ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3628/2018

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.02.2016, reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul D. a solicitat instanței admiterea acțiunii și obligarea pârâtului să emită în favoarea reclamantei documentele necesare înmatriculării (cartea de identitate și certificatul de autenticitate) pentru autovehiculul B. cu nr. de identificare x conform certificatului de înmatriculare emis de autoritățile competente din Germania, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 141 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea.

2.1. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta SC A. SRL a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței cu admiterea acțiunii și cu plata cheltuielilor de judecată.

2.2. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta a achiziționat din Germania autovehiculul B. cu nr. de identificare x, având caracteristicile înscrise în certificatul de înmatriculare, emis de autoritățile competente din Germania, inclusiv în ceea ce privește masa totală a acestuia de 3.490 Kg, fără a avea cunoștință ca acesta mai fusese anterior înmatriculat în România. Ulterior achiziției și aducerii în țară a autovehiculului, s-a prezentat la instituția pârâtă în cursul lunii octombrie 2015 în scopul inspectării autovehiculului și eliberării documentelor necesare înmatriculării acestuia în România. Cu aceasta ocazie, a aflat de la instituția pârâtă ca autovehiculul în discuție ar mai fi fost înmatriculat în România, și că au nevoie de timp pentru a analiza situația. Întrucât nu a primit niciun răspuns timp îndelungat, la data de 22.11.2015 a transmis o petiție on-line către pârât, prin care a solicitat comunicarea unui răspuns în ceea ce privește eliberarea documentelor necesare înmatriculării.

Ca urmare a acestei petiții, la data de 14.12.2015 a primit scrisoarea nr. 12744/14.12.2015, prin care i s-a adus la cunoștință ca autovehiculul în discuție a fost supus omologării în anul 2008, când a fost eliberată cartea de identitate a vehiculului (CIV) cu seria x-214263, fiind încadrat atunci în categoria autoutilitară N2, cu o masă totală maximă de 4083 kg, în conformitate cu valoarea masei înscrise pe eticheta originală a constructorului. Prin același răspuns, pârâtul a comunicat următoarele:

"Autovehiculul fiind omologat în România în categoria N2, modificarea masei sale totale la 3500 kg, corespunzător categoriei N1 nu mai este posibilă, întrucât începând cu data de 4.10.2013 Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2132 din 2005, prin modificările intrate în vigoare la dala menționată, interzice o astfel de modificare."

La data de 28 decembrie 2015, pârâtul a transmis din proprie inițiativă o adresă prin care, raportat la susținerile conform cărora statele membre UE sunt obligate să-și recunoască reciproc documentele emise, i se comunica faptul că statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să recunoască reciproc numai omologările internațional comunitare, acordate în conformitate cu Directiva-cadru 70/156 CEE, iar autovehiculul B. în discuție nu a fost omologat în baza acestei directive. Se susține prin același răspuns că "pentru autovehiculul omologat inițial în România în anul 2008, cu masa de 4083 Kg (categoria N2), omologarea efectuată conform declarației constructorului înscrisă pe eticheta acestuia, (reomologarea efectuată în Germania la masa de 3,500 kg (categoria N1) nu poate fi luată în considerare întrucât la acea dată Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2132 din 2005, care cuprinde condițiile prin acordarea omologării individuale în România, prin modificările intrate în vigoare la data de 04.10.2013, interzice o astfel de modificare a masei, prin care se schimba categoria de omologare a vehiculului."

La cele două adrese ale pârâtului, recurenta a formulat și transmis un răspuns înregistrat la pârât sub nr. x/2015, prin care a învederat caracterul obligatoriu al Directivei 1999/37/CE așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/46/UE, norma europeană care se aplică cu prioritate documentelor de înmatriculare a vehiculelor emise de statele membre.

