ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3729/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2755/06.07.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea precizată privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții B. și C. și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 75.691,43 RON cheltuieli de judecată și către pârâtul C. a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată".

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că natura juridică a răspunderii administratorilor este una contractuală, iar obligațiile ce le incumbă acestora sunt de mijloace, și nu de rezultat, astfel încât revine părții interesate sarcina de a dovedi că un anumit rezultat nu a fost atins din cauza neglijenței sau lipsei de diligență a administratorilor.

În privința conținutului obligațiilor ce le reveneau pârâților, reclamanta a pretins că trebuie stabilit prin raportare la regulamentele D., precum și la dispozițiile Regulamentului BNR nr. 20/2009 care recomandă prudență în relația cu "singurii debitori".

În ce privește Regulamentul D. de organizare, funcționare și ordine interioară 2008, Tribunalul a reținut că a fost adoptat prin Hotărârea AGEA nr. 9/11.03.2008, iar în ce privește Regulamentul E., reclamanta recunoaște că nu a fost implementat formal în România, deși managementul din Italia a solicitat acest lucru.

Cu privire la această ultimă afirmație, Tribunalul a avut în vedere faptul că singura probă administrată pe acest aspect o constituie un mail transmis pârâților la data de 03.11.2008 de către o persoană cu privire la care nu se face dovada că ar fi reprezentat legal societatea mamă, iar pe de altă parte nu există nicio dovadă cu privire la procedura legală relevantă referitoare la modalitatea concretă de adoptare a regulamentelor în cadrul societății reclamante.

La rândul lor, pârâții s-au apărat susținând că faptele imputate se circumscriu unor decizii de afaceri luate într-o anumită conjunctură economică, astfel încât nu pot fi ținuți răspunzători, conform art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia administratorul nu încalcă obligația prevăzută la alin. (1), dacă în momentul luării unei decizii de afaceri el este în mod rezonabil îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe baza unor informații adecvate.

Tribunalul a apreciat că apărările pârâților sunt întemeiate, în sensul că nu poate fi reținută în sarcina acestora săvârșirea vreunei fapte ilicite, această concluzie fundamentându-se și pe situația financiară a societății reclamante ulterioară încetării mandatului pârâților. Astfel, în ce privește primul capăt de cerere, potrivit expertizei contabile efectuate în cauză, a rezultat că în perioada 01.06.2009 - 31.08.2011, pentru contractele de leasing încheiate de reclamantă cu F. și G., s-au emis facturi în valoare de 36.955.675,19 RON și s-au încasat sume în valoare de 18.532.366,23 RON, rezultând un sold al facturilor emise și neîncasate de 18.423.308,96 RON (conform evidențelor contabile ale reclamantei soldul facturilor emise, neîncasate și ajunse la scadență la 31.08.2011 este de 15.071.985,54 RON). Pe de altă parte, ulterior datei rezilierii contractelor respective, care a avut loc în august și septembrie 2011, nu au mai fost emise facturi aferente acestora, însă au fost înregistrate alte sume care au diminuat soldul de la 01.09.2011.

Din această situație, s-a reținut că soluția transferării contractelor de leasing de la beneficiarul inițial, a cărui insolvență era iminentă, către alte societăți din același grup, a asigurat încasarea în continuare a unor sume importante de bani, în temeiul contractelor respective, astfel încât nu se poate contesta oportunitatea acesteia. În mod evident, recuperarea datoriilor de la societatea care a intrat ulterior în insolvență ar fi fost mult îngreunată de această situație.

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că încheierea contractelor de leasing imobiliar s-a făcut cu respectarea obiectului de activitate al societății reclamante, astfel cum a fost extins prin Hotărârea AGA nr. 5/04.03.2008, anexată întâmpinării depuse de pârâtul B.. În același timp, transferul contractelor de leasing nu s-a realizat cu încălcarea procedurilor prevăzute în Regulamentul D., privind necesitatea aprobării finanțărilor peste o anumită valoare, întrucât nu a fost vorba de finanțări noi, în sensul de sume de bani adiționale, și nici de finanțări către clienți noi, în condițiile în care relațiile de afaceri ale reclamantei cu societățile din H. se derulau încă din anul 2002, aspect confirmat de martorii audiați în cauză și de reclamantă însăși.

