ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1740/2018

Ședința publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 22 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar C. SPRL, a chemat în judecată pe pârâta D. S.A. și a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 3.295.920 RON, reprezentând prejudiciu generat prin fapta culpabilă.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349, art. 1353, art. 1547, art. 2321 din Noul C. civ.

Prin sentința civilă nr. 6784 din 3 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În pronunțarea acestei decizii instanța a reținut, în esență, că reclamanta nu a dovedit existența faptei ilicite imputate pârâtei (încălcarea art. 2321 alin. (3) teza a II-a C. civ., dispoziții legale care de altfel nici nu au caracter imperativ, din formularea textului rezultând că refuzul de a plăti este doar o posibilitate) și a constatat că nu este necesar a fi analizate și celelalte condiții cerute de lege deoarece, în lipsa uneia dintre ele, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a societății pârâte.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar C. SPRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 3.295.920 RON reprezentând prejudiciu.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 772 din 25 aprilie 2017, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar C. SPRL, împotriva sentinței civile nr. 6784 din 3 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În fundamentarea acestei decizii instanța a statuat asupra faptului că prima instanță a respins cererea în mod temeinic și legal, răspunzând în mod exhaustiv tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată.

A obligat apelanta la plata sumei de 8039,28 RON cheltuieli de judecată către intimată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. și administrator judiciar C. SPRL.

Recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, subsumându-și criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit legea, raportat la temeiul de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 1349 din Noul C. civ.

Astfel, deși instanța de apel motivează că în mod corect prima instanță a reținut că nu există o faptă ilicită, în susținerea acestei soluții aduce argumente ce țin de răspunderea civilă contractuală, deși acțiunea de față este extracontractuală și întemeiată pe refuzul băncii de a da curs somației recurentei, din care a rezultat că în cauză existau și infracțiuni din partea beneficiarului.

A doua critică vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit legea, raportat la temeiurile de drept pe care recurenta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv art. 2321 alin. (3) teza a II-a din C. civ., coroborat cu dispozițiile art. 1353 C. civ.

Consideră recurenta că instanța de apel nu a răspuns criticilor sale, a aplicat greșit legea, reluând argumentele instanței de fond, care s-a raportat la altă premisă legală, la regula aplicabilă SGB - menționată în art. 2321 C. civ., lăsând nesoluționată cererea recurentei întemeiată pe excepția prevăzută de art. 2321 alin. (3) teza 2 C. civ., articol de lege ce constituie temeiul de drept corect aplicabil speței.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prima critică, privind greșita calificare a cererii de către instanță din perspectiva aplicării greșite a legii în funcție de temeiul cererii de chemare în judecată, nu poate fi primită întrucât, astfel cum rezultă cu evidență din cuprinsul deciziei atacate, instanța de apel, în exercitarea controlului de legalitate s-a raportat în analiză la o acțiune în răspundere civilă delictuală.

Astfel, în chiar paragraful 1 al considerentelor deciziei recurate instanța subliniază că "din cuprinsul hotărârii atacate rezultă fără echivoc faptul că acțiunea cu care s-a considerat învestită și care a fost analizată de către prima instanță, este una în răspundere civilă delictuală."

Analizând și răspunzând criticilor din apel, instanța de control judiciar s-a raportat la modul în care instanța de fond a examinat în ce măsură sunt întrunite în speță cele patru condiții prevăzute de lege, din perspectiva art. 1357 din C. civ., necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale: existența unei fapte ilicite - executarea de către beneficiar a scrisorii de garanție bancară, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția.

Sub acest aspect a reținut instanța de control judiciar că prima instanță a prezentat cele patru condiții prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, concluzionând că reclamanta nu a dovedit existenta faptei ilicite și că nu este necesar a fi analizate celelalte condiții cerute de lege deoarece, în lipsa uneia dintre ele, nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a societății pârâte.

Faptul că instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că dispozițiile art. 2321 alin. (7) din C. civ. au fost incorporate în textul scrisorii de garanție, nu poate fi asimilat unui argument care să sprijine teza recalificării naturii răspunderii susținută de recurentă, în condițiile în care instanța de apel statuează în mod limpede în considerente deciziei că "dispozițiile art. 2321 alin. (7) din C. civ. au fost încorporate evocate de către prima instanță, însă acest fapt nu este de natură a conferi caracter contractual cererii. Așa cum s-a arătat, prima instanță a fost învestită și a analizat o acțiune în răspundere civilă delictuală."

Nu poate fi primită nici critica vizând aplicarea greșită a legii de către instanța de apel raportat la temeiurile de drept pe care recurenta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, respectiv dispozițiile art. 2321 alin. (3) teza a doua din C. civ. coroborate cu cele ale art. 1353 din C. civ.

Aceasta întrucât instanța de apel a examinat incidența art. 2321 alin. (3) teza a doua din C. civ. statuând în mod corect asupra distincției ce trebuie făcută între obligațiile intimatei din cadrul raportului juridic fundamental și cele ce au fost determinate de angajamentul intimatei de emitere a scrisorii de garanție, cele două izvoare ale obligațiilor fiind independente, autonome.

Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că obligațiile intimatei rezultate ca urmare a emiterii scrisorii de garanție bancară erau limitate strict la verificarea conformității cererii de plată cu condițiile menționate în cuprinsul scrisorii de garanție și la verificarea perioadei în care a fost comunicată cererea de plată raportat la perioada de valabilitate a scrisorii de garanție, modul în care intimata și-a îndeplinit obligațiile din raportul juridic primar fiind străine de acest angajament.

În baza acestui raționament s-a apreciat în mod judicios că refuzul intimatei de a nu da curs somației recurentei de a nu face plata către beneficiarul scrisorii de garanție, nu poate fi apreciat a reprezenta o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă a băncii, atât timp cât nicio chestiune relativă la raportul obligațional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanție nu putea și nu poate fi opus beneficiarului.

Așadar, din acest punct de vedere nu se poate reproșa instanței că nu a analizat critica din apel privind nesoluționarea de către instanța de fond a excepției prevăzută de art. 2321 alin. (3) teza a doua din C. civ.

Critica privind incidența art. 1353 C. civ. a fost, de asemenea, corect analizată de instanța de apel, în condițiile în care, astfel cum a fost configurată acțiunea, ceea ce recurenta-reclamantă a supus analizei instanței nu a fost modul de exercitare a unui drept, ci modul în care au fost executate obligațiile asumate de intimata-pârâtă, instanța răspunzând pertinent și acestei critici.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate, va respinge recursul, ca nefondat.

În ceea ce privește cererea intimatei de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va admite, astfel cum a fost formulată, și în temeiul art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei suma de 8206,72 RON reprezentând onorariu de avocat, apreciind, față de circumstanțele cauzei, că nu se impune reducerea acestuia, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR SPECIAL B. ȘI PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. SPRL împotriva deciziei nr. 772 din 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte D. S.A. suma de 8206,72 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 mai 2018.