ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1757/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, inițial, la data de 20 ianuarie 2014, sub nr. x/2011, în dosarul privind insolvența debitoarei S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a Comercială, aceasta a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. Botoșani să îi vireze în contul de lichidare suma de 427.308,96 Euro, sumă rămasă ca urmare a executării scrisorii de garanție bancară de către pârâtă, emisă pentru garantarea executării lucrărilor contractate în baza contractului de lucrări de achiziție publică perfectat de părți, x din 28 decembrie 2006.

La data de 3 februarie 2014, reclamanta-debitoare a precizat că suma solicitată a fi restituită este în cuantum de 721.729,08 Euro, reprezentând diferența dintre suma rezultată ca urmare a executării scrisorii de garanție bancară (1.055.600 Euro) și suma reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere.

Prin încheierea din 5 februarie 2014, pronunțată de judecătorul sindic, a fost admisă cererea formulată de debitoare, prin lichidator judiciar C.. și a fost obligată pârâta să vireze în contul de lichidare al debitoarei S.C. A. S.A. - Sucursala Sector 2 București, suma de 721.729,08 Euro.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., cale de atac admisă prin decizia civilă nr. 1083 din 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care a casat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre competentă soluționare, Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că a fost încălcată competența materială a instanței de drept comun, întrucât cererea de față nu este aferentă procedurii insolvenței și, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006, precum și față de prevederile art. 22 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 637/2002 și art. 5 alin. (3)

3

din O.U.G. nr. 63/1999, nu intră în competența judecătorului-sindic.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 16 iunie 2014, sub nr. x/2014.

Prin sentința nr. 336 din 27 ianuarie 2015 a Tribunalului București, acțiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București Sector 2, înregistrat la data de 4 august 2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1968 din 25 noiembrie 2016, apelul a fost admis și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul admiterii în parte a acțiunii și a obligării pârâtei la restituirea sumei de 721.729,08 Euro, în echivalent RON la data plății, din care se va scădea suma de 270.904,80 RON.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A. Botoșani, înregistrat la data de 7 aprilie 2017, sub nr. x/2014 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În mod eronat a fost respinsă excepția tardivității apelului, întrucât, în speță, termenul de declarare a căii de atac era de 15 zile. Astfel, cererea a fost înregistrată, inițial, sub imperiul C. proc. civ. din 1865, fiind aplicabile prevederile legii vechi și nu noul C. proc. civ.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, a susținut că instanța de apel a apreciat, eronat, că orice dezbatere asupra naturii juridice a scrisorii de garanție bancară este, practic, inutilă, de vreme ce, oricum, recurenta trebuie să restituie antreprenorului anumite sume de bani.

Or, o atare analiză a caracterului scrisorii de garanție bancară, ca garanție autonomă, prin care emitentul (D.) s-a obligat să plătească, cu titlu de garanție, o sumă de bani beneficiarului, la simpla cerere a acestuia, ar fi condus la o altă soluție în cauză. Astfel, s-ar fi putut reține că plățile efectuate în urma executării scrisorii de garanție bancară nu au fost efectuate de însăși debitoarea, câtă vreme sumele nu s-au regăsit vreodată în patrimoniul acesteia și nici nu aveau nevoie de aprobarea lichidatorului judiciar, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri judecătorești. Astfel, printr-o hotărâre definitivă de validare a poprii, recurenta, în calitate de terț, poprit, a fost obligată să plătească creditoarei S.C. F. S.A. anumite sume. Ca atare, plățile efectuate de pârâta-recurentă, din sumele provenite din executarea scrisorii de garanție bancară, nu sunt realizate din inițiativa recurentei, ci pentru executarea unei hotărâri judecătorești.

În fine, recurenta a mai relevat că instanța de apel a ignorat complet apărările pe care le-a formulat, cu privire la caracterul datorat al daunelor pe care le-a pretins (contravaloare energie electrică, consumată peste normativele garantate de antreprenor, ca urmare a caracterului defectuos al lucrărilor, daune ce se remediază din sumele încasate ca urmare a executării scrisorii de garanție bancară). Prin urmare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 91 din H.G. nr. 925/2006.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București Sector 2 a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de fond este legală.

A susținut, în esență, că apelul a fost formulat în termenul prevăzut de lege (art. 468 C. proc. civ.), respectiv de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 28 ianuarie 2014, deci aplicabile în cauză sunt dispozițiile Noului C. proc. civ.