Totodată, Tribunalul a considerat că nu se poate face abstracție, în aprecierea oportunității măsurii contestate de reclamantă, de conjunctura economică în care aceasta a fost efectuată, de notorietate, caracterizată prin lipsa lichidităților, iar consecințele încheierii contractelor în discuție nu pot fi apreciate exclusiv prin raportare la data la care acestea au fost încheiate, fără a se ține cont de evoluția ulterioară a acestora.

Astfel, potrivit concluziilor expertului, la nivelul lunii martie 2015, provizioanele totale calculate de reclamantă pentru contractele de leasing inițiale, potrivit normelor obligatorii ale BNR, totalizau 6.216.689,20 RON, în timp ce totalul veniturilor din dobânzi, ținând cont și de reposedarea unora dintre vehiculele închiriate, precum și de acordurile și contractele ulterioare încheiate cu privire la aceleași vehicule, era de 9.054.533,01 RON, rezultând așadar un profit total de 2.837.843,81 RON.

În ce privește operațiunile de reeșalonare a dobânzilor inițiale, Tribunalul a apreciat că s-au efectuat cu respectarea normelor financiar contabile, în temeiul actelor adiționale încheiate cu beneficiarii contractelor de leasing, astfel cum a confirmat expertul contabil numit în cauză. În plus, martorul I. a confirmat că astfel de operațiuni se efectuau constant, ținând cont de situația economică a debitorilor, chiar și cu alți clienți ai reclamantei, fiind continuate chiar și de managementul ulterior al societății. În sfârșit, și în acest caz nu se poate face abstracție, la aprecierea oportunității măsurilor de rescadențare, de contextul economic general în care acestea au intervenit, precum și de împrejurarea că nu poate fi reținută încălcarea vreunei dispoziții legale prin măsurile respective.

Cu privire la operațiunea de compensare contestată de reclamantă, Tribunalul a constatat că nu poate fi reținută vreo faptă ilicită în sarcina pârâtului B., în condițiile în care societatea reclamantă a obținut încasări în temeiul contractului de finanțare, în valoare de 60.000 Euro, iar în contul datoriei a fost predată o ambarcațiune pe care expertul desemnat în cauză a evaluat-o la suma de aproximativ 200.000 Euro. S-a avut în vedere totodată faptul că ordinul de compensare întrunește elementele prevăzute de lege, conform concluziilor expertului contabil, astfel încât a fost în măsură să diminueze datoria inițială, precum și faptul că ambarcațiunea în discuție a fost dată în leasing unei alte societăți care a oferit garanții personale suplimentare, iar societatea reclamantă s-a înscris la masa credală a ambelor societăți, J. și K., astfel cum rezultă din tabele definitive publicate în BPI, anexate întâmpinării depuse de pârât.

Față de considerentele expuse, Tribunalul a apreciat că măsurile adoptate de pârâți în legătură cu contractele supuse analizei se circumscriu noțiunii de "decizii de afaceri", fiind luate într-un anumit context economic și au fost de natură să permită reclamantei să recupereze sume mari de bani de la debitori, neputând antrena angajarea răspunderii pârâților pentru încălcarea obligațiilor diligență ce le reveneau în calitate de administratori.

În consecință, nefiind în prezența unor fapte ilicite ale pârâților săvârșite cu vinovăție, ținând cont și de caracterul accesoriu al cererilor privind dobânda, Tribunalul a respins acțiunea ca nefondată, obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți, conform dovezilor de la dosar, reprezentând onorariu avocat, respectiv onorariu expert.