Ca urmare a poziției scrise, la data de 18 ianuarie 2016 pârâtul emite un nou răspuns prin care îi aduce la cunoștință că își menține punctul de vedere exprimat în scrisorile anterioare și că Directiva 1999/37 CE, modificată prin Directiva 2014/46 UE, are ca subiect înmatricularea vehiculelor, activitate care nu este efectuată de D., ci de instituția specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. Așadar, cu toate că activitățile specifice desfășurate de D. care conduc la eliberarea cărții de identitate și a certificatului de autenticitate fac parte din procesul de înmatriculare, iar fără aceste documente emise de pârât înmatricularea nu e posibilă, pârâtul a susținut că prevederile Directivei Europene nu sunt aplicabile, iar prima instanță a preluat această susținere.

Prin acest răspuns din ianuarie 2016, după 3 luni de corespondență, D. a informat că de fapt autovehiculul figura în continuare înmatriculat în România având o înmatriculare neîntreruptă începând cu 27.03.2008, cu nr. de înmatriculare x. Acesta a fost momentul la care a aflat că autovehiculul figurează în continuare ca fiind înmatriculat în România, cu toate ca fusese înmatriculat în Germania încă din septembrie 2015, iar documentele emise de autoritățile române au fost predate la momentul înmatriculării în Germania. Primind aceasta informație, recurenta a procedat la efectuarea de verificări și a constatat ca ultimul proprietar român (Societatea C. SRL din Timișoara) nu și-a îndeplinit obligația de radiere a autovehiculului în urma înstrăinării în Germania, dar ulterior discuțiilor cu reprezentanții acesteia, s-a realizat și această radiere.

Chiar în situația în care ultimul proprietar român nu a radiat vehiculul din România, potrivit art. 4 alin. (2) al Directivei 1999/37/CE completată, în decurs de 2 luni, autoritățile din statele membre care au reînmatriculat vehiculul "informează autoritățile din statele membre care au emis certificatul privind retragerea acestuia. La cerere, acestea înapoiază în termen de 6 luni către autoritățile respective, certificatul retras". Așadar, certificatul de înmatriculare emis anterior în România a fost retras prin emiterea unui nou certificat de înmatriculare în Germania, chiar dacă din România vehiculul nu apărea radiat și în ciuda lipsei de comunicare dintre autoritățile în domeniu. Lipsa de comunicare a autorităților statelor membre UE nu îi poate fi imputată și nici nu poate produce consecințe juridice în ceea ce privește dreptul său de a-și înmatricula în România autovehiculul dobândit cu bună-credință și având specificațiile înscrise în certificatul de înmatriculare emis în alt stat membru UE.

Așadar, recurenta, urmând procedura de înmatriculare, s-a adresat instituției pârâte pentru obținerea documentelor necesare reînmatriculării conform celor emise în Germania. Recurenta nu s-a adresat instituției pârâte în scopul reomologării unui autovehicul deja înmatriculat în România, cum în mod eronat a reținut prima instanță; nu a solicitat niciodată o reomologare a autovehiculului în scopul modificării masei maxime admise tocmai pentru că nu avea cunoștință ca acest autovehicul mai fusese înmatriculat în România și că ar fi existat o CIV cu masa totală maximă de 4.083 Kg. Este adevărat că nu pârâtul efectuează operațiunea de înmatriculare, ci DRPCIV, însă înmatricularea nu este posibilă fără ca vehiculul să fie omologat.

Recurenta a invocat faptul că în mod eronat s-a reținut în cuprinsul hotărârii atacate că nu ar exista niciun conflict de norme juridice între o normă comunitară (Directiva 1999/37/CE modificată prin Directiva 2014/46/UE) și o normă națională (O.G. nr. 78/2000) și că legislația națională a fost armonizată cu cea comunitară, aplicarea normei comunitare realizându-se în mod direct, prin includerea acesteia în norma națională. Prima instanța își motivează hotărârea prin raportare la Ordinul 2132/2005 emis de M.T.C.T. prin care a fost aprobat Regulamentul privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere RNTR, luând în considerare modificarea legislativă intervenită în 2013, potrivit căreia, începând cu 04.10.2013, se interzicea modificarea masei în sensul modificărilor efectuate și de către reclamantă.

