ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1044/2019

Ședința publică din data de 16 mai 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 154/8 iunie 2017 Curtea de Apel Ploiești a admis excepția lipsei calității de reprezentant a recurentului A. pentru recurenta B., invocată din oficiu; a anulat cererea de recurs formulată de recurenta B. împotriva încheierii din data de 12.04.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, pentru lipsa calității de reprezentant.

Prin aceeași decizie, s-a admis excepția lipsei semnăturii recurentului C., invocată din oficiu și s-a constatat nulitatea recursului declarat de acesta împotriva încheierii din data de 12.04.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, pentru lipsa semnăturii.

Totodată, s-a admis recursul declarat de A., s-a casat în parte încheierea din data de 12.04. 2017 a Tribunalului Dâmbovița și s-a trimis cauza la aceeași instanță sub aspectul excepțiilor de neconstituționalitate, menținându-se restul dispozițiilor încheierii.

La data de 4 septembrie 2017, A. și C. au formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 154 pronunțată la 8 iunie 2017 de Curtea de Apel Ploiești, invocând dispozițiile art. 498 alin. (1), art. 509 pct. 5 și pct. 8, art. 178 alin. (1), art. 442, art. 443, art. 444, art. 514, art. 515 și art. 516 din Legea nr. 134/2010.

Cererea de revizuire se bazează, în esență, pe următoarea expunere de motive:

Având în vedere dispozițiile art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, revizuenții au considerat că este ilogică trimiterea cauzei la aceeași instanță sub aspectul excepțiilor de neconstituționalitate invocate de aceștia, deoarece Tribunalul Dâmbovița, prin hotărârea casată în parte și-a format deja opinia, potrivnică rezoluției din 18 mai 2016 dată de Inspecția Judiciară a CSM anexată în copie la dosarul civil nr. x/2017

Mai mult decât atât, opinia Tribunalului Dâmbovița, s-a bazat în principal pe întâmpinarea pârâtei D. S.A. București care împreună cu pârâtele CNPP și Casa Județeană de Pensii Dâmbovița au avut și în acest proces un interes comun, în sensul de a fi exonerate de complicitate în ceea ce privește încălcarea dreptului fundamental și imprescriptibil al asiguratului defunct E. de a i se recalcula pensia în condițiile O.U.G. nr. 4/2005 și O.U.G. nr. 19/2007, asupra căreia reclamantul-revizuent a ridicat excepția de neconstituționalitate.

În temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.) în dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 din prezenta cauză, revizuenții au arătat că există hotărâri definitive potrivnice, date în interval de timp de o săptămână de instanțe de același grad ale Curții de Apel Ploiești, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv, Decizia nr. 1358/03.04.2012, care încalcă autoritatea de lucru judecat în Decizia nr. 1207/27.03.2012 cu efecte ulterioare și consecințe nefavorabile în dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013.

În expunerea motivului nr. 3, în temeiul art. 514, art. 515 și art. 516 din Legea nr. 134/2010, revizuenții au arătat că ridică excepția de neconstituționalitate a art. 165 alin. (6) din Legea nr. 263/2010.

S-a mai susținut că, potrivit art. 488 pct. 4 din noul C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 2002/2011, depășind atribuțiile judecătorești, instanța a ignorat cu rea credință probele relevante încuviințate, aflate în copie la filele nr. x, 46, 49, 56 din dosarul civil nr. x/2017 și a dispus altfel decât prevederile legii, respingând în tot acțiunea îndreptățită a reclamantului și în mod implicit dreptul fundamental și imprescriptibil de a i se recalcula pensia în condițiile O.U.G. nr. 4/2005.

Revizuenții au mai arătat că, potrivit art. 178 alin. (1) din noul C. proc. civ. sau art. 281 alin. (2) din noul C. proc. pen.. nulitatea absolută este guvernată de: principiul retroactivității, principiul repunerii părților în situația anterioară (restitutio în integrum) și principiul anulării actului legislativ subsecvent (Legea nr. 263/2010) ca urmare a anulării actului legislativ inițial (Legea nr. 19/2000), cu precizarea că părțile sunt participanții la sistemul public de pensii pe deoparte, iar pe de altă parte CNPP, casele teritoriale și sectoriale de pensii.