A mai arătat că, în cazul în care, după finalizarea lucrărilor conform contractului, rămân sume neutilizate din cele rezultate ca urmare a executării scrisorii de garanție, acestea nu pot rămâne în posesia beneficiarului, neexistând nici un temei juridic în acest sens. Conform art. 4.2 din Condițiile generale ale contractului de lucrări, achizitorul este obligat, după finalizarea lucrărilor, să returneze executantului garanția de bună execuție, în termen de 21 de zile de la primirea unei copii a Certificatului de Recepție Finală, situație în care se aflau părțile la data declanșării litigiului de față.

A mai invocat intimata-reclamantă și incidența dispozițiilor art. 5 alin. (3)

3

din O.U.G. nr. 63/1999, precum și faptul că pârâta din prezenta cauză nu s-a apărat în dosarul de validare poprire și că aceasta a plătit creanța F. S.A. din fondurile destinate finalizării proiectului fără nicio acoperire legală. Cât privește daunele interese solicitate de către pârâtă, reprezentând consumul suplimentar de energie electrică, a susținut că pentru această sumă de 1.232.226 RON, pârâta a formulat declarație de creanță și a fost înscrisă în tabelul creditorilor debitoarei S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București Sector 2, astfel că plata propriei creanțe a fost efectuată cu încălcarea prevederilor art. 46 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 85/2006 și cu fraudarea interesului concursual al creditorilor înscriși la masa credală.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit și comunicat părților raport asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 octombrie 2017, a fost admis în principiu recursul, și, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce privește modul de soluționare a excepției tardivității căii de atac de către instanța de apel, critică ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reține că susținerile recurentei nu pot fi primite.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de prim control judiciar că în speță sunt incidente prevederile Noului C. proc. civ., din moment ce cererea de chemare în judecată a fost depusă după intrarea acestuia în vigoare, respectiv la data de 20 ianuarie 2014. Avem în vedere că dispozițiile noii legi au intrat în vigoare la 15 februarie 2013, așa cum rezultă din prevederile art. 81 din Legea nr. 76/2012, modificat prin O.U.G. nr. 4/2013, iar noul Cod se aplică tuturor proceselor începute după această dată (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012). Faptul că acțiunea a fost înregistrată, inițial, în dosarul privind insolvența debitoarei S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București Sector 2, insolvență deschisă, în adevăr, sub imperiul C. proc. civ. din 1865, nu prezintă nici o relevanță, întrucât prin decizia nr. 1083 din 6 mai 2014 a Curții de Apel București s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că nu este vorba de o cerere aferentă procedurii insolvenței și că judecătorul sindic, soluționând cererea, a încălcat competența funcțională a instanței de drept comun.

Instanța constată însă întemeiate criticile referitoare la lipsa motivării hotărârii atacate, sub aspectul neanalizării naturii juridice a scrisorii de garanție bancară, precum și sub aspectul ignorării apărărilor pârâtei, referitoare la daunele -interese datorate beneficiarului din contractul de antrepriză, constând în consum de energie electrică de către stațiile de epurare peste valorile maxime garantate. Aceste critici au fost subscrise de instanța de recurs motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., chiar dacă partea însăși nu a înțeles să invoce în mod explicit acest temei de drept.

În adevăr, instanța de apel s-a limitat la a răspunde apărărilor pârâtei, referitoare la consecințele ce decurg din executarea scrisorii de garanție bancară, arătând că o atare analiză este, practic, inutilă. Or, executarea scrisorii de garanție emisă de banca spaniolă La E., la cererea ordonatorului A. S.A., prin care s-a garantat executarea corespunzătoare și la termen a obligațiilor asumate de ordonatorul-antreprenor prin contractul ISPA x, reprezintă însăși premisa declanșării prezentului litigiu.

În concret, scrisoarea de garanție în discuție reprezintă înscrisul constatator (instrumentum) al unei garanții (negotium) oferită de instituția bancară spaniolă în folosul și la solicitarea clientului său, respectiv societatea spaniolă A. S.A., prin care s-a garantat executarea corespunzătoare și la termen a obligațiilor asumate de aceasta din urmă prin contractul de antrepriză. Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze toate raporturile juridice pe care le presupune existența unei garanții autonome, respectiv raportul obligațional de bază (primar), dintre creditoarea-recurentă și debitoarea (reclamanta-intimată) a cărei obligație este garantată și anume clauzele contractului de lucrări de construcții și instalații; raportul juridic preexistent dintre ordonator și garant (emitentul scrisorii - instituția bancară), în temeiul căruia cel dintâi i-a ordonat băncii să emită scrisoarea de garanție, precum și raportul dintre emitent și beneficiar, având ca obiect angajamentul unilateral al băncii de a onora, la cererea creditorului beneficiar, garanția.