Prin încheierea din data de 26.10.2017, apelată în cauză, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârâtul C. și a dispus din oficiu îndreaptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 2755/06.07.2017 cu privire la calea de atac, in sensul că menționării că hotărârea poate fi atacată cu apel in 15 zile de la comunicare.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin sentința civilă nr. 2755/06.07.2017, în raport de culpa procesuală pentru declanșarea litigiului, instanța a obligat reclamanta la plata către pârâți a cheltuielilor de judecată pe care aceștia au dovedit că le-au efectuat, conform înscrisurilor depuse la dosar.

În privința pârâtului C., în raport de probele administrate, instanța a acordat doar o parte din cheltuielile solicitate, respectiv onorariul de expert. În privința onorarului de avocat, constatând că înscrisurile depuse de parte în susținerea cererii accesorii referitoare la cheltuieli sunt redactate într-o limbă străină, nefiind respectate dispozițiile art. 112 alin. (5) C. proc. civ. 1865, Tribunalul a apreciat că partea nu este îndreptățită să obțină recuperarea acestor cheltuieli, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ.

În consecință, întrucât părții i s-au acordat doar acele cheltuieli pe care a dovedit, în condițiile legii, că le-a efectuat, Tribunalul a reținut că valoarea cheltuielilor acordate nu reprezintă rezultatul unei erori de calcul, de natură să atragă incidența art. 281 C. proc. civ. de la 1865, motiv pentru care cererea va fi respinsă.

În ce privește termenul de declarare a căii de atac pe care părțile interesate o pot exercita împotriva sentinței menționate, Tribunalul a constatat că s-a menționat, din eroare, un termen de 30 de zile de la comunicare, în loc de 15 zile de la comunicare, cum era corect, conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ. 1865, motiv pentru care a fost admisă sesizarea din oficiu pentru îndreptarea erorii materiale relevate.

Împotriva sentinței civile nr. 2755/06.07.2017 a declarat apel în termenul legal, motivat, apelanta reclamantă A. S.R.L., iar împotriva încheierii din data de 26.10.2017 a declarat apel, apelantul pârât C..

Prin decizia civilă nr. 546/12.03.2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

În motivare, Curtea a reținut faptul că, în speță, faptele ilicite care li se impută părților constau în transferul unor contracte de leasing, încheiate inițial cu societățile L. și M., către societatea F., pentru primul capăt de cerere, valoarea prejudiciului fiind stabilită prin raportare la sumele facturate către F. până la 01.09.2011 și neachitate, schimbarea scadenței inițiale din anumite contracte de leasing, care a determinat, în opinia reclamantei, imposibilitatea facturării către utilizatori a dobânzii adiționale și compensarea intervenită în temeiul Ordinului de compensare încheiat cu J. S.R.L.

Apelanta reclamantă a solicitat obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate societății în perioada în care aceștia au îndeplinit atribuțiile de președinte al consiliului de administrație și director general, respectiv vicepreședinte al consiliului de administrație, conform dispozițiilor legale care reglementează răspunderea administratorilor.

În mod corect s-a reținut de către instanța de fond faptul că natura juridică a răspunderii administratorilor este una contractuală, iar obligațiile ce le incumbă acestora sunt de mijloace, și nu de rezultat, astfel încât revine părții interesate sarcina de a dovedi că un anumit rezultat nu a fost atins din cauza neglijenței sau lipsei de diligență a administratorilor.

Potrivit dispozițiilor articolului 73 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege, iar în conformitate cu dispozițiile art. 144

1

alin. (1) din Lege, membrii consiliului de administrație își vor exercita mandatul cu prudența și diligența unui bun administrator.

Criticile invocate de către apelanta reclamantă au fost considerate nefondate, în mod legal și temeinic reținându-se de către instanța de fond că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii administratorilor, motivat de faptul că nu există faptele pentru care s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale, constatându-se că îndeplinirea atribuțiilor de membru al Consiliului de Administrație al D. s-a realizat întotdeauna cu respectarea legilor în vigoare și a actului constitutiv al societății.

