheieri a fost însă admisă la 10.09.2013, când instanța a revenit asupra dispoziției de anulare a primului și celui de-al treilea petit; așadar, în aceste limite ale sesizării inițiale, judecata a debutat.

La 21.10.2013, în termenul prevăzut de lege, reclamanta a depus la dosar o cerere adițională, prin care a solicitat:

a) anularea notei de constatare nr. x/25.05.2011 și a procesului-verbal de verificare nr. x/11/25.05.2011,

b) anularea celor 36 de facturi și, în subsidiar, constatarea inexistenței dreptului de creanță,

c) constatarea inexistenței culpei sale.

Iar la 23.10.2013, reclamanta a modificat cererea și sub aspectul părților, pentru ca judecata să aibă loc în contradictoriu și cu S.C. C. S.A.

În ședința din 02.03.2016, având cuvântul pe fond, reclamanta a susținut că este incomplet al doilea capăt de cerere, iar constatarea inexistenței dreptului de creanță este un efect al intervenirii prescriptiei dreptului material la acțiune pentru sumele aferente primelor 19 facturi din cele 36 emise.

În acest sens și în mod corespunzător, reclamanta și-a modificat pretențiile și în scris, în cadrul concluziilor scrise depuse la 10.03.2016.

Prin încheierea din 11.05.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității formulării, la 02.03.2016, a cererii modificatoare.

Prin urmare, Înalta Curte subliniază, în deplin acord cu instanța de apel, că sancțiunea tardivității nu s-a extins și asupra cererilor adiționale din 21.10.2013 și 23.10.2013, așa încât impune părților concluzia că pretențiile formulate atunci și în contradictoriu cu ambele pârâte conturează cadrul procesual fixat în condițiile art. 204 C. proc. civ., în care instanțele erau ținute să se pronunțe.

Între capetele de cerere cu care tribunalul fusese astfel învestit, nu se regăsea și unul privind prescripția dreptului de creanță.

Acestea sunt împrejurările în care, la 11.05.2016, tribunalul a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului de creanță în cuantum de 1.582.239,22 RON.

Dincolo de faptul că derularea procedurii nu relevă că instanțele anterioare ar fi încălcat principiul disponibilității, întrucât dezlegarea pricinii în considerarea unei excepții invocate din oficiu nu semnifică pronunțare ultra petita, Înalta Curte va evalua măsura în care momentul de început al prescripției se situează înainte ori după intrarea în vigoare a noului C. civ. și, astfel, dacă invocarea din oficiu a excepției prescripției a fost sau nu legală.

Situația de fapt reținută în etapele devolutive ale procesului presupune un control efectuat de către împuterniciți ai S.C. C. S.A. la 25.05.2011 la instalația de alimentare cu energie electrică și de măsurare a consumului la S.C. A. S.R.L., ocazie cu care s-a constatat că o constantă de facturare avea în teren o valoare dublă față de cea înregistrată în baza de date. Consecința acestui control rezidă în întocmirea unei note de constatare și a unui proces-verbal de verificare, a căror anulare s-a cerut și, mai târziu, la 11.12.2012 și 12.12.2012, în emiterea de către S.C. B. S.A. a 36 de facturi de regularizare, în care era indicat prețul consumului real în cei 3 ani anteriori efectuării controlului. Până la promovarea acțiunii de față, 09.05.2013, niciun demers cu semnificație juridică în cauza de față nu a mai fost efectuat de către vreuna din părți.

Recurentele se află în dezacord cu privire la momentul de la care a început să curgă prescripția.

Întrucât un astfel de reper nu poate rămâne la latitudinea părții în defavoarea căreia prescripția curge, momentul în care începe cursul prescripției este în mod expres reglementat de lege, regula fiind că prescripția începe să curgă când se naște dreptul la acțiune.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurenta-pârâtă prin emiterea facturilor de regularizare este cel de a obține plata contravalorii energiei electrice pe care afirmă că recurenta-reclamantă a consumat-o în mod real, dar care a fost facturată eronat, din cauza înregistrării greșite a constantei de facturare în baza de date.

Așa fiind, Înalta Curte constată că dreptul recurentei-pârâte de a pretinde plata contravalorii energiei electrice real consumate s-a născut la data consumului, iar termenul de prescripție a acestui drept a început să curgă de la data exigibilității obligației de plată a sumei.

Pentru a întări această concluzie, părțile au agreat, în clauza cuprinsă în art. 15 alin. (4) din contractul de furnizare a energiei electrice, ca în situații ca cea de față, furnizorul să procedeze la recalcularea facturilor pentru perioada anterioară, care nu poate depăși 36 de luni.

Așa cum s-a stabilit anterior, momentul la care se calculează prescripția nu poate rămâne la latitudinea părții în defavoarea căreia curge, întrucât altminteri ea ar putea să-i zădărnicească acțiunea, raportându-l la o dată ce ar depinde numai de voința sa.