S-a mai arătat că, pe fond, în dosarul nr. x/2012, în temeiul art. 178 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.), revizuenții-reclamanți invocă în fața instanței de revizuire a recursului admis în parte de Curtea de Apel Ploiești, nulitatea absolută a buletinului de calcul nr. 72445/22.02.2005 emis de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița care nu a fost comunicat reclamantului împreună cu decizia de recalculare a pensiei din oficiu nr. 72443/22.02.2005, încălcându-se de către pârâta Casa Județeană de Pensii Dâmbovița art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 4/2005, așa cum a constatat expertiza judiciară efectuată asupra dosarului civil subsecvent nr. 932/120/2011.

Având în vedere dispozițiile sentinței civile nr. 2352/2011, se poate aprecia, au susținut revizuenții, că vechimea în serviciu din perioada 1942-1945 a fost subevaluată la 2 ani 5 luni și 17 zile în loc de 3 ani 6 luni și 2 zile, încălcându-se de către Casa Județeană de Pensii Dâmbovița art. 17, art. 18, art. 19 și art. 20 din Legea nr. 164/2001 și cu deosebire art. 12 din Legea nr. 44/1994.

Practica neunitară a actului de justiție a Curții de Apel Ploiești este mai mult decât relevantă, examinând cu atenție hotărârile definitive date de curte în deciziile contradictorii susmenționate nr. 1207/27.03.2012 și nr. 1358/03.04.2012, privitoare la interpretarea art. 18 din Legea nr. 164/2001 și cu deosebire a art. 10 din Legea nr. 44/1944.

Este mai mult decât evident că odată cu constatarea nulității absolute a actului inițial (buletinul de calcul nr. 72443/22.02.2005), toate actele de decizie subsecvente cererii principale care au făcut obiectul dosarului civil x/2010 legate de dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 sunt lovite de nulitate absolută, excepție făcând doar două dispoziții ale sentinței civile nr. 885/26.04.2013 privind indemnizația de război și sporul de front din dosarul nr. x/1992.

Au precizat revizuenții că, în drept, își întemeiază cererea de revizuire, în principal, pe dispozițiile. 498 alin. (1) și art. 509 pct. 8, din Legea nr. 134/2010, precum și pe toate temeiurile de drept invocate în cuprinsul acestei cereri.

În temeiul art. 509 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 revizuenții au susținut că cererea de revizuire în parte a recursului privind cererile de îndreptare a erorilor materiale din dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013 se bazează pe următoarea expunere de motive:

S-a arătat, în esență, că, având în vedere art. 509 pct. 5 din Legea nr. 134/2010, este imperativă conexarea dosarelor civile nr. x/2013 și nr. y/2013 și că, potrivit art. 443 și art. 444 din Legea nr. 134/2010, dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013 trebuie îndreptat și completat, evidențiindu-se în ce sens trebuie procedat sub acest aspect.

Prin cererea de revizuire formulată de revizuienta-pârâtă Casa Județeană de Pensii Dâmbovița care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2015, Tribunalul Dâmbovița a dat sentința civilă nr. 1307/21 septembrie 2015 respingând cererea revizuentei-pârâte cu cheltuieli de judecată, însă Casa Județeană de Pensii Dâmbovița nu a pus în executare sentința civilă nr. 885/26.04.2013 deoarece la pag. 4 din considerente și la pag. 5-6 s-a strecurat o eroare materială, au mai arătat revizuenții.