De asemenea,îndeplinirea acestor atribuții s-a cu bună-credință și în interesul exclusiv al societății, iar deciziile luate de apelantul -pârât pe perioada exercitării mandatului de membru al Consiliului de Administrație al D. sunt decizii de afaceri în sensul art. 144

1

din Legea societăților nr. 31/1990 care nu pot antrena răspunderea acestuia.

Din conținutul raportului de expertiză contabilă realizat în cauză, rezultă că, contractele încheiate de reclamanta apelantă pe durata mandatului de administrator al pârâtului apelant, nu numai că nu au fost prejudiciabile D., ci au fost generatoare de profit.

În ceea ce privește Regulamentul N., în mod corect s-a reținut de prima instanță, raportat la probele administrate în cauză (înscrisuri, declarații de martori, interogatorii), că acesta nu era aplicabil la nivel de D., persoană juridică distinctă de N., nefiind niciodată formal sau informal adoptat în cadrul acestei entități. Astfel, nu se poate imputa nerespectarea prevederilor unui regulament aparținând unei entități terțe, regulament neaplicabil în cadrul D..

În ceea ce privește decizia referitoare la transferarea unor contracte leasing de la o societate din H. care se afla în stare de insolvență, deci în incapacitate te de plată, către alte societăți din cadrul aceluiași grup, în mod temeinic și legal a reținut prima instanță de judecată că aceste transferuri au operat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale și societare în vigoare la acel moment, iar această decizie s-a dovedit atât oportună cât și în folosul exclusiv al societății întrucât a permis încasarea în continuare de către D. a unor sume importante de bani.

Curtea a reținut și faptul că, în speță, raportat la probatoriul administrat în cauză și anume actul constitutiv al D. în vigoare la momentul încheierii contractelor în discuție, a rezultat că încheierea acestor contracte de leasing imobiliar s-a făcut cu respectarea obiectului de activitate al societății.

Curtea a apreciat că nu sunt fondate criticile apelantei reclamante în sensul că nu ar fi fost contestata autenticitatea corespondentei electronice și calitatea dnei O.. Prin probele administrate în cauză s-a urmărit a se dovedi și faptul că acea corespondență nu a emanat de la acționarii D. și nu ar fi putut genera vreo obligație din partea intimatului-pârât. Emitentul mesajului electronic era un simplu angajat al N., iar nu chiar reprezentantul acționariatului A.. Astfel, nu se poate aprecia ca un email "de informare" asupra practicilor la nivelul N. ar fi avut caracter obligatoriu pentru societatea reclamantă. Mai mult, procedurile despre care se face vorbire in email erau adresate exclusiv societăților "deținute de A.. Însă, D. - redenumită A. era o entitate juridică distinctă față de producătorul A. sau R., iar acționarii săi erau companiile D., cum corect s-a invocat de intimatul pârât.

O alta critică adusă sentinței apelate vizează interpretarea pe care ar fi dat-o prima instanță noțiunii "decizie de afaceri", cât și concluzia la care a ajuns instanța de fond, în sensul că, nu poate fi angajată răspunderea managerului/administratorului pentru orice decizie de afaceri care nu a fost în mod necesar profitabilă sau ar fi generat o pierdere.

Curtea a reținut că obligațiile administratorilor însărcinați cu conducerea unei societăți sunt de diligență și nu de rezultat, iar antrenarea răspunderii nu poate fi cerută pentru nerecuperarea unor creanțe ci, pentru modalitatea în care aceștia și-au exercitat mandatul. Astfel, prima instanță a interpretat corect textelor legale incidente în speță și a apreciat că prevederile art. 144

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 nu permit angajarea răspunderii administratorilor pentru simplul motiv că decizia manageriala luată la un moment dat și într-o anumită conjunctură ar fi putut genera o pierdere sau a diminuare a încasărilor preconizate.