Tocmai de aceea, emiterea facturilor de regularizare nu are aptitudinea de a contura, altfel decât în mod subiectiv, momentul de la care prescripția ar fi început să curgă.

Statuând asupra acestei chestiuni în sens contrar, curtea de apel a considerat că ar fi nelegală legarea momentului de început al curgerii termenului prescripției de efectuarea consumului real, deoarece S.C. B. S.A. nu avea cum să cunoască neconcordanțele cu privire la constanta de facturare, în lipsa vreunor atribuții în acest sens, a căror neîndeplinire să-i fi atras o eventuală culpă; acest punct de vedere este îmbrățișat și de recurenta-pârâtă.

Deși este real că recurenta-pârâtă nu are atribuții în verificarea reperelor de măsurare, Înalta Curte constată că, la rândul său, nici în sarcina recurentei-reclamante nu se poate identifica, în mod rațional, vreo culpă în crearea situației litigioase. Ține doar de modalitatea de lucru a grupului din care fac parte pârâtele organizarea eficientă a activității, căci verificările efectuate sunt de natură să conducă la recuperarea prejudiciului produs, dar în condițiile legii.

De aceea, Înalta Curte impune părților concluzia că dreptul recurentei-pârâte de a pretinde și de a obține plata contravalorii energiei electrice real consumate s-a născut la data consumului.

Recurenta-pârâtă a pretins plata energiei electrice real consumate în perioada 25.05.2008-25.05.2011.

Cum acest interval se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ., la 01.10.2011, rezultă că nu sunt aplicabile prevederile acestuia asupra prescripției, ci cele anterioare, cuprinse în Decretul nr. 167/1958. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat deja în interesul legii, statuând în decizia nr. 1 din 17.02.2014, că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011 rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, care obligă instanțele ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu este aplicabil regimul de ordine privată al prescripției, reglementat de noul C. civ., ci cel de ordine publică, consacrat de Decretul nr. 167/1958, ceea ce conduce spre concluzia că invocarea din oficiu a excepției prescripției a fost o măsură legală.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat existența unor cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Astfel, a susținut că intimata-reclamantă a recunoscut că 17 facturi nu ar fi prescrise, sens în care a făcut trimitere la notele de ședință depuse la 11.05.2016, dar această împrejurare va fi examinată o dată cu recursul părții adverse, pentru că ea nu are aptitudinea de a contura eventuala nelegalitate a măsurii de constatare a inexistenței, ca efect al prescripției, a creanței S.C. B. S.A. în sumă de 762.734,06 RON, pentru care au fost emise celelalte 19 facturi.

Mai departe, recurenta-pârâtă a considerat că la data introducerii acțiunii de față cursul prescripției a fost întrerupt, întrucât nu ar fi putut să-și realizeze creanța atât timp cât litigiul prezent poartă tocmai asupra existenței acesteia.

Înalta Curte reține că prescripția sancționează neexercitarea dreptului la acțiune în termenul legal; prin urmare, cauza de întrerupere prevăzută de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 trebuie înțeleasă din această perspectivă și, pentru a produce efectul întreruptiv, titularul acțiunii trebuie să fie cel împotriva căruia curge prescripția, care abandonează astfel atitudinea de pasivitate. Pentru aceleași rațiuni, acțiunea demarată împotriva sa nu poate da naștere aceluiași efect.

Rămâne rezultat al unui raționament speculativ aprecierea recurentei-pârâte asupra sorții pe care ar fi avut-o un proces, dacă l-ar fi declanșat. Lipsa sa, dar și neformularea unei cereri reconvenționale în cauza de față relevă doar că atitudinea de pasivitate s-a menținut constantă, așa încât cursul prescripției nu a fost întrerupt.

De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că nu este de acord cu susținerea instanței de apel, în sensul că însușirea prin semnătură a notei de constatare din 25.05.2011 nu ar presupune recunoașterea creanței, motivând că prin atitudinea sa, intimata-reclamantă a recunoscut aspectele în urma cărora s-a procedat ulterior la recuperarea energiei electrice consumate, dar nefacturate. Nici această afirmație nu justifică, prin ea însăși, incidența motivului de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, atât timp cât recunoașterea vizează aspecte factuale, nu însă, în mod neechivoc, dreptul de creanță.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că este legală dispoziția adoptată în apel, în sensul constatării inexistenței dreptului de creanță pentru suma de 762.734,06 RON, reprezentând 19 facturi, criticile expuse de către recurenta-pârâtă nejustificând o concluzie în sens contrar.

Analiza căii de atac promovate de recurenta-reclamantă relevă, în schimb, caracterul său fondat.

Această parte urmărește constatarea inexistenței dreptului de creanță al S.C. B. S.A. și pentru restul de 17 facturi, ca efect al intervenirii prescripției.

