Decizia nr. 1323/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 43 a Curții de Apel Ploiești

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 30 septembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. SA - B. București a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public de Finanțe Locale Prahova, anularea Deciziei de impunere nr. x din 01.01.2014 referitoare la obligațiile de plată accesorii întocmită de Serviciul Inspecție Fiscală din cadrul Serviciului Public de Finanțe Locale Prahova.

Prin Sentința nr. 43 pronunțată în data de 25 februarie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Motivul de casare invocat în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. SA - B. București care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. În motivarea cererii se arată următoarele: - cu privire la faptul că reevaluarea nu ar privi toate clădirile, recurenta susține că o astfel de împrejurare nu îndreptățește autoritatea fiscală să nu ia în considerare clădirile reevaluate; sub acest aspect, instanța a încălcat dispozițiile art. 123 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 3.055/2009 și art. 253 C. fisc. ; - cu privire la nedepunerea declarației pe proprie răspundere referitoare la reevaluarea tuturor clădirilor, cerută de autoritatea fiscală pârâtă (intimată în prezentul recurs), susține că dispozițiile legale nu sancționează nedepunerea unei astfel de declarații; autoritatea fiscală este obligată să țină cont de valoarea de inventar înregistrată în contabilitatea recurentei; cf. art. 13 C. proc. fisc. , relațiile dintre contribuabil și autoritățile fiscale trebuie să se întemeieze pe bună credință în scopul realizării cerințelor legii iar interpretarea legii fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului; - referitor la lipsa dovezilor privind amortizarea anumitor clădiri, se arată că acest aspect nu prezintă relevanță în ce privește cota de impunere, care va fi aceeași atât în cazul clădirilor amortizate cât și a celor neamortizate, singura diferență fiind că în cazul celor amortizate integral valoarea impozabilă se reduce cu 15%; - de asemenea, consideră relevantă soluția dispusă de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2013, între aceleași părți ca și cele din prezenta cauză, în legătură cu aceiași problemă de drept (aplicarea procentului de 30% la calculul impozitului pe clădiri), doar că pentru alt interval de timp; arată că instanța a admis în parte acțiunea și a redus impozitul datorat de contribuabil pentru primul semestru din 2012 de la 2.060.395 RON la 696.299 RON; consideră că judecata în prezenta cauză ar fi trebuit suspendată în fața instanței de fond până la rămânerea definitivă a Sentinței civile nr. 41/2014 pronunțată în dosarul amintit.

Prin întâmpinare, intimata Serviciul Public Finanțe Locale din municipiul Ploiești a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analiza motivului de casare

Examinând sentința recurată prin raportare la motivul de casare invocat în cauză, luând în considerare argumentele părților, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivele de nelegalitate expres arătate la pct. 1 -

Recurentul a indicat de drept motiv de casare pct. 8, pretinzând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 123 din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 3.055/2009, art. 253 C. fisc. și art. 13 C. proc. fisc. De asemenea, a considerat că instanța de fond ar fi trebuit să suspende judecata până la soluționarea definitivă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, în care a obținut o soluție favorabilă în legătură cu o problemă de drept identică cu cea din prezenta cauză, sentința fiind încă nedefinitivă la data formulării recursului. 7. Înalta Curte constată că situația litigioasă dedusă judecății rezultă din interpretarea diferită pe care părțile o dau dispozițiilor art. 123 alin. (2) - (6) din Reglementările contabile aprobate prin Ordinul MFP nr. 3.055/2009 (în special alin. (2) - (4), potrivit cărora: "(...) (2) Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă și raportarea în situațiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinație de costuri și valori calculate la date diferite. (3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate. (4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeași natură și utilizări similare, aflate în exploatarea unei entități. (5) Exemple de grupe de imobilizări corporale sunt: terenuri; clădiri; mașini și echipamente; nave; aeronave etc. (6) Reevaluările trebuie făcute cu suficientă regularitate, astfel încât valoarea contabilă să nu difere substanțial de cea care ar fi determinată folosind valoarea justă de la data bilanțului. Valoarea justă a imobilizărilor corporale este determinată, în general, plecând de la valoarea lor de piață. (...)". 8. Prima instanță, în acord cu autoritatea fiscală, a considerat că o reevaluare parțială a activelor din grupa de imobilizări corporale "clădiri" nu respectă dispozițiile de mai sus și de aceea nu au luat în considerare reevaluarea incompletă (incompletă în sensul că nu au fost reevaluate toate clădirile aflate în patrimoniul reclamantei recurente) efectuată de contribuabil. Pe de altă parte, recurenta consideră că ar fi trebuit luate în considerare reevaluarea efectuată, bazată pe documentele contabile ale societății, chiar dacă ar fi incompletă, deoarece altfel ar fi încălcate nu numai prevederile acestui ordin ci și dispozițiile care reglementează buna-credință dintre contribuabili și organele fiscale precum și regula că interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege (art. 12 și art. 13 C. proc. fisc. ).

Înalta Curte confirmă prima variantă de interpretare deoarece dispozițiile privind modalitatea în care se face reevaluarea activelor incorporale este foarte clară: "elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan" (cf. alin. (2) iar "dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate" (cf. alin. (3) (sublinierile instanței). Reevaluarea efectuată de recurentă nu respectă aceste dispoziții și de aceea în mod întemeiat nu a fost luată în considerare de autoritatea fiscală și de instanța de fond. Interpretarea de mai sus este strictă și, deci, respectă voința legiuitorului așa cum este exprimată în lege, dispozițiile art. 13 C. proc. fisc. fiind respectate. De asemenea, autoritatea fiscală a fost de bună credință, a făcut cunoscut recurentei așteptările pe care le are și modalitatea în care trebuie făcută reevaluarea și chiar s-a arătat dispusă să ia în considerare o declarație pe proprie răspundere dată de reprezentantul legal al recurentei referitoare la reevaluarea tuturor clădirilor. Nedepunerea declarației a avut drept urmare faptul că autoritatea fiscală și-a întărit convingerea că reevaluarea este incompletă (în sensul precizat mai sus). De altfel, așa cum arată recurenta, acesta este al doilea litigiu de același gen dintre părți, primul făcând obiectul dosarului nr. x/2013; deși în primul litigiu a avut câștig de cauză în fața primei instanțe (Sentința nr. 41 din 03.03.2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești), Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul autorității fiscale și a respins în final acțiunea (Decizia nr. 2.083 din 19.05.2015).

Dacă un activ dintr-un grup de active nu mai poate fi reevaluat, dispozițiile art. 123 alin. (7) - (9) din aceleași Reglementări contabile detaliază modalitatea în care contribuabilul trebuie să procedeze. Recurenta nu s-a aflat însă în această situație (nu a invocat-o și nu a probat-o) ci s-a apărat în baza unei interpretări eronate a dispozițiilor legale.

Potrivit art. 253 alin. (6) C. fisc. , "în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între: (...); b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință." Aplicarea acestor dispoziții este rezultatul direct al reevaluării necorespunzătoare efectuată de recurentă. Așadar, legea a fost respectată și sub acest aspect.

Referitor la consecința lipsei dovezilor privind amortizarea anumitor clădiri, Înalta Curte este de acord cu recurenta dar aceasta nu schimbă cu nimic aprecierile de mai sus deoarece cota de 30% s-a aplicat nu pentru că ar fi lipsit aceste dovezi ci pentru lipsa reevaluării (în sensul efectuări ei cu încălcarea dispozițiilor legale).

Așa fiind, văzând că nu este caz de casare nici cu trimitere nici cu reținere spre rejudecare, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.