Prima instanță reține prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000, omițând să analizeze prevederile pct. 15 din RNTR 7 aprobat prin Ordinul nr. 2132/2005 care prevăd:

"În cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2. care au fost înmatriculate ultima dată în alt SM, omologarea va include, în locul activităților menționate la subpct. 8.2, verificarea echivalenței dintre condițiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat și condițiile constructive prevăzute de legislația în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului (sau anul de fabricație al vehiculului, dacă data primei înmatriculări nu este cunoscută)".

Așadar, verificarea echivalenței dintre condiții trebuie făcută în raport cu legislația în vigoare la data primei înmatriculări, care a fost anterioară datei de 4.10.2013 când a fost modificat Ordinul nr. 2132/2005 cu prevederea care interzice modificarea masei. Până la acel moment, legislația din România permitea modificarea acesteia chiar în situația în care exista CIV valabil.

Recurenta nu a efectuat nicio modificare asupra vehiculului cum în mod greșit reține prima instanță, ci a achiziționat din Germania, în anul 2015, un autovehicul având caracteristicile înscrise în certificatul de înmatriculare emis de autoritățile din Germania, certificat recunoscut la nivelul statelor membre pentru identificarea în trafic și reînmatriculare potrivit normelor europene. Modificarea masei maxime tehnic admise (detararea) nu s-a realizat în Germania în timp ce autovehiculul era în continuare înmatriculat în România, cum în mod greșit reține prima instanță, cu consecința că această modificare este valabilă doar pe teritoriul statului care a acordat-o, în speță Germania. La momentul înmatriculării în Germania, autoritățile de acolo au reținut documentele cu care autovehiculul a mers însoțit și au emis un nou certificat de înmatriculare recunoscut de toate statele membre UE.

Pârâtul D. nu se poate prevala de vechile documente reținute acolo și revocate prin documentele nou emise, prin această conduită, recurenta fiind victima discriminării pe criterii de naționalitate, discriminare care contravine normelor UE. Deși apărările cu privire la discriminarea pe criterii de naționalitate au fost supuse analizei primei instanțe, în hotărârea atacată nu se regăsește niciun argument cu privire la normele de drept material aplicabile sub acest aspect.

Prima instanță reține apoi ca prin O.G. nr. 78/2000, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 289/2009, s-a realizat modificarea reglementărilor existente la acel moment în legislația națională în scopul transpunerii Directivei 2007/46/CE și Regulamentului (CE) nr. 715/2007. Directiva 2007/46/CE care stă la baza motivării sentinței atacate nu-și găsește aplicabilitate în speța întrucât, potrivit art. 1 al acestei Directive:

"Prezenta directivă instituie un cadru armonizat, care cuprinde dispozițiile administrative și cerințele tehnice generale pentru omologarea tuturor vehiculelor noi care fac parte din domeniul său de aplicare, precum și a sistemelor, a componentelor și a unităților tehnice separate destinate vehiculelor respective, cu scopul de a facilita înmatricularea, vânzarea și punerea în exploatare a acestora în interiorul Comunității."

Autovehiculul în discuție nu este un autovehicul nou, ci unul utilizat, cu privire la care pârâtul susținea prin adresa din 18 ianuarie 2016 că activitatea de omologare individuală pentru autovehiculele utilizate nu este reglementată comunitar, ci doar prin legislații naționale. Câtă vreme activitatea de omologare a autovehiculului utilizat fără de care nu este posibilă înmatricularea este reglementată doar prin legislație națională, iar această legislație intră în conflict cu norma europeană privind reînmatricularea vehiculelor, prioritate are norma europeană.