În acest context, este de reținut că efectele garanției autonome între emitent și beneficiar s-au consumat la data de 30 ianuarie 2013, deci anterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva ordonatorului (anume la data de 13 februarie 2013). Trebuie precizat însă că aceste împrejurări de fapt sunt aspecte necontestate de părțile în litigiu, întrucât la dosar nu au fost depuse nici scrisoarea de garanție valabilă la data plății (ci doar un înscris ce constată o garanție expirată la data de 18 octombrie 2011 - dosarul nr. x/2014 al Tribunalului București) și nici cererea de plată formulată de recurenta-beneficiar.

De asemenea, este o împrejurare necontestată de părți că beneficiarul a reclamat executarea Garanției de Bună Execuție cu respectarea prevederilor acordului contractual primar (contractul de antrepriză), întrucât antreprenorul a eșuat în prelungirea valabilității garanției de bună execuție anterior obținerii certificatului de recepție finală, situație în care, potrivit art. 4.2 alin. (4) lit. a) din Condițiile Generale, beneficiarul era îndreptățit să reclame întreaga valoare a garanției.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze, prin urmare, care este natura raporturilor juridice dintre emitent și ordonator, după efectuarea plății către beneficiar, respectiv dacă emitentul a exercitat dreptul de regres împotriva ordonatorului. Sub acest aspect, trebuie precizat că reclamanta (sucursală a societății spaniole, împotriva căreia s-a deschis o procedură secundară a insolvenței), a afirmat (fără însă a dovedi) că banca spaniolă La E. ar fi formulat o declarație de creanță în procedura insolvenței S.C. A. S.A. (procedura principală). Așa fiind, se impune a verifica în ce măsură administratorul judiciar al procedurii teritoriale (secundare), în cadrul competențelor ce îi revin pentru coordonarea procedurilor principale și teritoriale, conform Regulamentului (C.E) nr. 1346/2000, are mandatul necesar formulării prezentei acțiuni, respectiv a se verifica dacă suma pretinsă se subscrie noțiunii de activ aflat pe teritoriul României.

Nu în ultimul rând, instanța de apel ar fi trebuit să verifice și să analizeze care sunt efectele executării scrisorii de garanție, respectiv a plății către beneficiar a întregii sume de către emitent, între ordonator (reclamanta fiind o sucursală a ordonatorului) și beneficiar, efecte guvernate, de astă dată, de contractul primar dintre cele două părți (contractul de antrepriză).

Din această perspectivă, este întemeiată susținerea recurentei că, după executarea scrisorii de garanție, sumele astfel obținute au intrat în patrimoniul pârâtei (banii fiind bunuri fungibile), astfel încât nu se poate aprecia că plățile efectuate din aceste sume sunt ale debitoarei aflate în insolvență și, prin urmare, nu sunt supuse regulilor instituite de art. 46 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 85/2006.

Ceea ce în mod real a fost dedus spre analiză instanțelor de fond era doar faptul dacă întreaga sumă plătită de emitentul scrisorii de garanție a fost folosită pentru acoperirea obligațiilor ce îi reveneau ordonatorului-antreprenor din contractul nr. x sau dacă surplusul rămas după acoperirea acestor datorii se cuvenea a fi restituit ordonatorului.

Din această perspectivă prevederile art. 4.2 din Condițiile Generale ale contractului nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății, contrar susținerilor intimatei din întâmpinare. Textul din contract vizează obligația achizitorului S.C. B. S.A. de a returna garanția de bună execuție executantului, în termen de 21 de zile de la primirea unei copii a certificatului de recepție finală. Este vorba de situația în care garanția nu a fost executată până la obținerea certificatului de bună execuție, restituirea vizând înscrisul cu caracter constitutiv, nu de restituirea excedentului rămas după plata garanției și folosirea acestor sume pentru remedierea deficiențelor constatate.

Așadar, instanța de apel a omis a efectua, la soluționarea cererii antreprenorului de restituire a excedentului rămas după folosirea unor sume în scopul remedierii deficiențelor și finalizării lucrărilor, o reală analiză a caracterului datorat sau nedatorat al sumelor constând în daune-interese pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către antreprenor. Aceasta s-a limitat la a statua că pârâta invocă o creanță decurgând din deficiențele calitative ale lucrărilor, creanță nerecunoscută printr-un titlu, în sensul de a fi măcar recunoscută de antreprenor, astfel că nu poate opera "compensarea legală".