S-a mai susținut că la pag. 6 din dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013 privind emiterea unei noi decizii de recalculare prin care să fie luată în considerare adeverința x/03.10.2011 precum și calculul și plata drepturilor cuvenite urmare a valorificării respectivei adeverințe, s-a strecurat o altă eroare materială care potrivit art. 443 din Legea nr. 134/2010 trebuie îndreptată, în sensul anulării acestei dispoziții, care contravine în primul rând prevederilor Legii nr. 262/2008 și în al doilea rând este incompletă motiv pentru care instanța, conform dispozițiilor art. 1201 C. civ., a respins autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta S.C. D. S.A. în dosarul civil x/2012

Mai mult decât atât, în temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.) în dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 din prezenta cauză, există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad ale Tribunalelor Argeș și Dâmbovița care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv, sentința civilă nr. 1924/2013 pronunțată de Tribunalul Județean Argeș în dosarul nr. x/2012 sentința civilă nr. 1186/08.10.2014 pronunțată de Tribunalul Județean Dâmbovița în dosarul civil nr. x/2014, disjuns din dosarul nr. x/2013, la care a fost depusă în fața instanței adeverința nr. 37103 emisă de pârâta S.C. D. S.A. București la data de 01.09.2014, depusă în copie la dosarul civil x/2017, care potrivit art. 281 alin. (4), lit. b) și lit. c) din Legea nr. 135/2010 (noul C. proc. pen..), este un acord de recunoaștere în tot a vinovăției solicitat în mod expres în dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013, în care se arată în fața unei alte instanțe a Tribunalului Dâmbovița, în scris și sub semnătură:"Prezenta anulează adeverințele x/18.02.2009 și y/11.04.2013"

Totodată, s-a mai arătat că, în temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010, în introducerea dispozitivului de la pag. 5 s-a strecurat, din oficiu, cea mai gravă eroare judiciară din dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013 a cărui revizuire se cere, în sensul că prin efectele ei s-a încălcat dreptul fundamental și imprescriptibil al asiguratului de a i se recalcula pensia în condițiile O.U.G. nr. 4/2005 și O.U.G. nr. 19/2007, asupra căreia reclamanții-revizuenți au ridicat excepția de neconstituționalitate, respinsă cu rea credință de aceeași instanță a Tribunalului Dâmbovița, dar în recursul formulat de recurenți fiind admisă în parte prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în ședința publică din data de 8 iunie 2017 aflată în dosarul de recurs nr. x/2017 anexat dosarului civil nr. x/2012, iar pe cale de consecință această gravă eroare judiciară trebuie desființată, deoarece nu este altceva decât un atentat la drepturile fundamentale ale omului.

În temeiul art. 509 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 (noul C. proc. civ.) în dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981 din prezenta cauză, există hotărâri definitive potrivnice, date în interval de timp de o săptămână de instanțe de același rang ale Curții de Apel Ploiești, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv, Decizia nr. 1358/03.04.2012, care încalcă autoritatea de lucru judecat în Decizia nr. 1207/27.03.2012, cu efecte ulterioare inadmisibile în dispozitivul sentinței civile nr. 885/26.04.2013, dispoziție ce trebuie înlocuită arătându-se în ce sens.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 509 pct. 5 și 8 noul C. proc. civ.

La termenul din 11 octombrie 2017 instanța de revizuire, constatând că hotărârea în raport de care se solicită revizuirea a fost pronunțată în dosare care au fost înregistrate pe rolul instanțelor anterior datei de 15.02.2013, față dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76 din 24 mai 2012, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a apreciat că cererea și motivele de revizuire sunt supuse vechiul C. proc. civ.

Având în vedere că părțile au invocat numai temeiuri din Noul C. proc. civ., pentru ca aceștia să precizeze cererea, s-a amânat cauza, sens în care, instanța a dispus emiterea unei adrese către revizuenții A. și C., cu mențiunea, de a preciza care sunt normele de revizuire, în raport de vechiul C. proc. civ., pe care se întemeiază cererea de revizuire, să indice la fiecare motiv pe ce argumente se întemeiază, iar cu privire la cel pe contrarietate să precizeze care sunt hotărârile supuse contrarietății și care este, în mod concret, hotărârea a cărei revizuire o solicită, sub sancțiunea suspendării prev. de art. 155

1

din vechiul C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 8 noiembrie 2017, cauza a fost suspendată conform 155

1

C. proc. civ. pe considerentul că revizuenții A. și C. nu au precizat, în raport de vechiul C. proc. civ., care sunt normele de revizuire pe care se întemeiază cererea, nu au indicat, la fiecare motiv, pe ce argumente se întemeiază, iar cu privire la contrarietate nu au precizat care sunt hotărârile supuse contrarietății și care este hotărârea a cărei revizuire o solicită.