Recurenta-reclamantă a invocat motivarea contradictorie a deciziei, prin prisma faptului că, deși curtea de apel a stabilit că data emiterii celor 36 de facturi de regularizare (11.12.2012 și 12.12.2012) reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripție și deși a luat act că nu a intervenit niciun motiv de întrerupere a cursului prescripției, a apreciat apoi că doar creanțele constatate de 19 facturi sunt stinse prin prescripție, nu și celelalte.

Distinct de faptul că data emiterii facturilor de regularizare nu reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, după cum s-a reținut, Înalta Curte recunoaște că lipsește justificarea logică a raționamentului din apel. Astfel, singurul argument avut în vedere în calea devolutivă de atac pentru a schimba sentința primei instanțe, în sensul de a respinge capătul de cerere privind inexistența dreptului de creanță pentru restul facturilor, constă în pretinsa neatacare a considerentelor hotărârii sub acest aspect, care, astfel, ar fi dobândit putere de lucru judecat. Or, un asemenea raționament pare a fi expresia unei erori, de vreme ce titularul dreptului de creanță apelase hotărârea, iar devoluțiunea era totală.

Pe de altă parte, S.C. B. S.A. a opus recurentei-reclamante recunoașterea a 17 facturi, prin notele de ședință depuse la 11.05.2016.

Subliniind că poziția procesuală a reclamantei a fost expusă la 02.03.2016, nu la 11.05.2016, Înalta Curte notează că ea nu relevă o recunoaștere expresă a celor 17 facturi, așa cum afirmă S.C. B. S.A., ci doar faptul că încă de la data emiterii facturilor de regularizare, dreptul de creanță aferent celorlalte 19 facturi, corespunzătoare unei perioade situate cu mai mult de 3 ani înainte, era prescris.

De altfel, o atare dihotomie însoțește întregul raționament al instanței de apel, care propune, în acest mod, un regim diferit al sumelor pretinse pentru un interval de timp situat cu mai mult de 3 ani înaintea emiterii facturilor de regularizare față de cel al sumelor pretinse pentru intervalul situat înlăuntrul celor 3 ani anteriori, dintre care doar primele ar fi afectate de prescripție.

Această abordare exprimă faptul că la data emiterii facturilor de regularizare, dreptul de a obține plata sumelor pretinse pentru un interval de timp situat cu mai mult de 3 ani înainte era deja prescris.

Ea nu explică însă motivul pentru care dreptul la plata celeilalte sume nu ar fi stins, cât timp s-a reținut pasivitatea recurentei-pârâte și lipsa vreunei cauze care să întrerupă cursul prescripției.

Facturile de regularizare nu au semnificația nașterii dreptului de creanță, nici putere de titlu executoriu și nimic nu ar fi împiedicat S.C. B. S.A. să acționeze în justiție anterior emiterii lor, pentru a-și valorifica dreptul de creanță. De altfel, niciun argument solid nu a fost prezentat instanței pentru a justifica emiterea facturilor de regularizare la aproape 18 luni de la data controlului.

Asemenea împrejurări nu pot fi imputate recurentei-reclamante, iar cursul prescripției nu poate fi determinat de atitudinea diligentă sau nu a creditorului, căci întârzierea sa în operațiunea de identificare a creanțelor din patrimoniu nu poate să rămână nesancționată.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că partea adversă nu a abandonat atitudinea de pasivitate, formulând vreo cerere reconvențională și a afirmat că, în lipsa vreunui motiv de întrerupere a cursului prescripției, aceasta s-a împlinit.

Cât timp aceste susțineri au fost deja verificate cu ocazia recursului declarat de S.C. B. S.A. și apreciate ca fiind corespunzătoare realității, Înalta Curte nu consideră util a le mai relua.

Ele justifică însă concluzia că recursul declarat de către recurenta-reclamantă este fondat; de aceea, în temeiul art. 497 C. proc. civ., decizia atacată urmează să fie casată, iar cauza va fi trimisă, spre o nouă judecată, instanței de apel.

Chiar dacă, formal, întinderea casării pare a fi totală, această măsură nu este determinată decât de caracterul unitar al căii de atac; cu toate acestea, este necesar a se indica instanței de rejudecare că dispozițiile necriticate în recurs (soluțiile date capetelor de cerere prin care s-a solicitat anularea notei de constatare nr. x/25.05.2011, a procesului-verbal de verificare nr. x/11/25.05.2011 emise de pârâta S.C. C. S.A., și a 36 de facturi fiscale emise de pârâta S.C. B. S.A.) urmează a fi reluate în dispozitivul noii decizii ce se va pronunța, pentru că au intrat în puterea de lucru judecat. Desigur, judecătorii din apel vor respecta dezlegările obligatorii oferite în decizia de față, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 719/11.04.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 5 iunie 2019.