Însă constatarea existenței sau nu a unei creanțe a beneficiarului lucrărilor, recunoscută de antreprenor, nu se putea realiza decât printr-o reală analiză a raporturilor juridice dintre părți, respectiv a clauzelor contractului perfectat de acestea, precum și a înscrisurilor constatatoare ale creanței pretinse. Astfel, potrivit art. 2.5 din Condițiile Generale, un prim aspect ce se impunea a fi verificat era dacă suma pretinsă cu titlu de daune interese a fost comunicată antreprenorului prin înștiințarea și în condițiile stipulate de acest text, dacă înștiințarea cuprinde datoriile, cauza reclamației și justificarea sumei și, ulterior, dacă inginerul a hotărât că beneficiarul este îndreptățit la plata acestei sume (alin. (3). Avem în vedere că instituția inginerului are autoritatea care decurge în mod explicit din contract (art. 3.1) și, nu în ultimul rând, că daunele pretinse de beneficiar în condițiile clauzelor 2.3.3.1, 2.3.4 și 2.4.1 - Vol. 4, Secțiunea 2 din Condițiile Generale au fost facturate către antreprenor și acceptate la plată de acesta.

În fine, instanța constată că este întemeiată și critica referitoare la încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 91 din H.G. nr. 925/2006, câtă vreme acest text de lege stipulează dreptul autorității contractante de a emite pretenții asupra garanției de bună execuție, în limita prejudiciului creat pentru neîndeplinirea de către cocontractant a obligațiilor asumate.

Cât privește încălcarea autorității de lucru judecat, invocată de către recurentă, constată că, în realitate, aceasta critică nerecunoașterea, de către instanța de apel, a valorii executorii a unei hotărâri judecătorești și a caracterului neimputabil al unei plăți efectuate în executarea unei atare hotărâri.

Astfel, prin sentința nr. 835 din 27 aprilie 2012 a Tribunalului Botoșani, debitoarea S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București Sector 2 a fost obligată să plătească creditoarei S.C. F. S.A. Botoșani suma de 1.808.707,54 RON, contravaloare lucrări și penalități contractuale.

Prin sentința nr. 6778 din 10 octombrie 2012 a Judecătoriei Botoșani a fost admisă cererea formulată de creditorul F. S.A. și a fost validată poprirea înființată în dosarul nr. x/2012 al BEJ G. asupra sumelor de bani prezente și viitoare pe care le datorează sau le va datora terțul poprit S.C. B. S.A. debitoarei S.C. A. S.A. Spania - Sucursala București Sector 2, până la concurența sumei totale de 1.854.594,74 RON. Prin urmare, B. S.A. a devenit debitorul direct al creditorului popritor, astfel că plățile efectuate din sumele rezultate ca urmare a executării scrisorii de garanție bancară către S.C. F. S.A. nu pot avea semnificația unei fapte ilicite, de deturnare a scopului pentru care a fost constituită garanția, ci de conformare la obligativitatea efectelor hotărârii în relația dintre părți. De altfel, instanța de apel a ignorat însăși faptul că nu a fost o executare de bună voie a obligațiilor, ci o executare silită.

În acest context, dacă prin sentința nr. 1615 din 18 februarie 2015 a Tribunalului București, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul nr. x/2014, s-a constatat nulitatea actelor de executare silită, ca efect al repunerii în situația anterioară, înseamnă că creditorul popritor trebuie să remită sumele încasate, iar nu terțul poprit.

Instanța de apel, stabilind că nu numai creditorul popritor S.C. F. S.A., ci și recurenta-pârâtă din prezenta cauză trebuie să remită reclamantei-intimate sumele încasate prin executare silită de către cea dintâi, a făcut o greșită aplicare a principiului repunerii părților în situația anterioară ca urmare a desființării actelor de executare silită. Scopul restituirii este acela de a-l pune pe creditorul dreptului la restituire în situația anterioară actului care a generat restituirea, iar debitorul acestei prestații nu poate fi decât cel care a primit ceva prin actul de executare anulat, respectiv creditorul popritor F. S.A.

Față de considerentele ce preced, constată că instanța de apel, pronunțând o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, care a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a dat o hotărâre nelegală, a cărei desființare se impune.

Așa fiind, potrivit art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. BOTOȘANI împotriva deciziei civile nr. 1968 din 25 noiembrie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 23 noiembrie 2017.