Prima instanță în mod corect a reținut că, deși ulterior încetării colaborării cu A., respectiv august 2011, era înregistrat în contabilitate un sold al facturilor emise și neîncasate în cuantum de 15.071.985,54 RON, pe de altă parte, ulterior plecării din companie a intimatului pârât, au fost înregistrate și încasări de sume care au diminuat acest sold. Față de probatoriul administrat în cauză, instanța de fond și-a întemeiat soluția tocmai pe buna-credință și diligență ce au fost manifestate de intimatul-pârât în perioada în care a deținut conducerea societății

Toate deciziile luate de conducerea societății au fost adoptate în baza tuturor informațiilor și analizelor disponibile la acel moment, folosind toate pârghiile necesare în vederea găsirii unor soluții prudente. Astfel, transferul contractelor de finanțare către societățile din grup și, în general, resalonările/restructurările a mai multor contracte de leasing cu diferiți clienți s-au făcut și în baza recomandărilor venite din partea specialiștilor de la acel moment care, propuneau reeșalonarea datoriilor și găsirea oricăror soluții care să asigure continuitatea raporturilor contractuale și să evite procedura executării silite.

Aceasta activitate de reeșalonare/restructurare a contractelor a fost o practică adoptată de toate băncile și instituțiile financiare nebancare ca o strategie adecvată la necesitățile economice de la acel moment, decizie care a fost confirmată/sugerată și de recomandarea detaliata și profund argumentată a guvernatorului BNR, dl. P. și a Q. (Anexa 9 la întâmpinarea depusă în fata primei instanțe).

În ceea ce privește criticile apelantei reclamante relativ la modul în care prima instanță a interpretat concluziile raportului de expertiză contabilă, Curtea a reținut că, și dacă apelanta - reclamantă a formulat obiecțiuni față de o parte a raportului de expertiză în fața primei instanțe, prin respingerea acestora de către instanță și neatacarea încheierii pronunțate, concluziile raportului de expertiză au fost omologate, iar prin intermediul căii de atac nu mai poate fi criticat raționamentul instanței întemeiat pe un raport de expertiză care nu mai poate fi contestat. La acest moment, prin intermediul căii de atac, care este limitată, conform principiului disponibilității părții, exclusiv la soluția și argumentele reținute de instanță în cuprinsul sentinței, nu se mai poate invoca nelegalitatea raportului de expertiza și nici nu mai pot fi aduse critici opiniilor de specialitate exprimate de experți.

În ceea ce privește profitul înregistrat de A. de pe urma tranzacțiilor încheiate de către intimatul-pârât, apelanta reclamantă a contestat faptul că prima instanță a îmbrățișat opinia expertei desemnate care a concluzionat că de pe urma tranzacțiilor efectuate de pârâtul intimat, societatea a înregistrat profit. A. a susținut că la data de 31.08.2011 societatea a înregistrat o pierdere de 15.071.985,54 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise și neîncasate la acea dată.

Opinia instanței de fond a fost considerată corectă, având ca premisă împrejurarea că, pentru stabilirea unei eventuale pierderi înregistrate de A., analiza nu trebuie limitată la momentul imediat următor plecării intimatului-pârât din companie, ci trebuie făcută o analiză de ansamblu a tuturor operațiunilor juridice, contabile și financiare efectuate de societate ulterior acestei date.

Curtea a apreciat ca fiind nefondate criticile apelantei reclamante în ceea ce privește operațiunile de rescadențare a dobânzilor, susținându-se eronat că acestea ar fi fost făcute cu încălcarea prevederilor Regulamentului D. și că ar fi produs un real prejudiciu societății.

Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că aceste reeșalonări au fost făcute cu respectarea normelor financiare contabile, într-un context economic nefavorabil, care impunea identificarea oricăror măsuri necesare evitării procedurilor de executare silită. Așa cum a reieșit din ansamblul probelor administrate, inclusiv din concluziile raportului de expertiză, restructurarea/reeșalonarea datoriilor acumulate de clienți datorată crizei financiare s-a dovedit a fi cea mai eficientă măsură luată în interesul societății, aceasta fiind preferată (și recomandată de specialiști) față de orice alta măsură de constrângere/de executare în vederea achitării sumelor datorate.