Sunt eronate reținerile instanței cu privire la aplicabilitatea în speță a Directivei 1999/37/CE modificată prin Directiva 2014/46/UE, în sensul că "aceasta se referă la documentele necesare înmatriculării și nu la condițiile tehnice impuse autovehiculelor în vederea circulării, în condiții de siguranță, pe drumurile publice", omițând faptul că recurenta a cumpărat din Germania autoturismul și s-a prezentat la D. în vederea obținerii documentelor necesare înmatriculării în România și nu în vederea modificării masei (detarării).

Și poziția pârâtului a fost sensul că "activitățile de "omologare" și "înmatriculare/radiere"" sunt activități distincte, efectuate în baza unor acte normative diferite de către instituții diferite (D. și DRPCIV). Relația dintre cele două activități este că legislația în vigoare nu permite efectuarea înmatriculării fără ca, anterior, vehiculul să fie omologat. Câtă vreme solicitarea privind eliberarea documentelor necesare înmatriculării este parte din procesul de înmatriculare a unui vehicul înmatriculat anterior în alt stat membru și nu privește detararea, norma aplicabilă este Directiva 1999/37/CE modificată prin Directiva 2014/46/UE.

Potrivit art. 4 al Directivei 1999/37/CE așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/46/UE, "certificatul de înmatriculare emis de un stat membru este recunoscut de celelalte state membre pentru identificarea vehiculului în traficul internațional sau pentru reînmatricularea acestuia în alt stat membru".

Potrivit alin. (2) al art. 5 al Directivei, "în vederea reînmatriculării unui vehicul înmatriculat anterior în alt stat membru, autoritățile competente solicită prezentarea în orice situație a părții I din certificatul de înmatriculare și prezentarea părții II în situația în care aceasta a fost emisă."

Principiul supremației dreptului Uniunii Europene asupra dreptului național al statelor membre este unul dintre principiile fundamentale, care, alături de principiul efectului direct și aplicabilitatea imediată, definesc Uniunea Europeană.

Potrivit principiului cooperării loiale cu instituțiile UE (art. 4 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), statele membre au obligația de a abroga norma națională contrară dreptului UE sau de a o lăsa neaplicată, după caz. Această obligație se impune tuturor autorităților naționale, inclusiv autorități locale sau regionale și, în special, judecătorului național.

Constituția României, prin art. 148 alin. (2), confirmă prioritatea aplicării normelor comunitare când vin în concurs cu normele naționale. Prioritatea funcționează în raport cu toate normele naționale și impune tuturor organelor statelor membre, inclusiv jurisdicțiilor constituționale, obligația de a lăsa neaplicată orice normă națională, fie ea și de natură constituțională, în cazul unui conflict cu o normă de drept al UE. Aplicarea cu prioritate a dreptului UE de către prima instanță nu era condiționată de abrogarea formală a normei naționale contrare chiar dacă abrogarea, care face să dispară din ordinea juridică internă textul incompatibil, apare ca fiind utilă și uneori chiar obligatorie, pentru rațiuni ce țin de asigurarea certitudinii juridice, aceasta este considerată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene o simplă formalitate, fără efecte proprii.

Potrivii Hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a UE în Cauza 106/77 Simmenthal: "Instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional."

Câtă vreme un certificat de înmatriculare emis de un stat membru UE nu este recunoscut în integralitatea sa, pentru că Ordinul nr. 2132/2005 interzice modificarea masei începând cu 04.10.2013, se aduce atingere uniformității dreptului Uniunii, deoarece câmpul de aplicare al acestuia variază în funcție de opțiunile legislative ulterioare ale statului membru.

În speță, dacă pe drumurile din România se circulă cu autovehiculul în discuție și acesta rămâne înmatriculat în Germania sau în alt stat membru, certificatul de înmatriculare este recunoscut de autoritățile române în integralitate, inclusiv cu privire la masa și nu se impune niciun fel de limitare în ceea ce privește utilizarea acestuia, câtă vreme e recunoscută categoria NI. Pe de altă parte, dacă același autovehicul se dorește a fi înmatriculat de către recurentă în România, pârâtul nu acceptă masa din certificatul de înmatriculare și prima instanță confirmă încadrarea în categoria N2, luând în considerare vechea masă, contrar celor înscrise în certificatul de înmatriculare, categorie care impune anumite limitări (cu privire la viteză, sectoare de drum, montare tahograf, licență de transport etc.), pentru simplul considerent că recurenta are sediul în România și este persoana juridică română. Rezultă fără dubiu că se află în prezența unei discriminări bazate pe naționalitate.