La data de 7 februarie 2019, instanța de revizuire a dispus repunerea pe rol a cauzei, iar la termenul din 13 martie 2019 în temeiul art. 248 și art. 252 alin. (1) C. proc. civ., din oficiu, a invocat excepția perimării cererii de revizuire, pe care a pus-o în discuția părților prezente și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin decizia nr. 106 din 13 martie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis excepția perimării, invocată din oficiu; a constatat perimată cererea de revizuire a deciziei nr. 154 pronunțată la 8 iunie 2017 de Curtea de Apel Ploiești, formulată de revizuenții A. și C. în contradictoriu cu intimații Casa Județeană de Pensii Dâmbovița, Casa Națională de Pensii Publice București și D. S.A. - Divizia Exploatare Producție România ASSET III Muntenia Vest.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de revizuire a reținut, în esență, că perimarea este o sancțiune procedurală care constă în stingerea procesului în faza în care se găsește și care este dedusă din faptul nestăruinței părții vreme îndelungată în proces. De asemenea, a reținut că de la data de 8 noiembrie 2017 și până în prezent dosarul a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de 1 an și că, în speță, nu a intervenit nicio cauză de întrerupere ori de suspendare a termenului de perimare, în condițiile art. 249 și 250 din C. proc. civ., astfel că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 248 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin cererea transmisă la data de 16 martie 2019, recurenții-revizuenți C. și A., au arătat că înțeleg să formuleze recurs, în temeiul art. 510 alin. (1), art. 498 alin. (1) și art. 174 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, urmare hotărârii din 13 martie 2019, solicitând admiterea recursului și casarea încheierii din 8 noiembrie 2017.

Astfel, recurenții-revizuenți au susținut, în esență, următoarele:

Formularea prezentei cereri de recurs se bazează, în principal, pe dispozițiile art. 510 alin. (1) și art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 care prevăd că:

"În cazul în care competența de soluționare a recursului aparține tribunalului sau curții de apel și s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanța de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop."

Au mai susținut că s-a dovedit a fi ilogică trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță sub aspectul excepțiilor de neconstituționalitate invocate de recurenți, deoarece instanța de fond a Tribunalului Dâmbovița, prin hotărârea din 12 aprilie 2017, casată în parte, și-a format deja opinia, potrivnică rezoluției din 18 mal 2016 dată de Inspecția Judiciara a CSM, iar la rejudecare, potrivit legii, completul care a rejudecat cauza a ignorat considerentele deciziei nr. 154/2017. Noul complet a rejudecat procesul iar rezultatul a fost același, ca în situația anterioară, motiv pentru care s-a arătat că au înțeles să reformuleze cererea de revizuire a deciziei nr. 154/2017 în sensul rejudecării recursului, potrivit dispozițiilor art. 498 alin. (1) din Legea 134/2010.

Recurenții-revizuenți au solicitat a se sesiza direct Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate ridicate în dosarul nr. x/2012, care au legătură directă cu dosarul administrativ de pensionare nr. 72443/1981, respectiv Legea nr. 262/2008, O.U.G. nr. 19/2007, care a modificat art. 162 alin. (3) și art. 165 alin. (7) din Legea nr. 263/2010.

În temeiul art. 174 alin. (2) din Legea nr. 134/2010, în vederea repunerii pe rol a acțiunii cu împăcarea părților, recurenții-revizuenți au solicitat instanței de recurs să constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 73443/22.07.2010, nr. 72443/01.10.2012 și nr. 72443/18.05.2008; nulitatea absolută a deciziei 753691 din 13.01.1992, cu recuperarea prejudiciului total creat de angajatorul D. S.A. București și de Casa Județeană de Pensii Dâmbovița împreună cu ANVR-Filiala Dâmbovița, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, la 10 mai 2019, recurenții-revizuenți au depus note de ședință solicitând, în esență, a se casa și decizia nr. 466/2014 a Curții Constituționale, prezentând, totodată, în mod amplu efectele deciziei nr. 19/2011 și ale deciziei nr. 40/2008 date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La 13 mai 2019, intimata D. S.A. a transmis întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, iar, în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

Cu titlu prealabil, se impune subliniat că, deși recurenții-revizuenți au indicat în cuprinsul cererii de recurs dispoziții din Noul C. proc. civ., față de prevederile art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speță sunt incidente dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, prin prisma cărora va fi examinată cererea de recurs.

Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, în raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, va respinge recursul, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești, exercitarea și efectele acestora sunt guvernate de principiul legalității căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituțional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac și exercitarea lor în condițiile legii, potrivit cu natura și scopul lor și într-o anumită ordine.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

În speță, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat împotriva unei decizii irevocabile, prin care s-a constatat perimată cererea de revizuire exercitată împotriva unei decizii pronunțate în recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 328 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită, iar in conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul.

Prin edictarea acestei din urmă dispoziții legale legiuitorul a urmărit doar să suprime apelul în această situație, iar nu să creeze un recurs pentru toate cazurile în care se cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri.

Doctrina si jurisprudența, în mod unanim și constant, s-au pronunțat în sensul că și în cazul contrarietății de hotărâri este aplicabila dispoziția din art. 328 alin. (1), recursul fiind admisibil numai dacă cea de-a doua hotărâre ce a fost atacată cu revizuire este și ea susceptibilă de recurs.

Împotriva hotărârii judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează obiectul recursului, sunt supuse acestei căi de atac "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională".

De asemenea, au acest caracter, irevocabil, hotărârile date în soluționarea unei cereri de revizuire a unei decizii pronunțate în recurs, când pricina a fost soluționată prin reținerea unui incident procedural, cum este cel al perimării.

Or, așa cum s-a menționat anterior, cu referire la dispozițiile procedurale care circumstanțiază obiectul recursului, împotriva hotărârilor irevocabile nu mai este deschisă această cale de atac.

Împrejurarea că în art. 253 alin. (2) C. proc. civ. se menționează că "hotărârea care constată perimarea este supusă recursului", nu poate fi înțeleasă în sensul că este susceptibilă de această cale de atac și decizia prin care se constată intervenit incidentul procedural al perimării în faza procesuală a unei cereri de revizuire împotriva unei decizii pronunțate în recurs.

Aceasta, întrucât intenția legiuitorului nu a fost aceea de a deschide o nouă cale de atac a recursului, după ce hotărârea a devenit irevocabilă fiind epuizat dreptul de a exercita recurs.

La aceeași concluzie conduce și coroborarea dispozițiilor art. 253 alin. (2) cu cele ale art. 299 alin. (1) C. proc. civ. și art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., texte care, definind obiectul recursului, stabilesc în mod clar că acesta nu poate fi reprezentat de hotărâri irevocabile.

Cu alte cuvinte, hotărârea pronunțată asupra incidentului perimării poate fi atacată cu recurs numai dacă și hotărârea care s-ar fi pronunțat în cererea perimată ar fi fost susceptibilă de această cale de atac.

Cum decizia a cărei revizuire s-a solicitat este irevocabilă, nefiind supusă recursului, rezultă că și hotărârea prin care s-a soluționat cererea de revizuire îndreptată împotriva sa este tot irevocabilă și, ca atare, potrivit legii ea nu poate face obiect al unui recurs, chiar dacă, s-a constatat ca fiind perimată.

Așadar, în speță, recursul indreptat impotriva hotărârii prin care s-a soluționat cererea de revizuire este inadmisibil, în condițiile în care, hotărârea în raport cu care se solicită revizuirea a fost pronunțată de o instanță de recurs.

Prin urmare, reținându-se că decizia nr. 106 din 13 martie 2019, a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, prin care s-a constatat perimată cererea de revizuire a deciziei nr. 154 din 8 iunie 2017 a Curții de Apel Ploiești, nu este susceptibilă de reformare pe calea recursului și, față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuenții C. și A. împotriva deciziei nr. 106 din 13 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2019.