Contrar susținerilor apelantei-reclamante, Regulamentul D. a confirmat legalitatea/oportunitatea deciziilor de afaceri care au fost luate la acel moment.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă, s-a concluzionat, în urma analizei legislației contabile-financiare, operațiunea de reeșalonare/stornare facturi/rescadențare a fost efectuată în conformitate cu disciplina legislativă.

In cadrul răspunsului la obiectivul A.2.i. prin care s-a solicitat a se stabili dacă stornarea facturilor menționate în actele adiționale din Anexa 2 la prezenta cerere de probe s-a efectuat cu respectarea disciplinei financiar contabile și fiscale și dacă existau temeiuri suficiente pentru a se proceda în acest sens, experta desemnată a confirmat faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 138 din Codul fiscal "Ajustarea bazei de impozitare" și stornarea facturilor s-a făcut în temeiul actelor adiționale, existând, o justificare în acest sens. Experta a concluzionat că stornarea facturilor menționate în anexa 2 nu corectează vreo eroare existentă în facturile emise inițial, conform scadențarelor inițiale, sunt efectuate conform prevederilor actelor inițiale încheiate la contractele de leasing financiar.

De asemenea, aceeași practică de reeșalonare/încheiere de tranzacții și contracte de închiriere a fost continuată și de noul management al A., așa cum a rezultat din răspunsul la obiectivul B.1 al expertizei contabile, iar, în legătură cu aceste noi contracte/convenții Apelanta-reclamantă nu a făcut dovada respectării/parcurgerii acelorași proceduri imputate intimatului-pârât.

Apelanta reclamantă a mai invocat că prima instanță ar fi interpretat în mod greșit probele administrate în legătură cu operațiunile efectuate de intimatul pârât în vederea recuperării datoriilor specifice grupului J., apreciind că nu ar fi fost acoperit prejudiciul cauzat de încheierea contractului de leasing și, ulterior, a ordinului de compensare, criticile fiind nefondate.

Curtea a subliniat că premisele antrenării răspunderii administratorilor nu au în vedere imposibilitatea recuperării unor creanțe, ci un management defectuos, adoptarea unor decizii în contra interesului unei societăți și cu încălcarea principiului bunei-credințe. S-a dovedit în fața instanței de fond că toate măsurile luate la acel moment au fost făcute în scopul recuperării în procente semnificative a datoriilor, evitării procedurilor de insolvență sau de executare silită și în conformitate cu recomandările specialiștilor din domeniul financiar de la acel moment. Aceste aspecte au fost reținute în mod corect de prima instanță, și contestate, în mod neîntemeiat, de către A. prin prezent apel.

Cu privire la operațiunea de compensare care a fost contestată de către reclamanta apelantă, în mod corect instanța de fond a subliniat că nu se poate reține vreo faptă ilicită în sarcina pârâtului B., în condițiile în care societatea reclamantă a obținut încasări în temeiul contractului de finanțare, în valoare de 60.000 Euro, iar în contul datoriei a fost predată o ambarcațiune pe care expertul desemnat în cauză a evaluat-o la suma de aproximativ 200.000 Euro. S-a avut în vedere totodată faptul că ordinul de compensare întrunește elementele prevăzute de lege, conform concluziilor expertului contabil, astfel încât a fost în măsură să diminueze datoria inițială, precum și faptul că ambarcațiunea în discuție a fost dată în leasing unei alte societăți care a oferit garanții personale suplimentare. Prin Ordinul de compensare încheiat cu J. a fost dobândită în proprietate o ambarcațiune fluvială a cărei valoarea a fost estimată prin Raportul de expertiză la suma de 200.000 Euro. Referitor la valabilitatea Ordinului de compensare, expertiza judiciară a constatat că înscrisul întrunește elementele prevăzute prin H.G. nr. 685/1999, motiv pentru care din documentele contabile puse la dispoziție de A. se poate spune că ordinul de compensarea a diminuat obligația de plată inițială. Nu are relevanță faptul că apelanta reclamantă a contestat valoarea ambarcațiunii, în contextul în care suma de 192.000 Euro a fost stabilită în temeiul unei expertize judiciare, omologată de instanța de judecată și care reflectă adevărata valoare a bunului luat în proprietate, la momentul expertizei. Împrejurarea că la data expertizei ambarcațiunea a fost evaluată la aproximativ 50% din valoarea reținută în Ordinul de compensare se datorează scăderii semnificative a prețului de vânzare a unor astfel de bunuri, în special după criza economică după anul 2008.

Curtea a reținut și faptul că A. s-a înscris la masa credală a celor două societăți: J., cu suma de 3.670.839 RON, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat publicat în BPI nr. 19819/18.11.2015, și K. S.R.L. cu suma de 2.691.452,40 RON, reprezentând creanța suplimentară și cu suma de 9.076.065,80 RON, reprezentând creanța chirografară, așa cum rezultă din tabelul definitiv nr. x/03.04.2015.

În ceea ce privește apelul declarat de către apelantul pârât C. împotriva încheierii din 26.10.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, Curtea a apreciat că sunt nefondate criticile invocate, întrucât aspectele invocate nu reprezintă o eroare materială care ar putea fi îndreptată pe calea procedurii speciale, în temeiul dispozițiilor articolului 281 C. proc. civ.

Apelantul-pârât a solicitat îndreptarea erorii materiale cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate acestuia de către instanța de fond. Apelantul-pârât a susținut că instanța a omis să menționeze faptul că obligă A. și la plata sumei de 80.721,30 Euro, reprezentând onorariul de avocat. Solicitarea apelantului-pârât nu se încadra în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 281 (1) C. proc. civ., care are în vedere erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea sau susținerile părților. Nemenționarea în dispozitiv a cheltuielilor reprezentând onorariul de avocat reprezintă de fapt decizia instanței de fond de a nu le acorda și nu o omisiune.

Aserțiunea potrivit căreia lipsa mențiunii din dispozitiv ar putea fi încadrată la o eroare de calcul este contrazisă de poziția expresă a instanței de fond din încheiere, în cuprinsul căreia precizează în mod expres că nu a înțeles să acorde apelantului-pârât și cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat. Astfel, cheltuielile nedovedite nu au fost acordate și nu se poate susține că instanța de fond a revenit prin încheiere asupra soluției inițiale.

Mai mult, Curtea a reținut și faptul că toate aspectele invocate de către apelantul pârât se circumscriu unei cereri de completare a hotărârii judecătorești, care trebuia formulată în același termen cu cel prevăzut pentru calea de atac, respectiv de 15 zile, aspectele invocate neputând forma obiectul unei cereri de îndreptare a erorii materiale, în temeiul dispozițiilor articolului 281 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în principal, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței atacate și admiterii acțiunii precizate.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat insuficienta motivare a instanței de apel, care nu a realizat o analiză proprie și efectivă a motivelor sale de apel, rezumându-se la a prelua apărările intimatului C.. În acest sens, recurenta a evidențiat pasajele din considerentele deciziei atacate considerate identice cu paragrafe din cuprinsul întâmpinării depuse de intimat și a susținut că această situație echivalează cu o necercetare a fondului, de natură a determina casarea deciziei.

În subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a învederat aplicarea greșită a legii, susținând că decizia este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 privitoare la principiul "deciziei de afacere", referitor la condițiile antrenării răspunderii membrilor consiliului de administrație conform art. 144

1

(2) din lege. Potrivit acestui principiu buna-credință constituie un motiv potențial de exonerare de răspundere în legătură cu anumite decizii de afaceri care au generat pierderi societății, în măsura în care deciziile sunt luate "de urgență" și se bazează pe "informații rezonabile", sarcina probei revenind însă intimaților.

În concret, recurenta a susținut că intimații nu au administrat probe suficiente de natură a demonstra că au luat deciziile în baza tuturor informațiilor și analizelor disponibile la acel moment pentru găsirea unor soluții prudente, buna lor credință fiind înlăturată în condițiile în care tranzacțiile prejudiciabile au avut caracter de continuitate, și nu de urgență, și au fost încheiate pentru a justifica acționarilor o valoare mai mare a contractelor de leasing și pentru a ascunde situația reală păgubitoare a acestora. Din contră, informațiile rezonabile deținute de pârâți ar fi condus la decizia corectă de a nu încheia tranzacțiile criticate.

În ceea ce privește verificarea profitabilității contractelor încheiate, recurenta a apreciat că instanța de apel a interpretat eronat concluziile raportului de expertiză, preluând integral argumente din întâmpinarea intimatului B. și împiedicând-o să conteste în apel raționamentul instanței de fond. S-a arătat că instanța de apel a încălcat principiul caracterului devolutiv al căii de atac negându-i posibilitatea de a critica raționamentul instanței întemeiate pe raportul de expertiză cu motivarea că acesta din urmă a fost însușit, iar partea nu a formulat apel și împotriva încheierii privitoare la respingerea obiecțiunilor la expertiză.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit efectele și conținutul regulamentului denumit "Politicile și procedurile privind riscul de finanțare a stocurilor și procedurile speciale de aprobare a operațiunilor", acceptând conduita pârâtului B. contrară acestui document cu motivarea că acesta nu își producea efecte în cadrul entității din România, nefiind însușit formal sau informal la nivelul acesteia.

Prin întâmpinările depuse la data de 18.09.2018, intimații B. și C. au invocat excepția nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate sub aspectul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La termenul din data de 27.09.2018, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, cu motivarea că lipsa criticilor de nelegalitate, ca motiv de nulitate a cererii de recurs, trebuie să privească ansamblul memoriului de recurs, și nu anumite critici din cuprinsul acestuia, instanța de recurs fiind cea care va efectua o filtrare a acestora potrivit acestui criteriu.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curtea apreciază întemeiat recursul pentru următoarele considerente:

Verificând cu prioritate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte constată că recurenta invocă în esență lipsa motivării pe care se sprijină soluția instanței de apel din perspectiva faptului că în considerentele deciziei sunt preluate pasaje ample din întâmpinarea depusă de un intimat în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprinsă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Respectarea acestei cerințe a fost inclusă în obligația ce revine instanței de garantare a dreptului la un proces echitabil conform art. 21 din Constituție și art. 6 CEDO, statuându-se în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României, Hotărârea Gheorghe împotriva României).

În concret, în cauza de față, comparând considerentele instanței de apel cu întâmpinarea depusă de intimatul B., Înalta Curte constată că decizia atacată reproduce in extenso pasaje întregi din apărările intimatului. În aceste condiții, apreciază justificate susținerile recurentei, potrivit cărora nu se poate reține cu certitudine că instanța de apel a efectuat o analiză proprie, efectivă a argumentelor invocate în cuprinsul apelului formulat. Chiar și în situația în care argumentele ce sprijină soluția instanței sunt similare, în esență, apărărilor deja formulate de una dintre părți, instanța nu se poate rezuma la o preluare întocmai a acestora, ci trebuie să ofere o analiză clară și coerentă a tuturor argumentelor fiecărei părți de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția propunțată, atât în raport cu părțile, cât și cu instanța de control judiciar.

Față de această situație, deși, din punct de vedere formal, decizia atacată cuprinde motivele în fapt și în drept și o soluție asupra fondului apelului, Înalta Curte nu poate considera că instanța a realizat o efectivă cercetare a fondului și a oferit garanțiile procesuale impuse de exigența dreptului la un proces echitabil, recurenta fiind lipsită de o analiză reală și serioasă a cererii sale de apel.

Pentru aceste motive, Înalta Curte reține ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, de natură a conduce la casarea deciziei atacate conform art. 312 alin. 3 și (5) C. proc. civ. 1865. În raport de acest motiv de casare, devine inutilă analiza celorlalte motive de recurs privind modificarea deciziei atacate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o veritabilă cercetare a fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 546/2018 din 12 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații B. și C..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie 2018.