Cu toate acestea, prima instanță aplicând greșit normele de drept material stabilește că directiva europeană privind reînmatricularea autovehiculului nu își găsește aplicabilitatea în speță întrucât nu se referă la condițiile tehnice impuse autovehiculelor privind circulația, cu toate că "omologarea" solicitată face parte din procedura de reînmatriculare, fără aceasta nefiind posibilă înmatricularea.

Motivarea primei instanțe are la bază împrejurarea potrivit căreia, radierea din România s-a realizat la data de 25.01.2016, iar certificatul de înmatriculare de care se prevalează a fost emis în septembrie 2015, anterior actului de radiere de la poliție, fără ca instanța să analizeze prevederile Directivei 1999/37/CIC completată cu privire la înmatricularea în alt stat membru. Radierea din ianuarie 2016 a fost un demers efectuat ca urmare a faptului că autoritățile române și germane nu și-au comunicat reciproc informațiile sau nu a fost efectuată radierea din România în mod corespunzător. Nu putea fi emis un nou certificat de înmatriculare în Germania, în favoarea vânzătorului recurentei dacă nu erau retrase cele emise în România anterior exportului.

Pe de altă parte, potrivit alin. (4) al art. 3 din Directiva, statele membre înregistrează informat electronic datele referitoare la toate vehiculele înmatriculate pe teritoriul lor. Autoritățile române aveau cunoștință așadar de faptul că autovehiculul în discuție era înmatriculat în Germania, încă din septembrie 2015, însă nu au procedat la nicio modificare în evidențele lor.

Cu toate acestea, prima instanța preia susținerile D. și stabilește ca potrivit art. 16

1

alin. (1) din O.G. nr. 78/2000, în favoarea proprietarului se poate elibera un duplicat după vechea CIV, cu toate că recurenta nu figurează ca fiind proprietar pe această CIV câtă vreme autovehiculul a fost exportat și recurenta l-a cumpărat din Germania. În situația în care s-ar emite vechea CIV conform vechilor specificații, recurenta va fi în imposibilitate de a reînmatricula autovehiculul în România, cât timp mențiunile privind masa nu sunt identice cu cele din certificatul de înmatriculare emis de un stat membru UE.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2.3. Intimatul-pârât D. nu a formulat întâmpinare.

3.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 30 ianuarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Părțile nu au formulat obiecțiuni față de raportul comunicat.

Prin încheierea din 3 mai 2018, completul de filtru, a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs formulată îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. și a fixat termen de judecată.

3.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă și subsumate cazului prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2.1. Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de prima instanță

Prima instanță a reținut că realitatea obiectivă, rezultată din probele administrate, este diferită față de cea susținută de către reclamantă în acțiunea introductivă. Astfel, s-a reținut că autovehiculul în cauză, autoutilitara marca B. cu nr. de identificare x are emisă din partea autorităților române cartea de identitate a vehiculului seria x-214263/2008, iar în condițiile O.G. nr. 78/2000, în favoarea proprietarului se poate elibera un duplicat [art. 16

1

alin. (1)].

Autoutilitara a fost radiată din circulație din România la data de 25.01.2016 conform certificatului de radiere pentru export înregistrat la I.P.J. Timiș sub nr. 398711 . Cu toate acestea, autoritățile germane au emis certificatul de înmatriculare pentru acest autovehicul la data de 04.09.2015, cu mult timp înainte ca autovehiculul să fie radiat din evidențele autorităților române. Modificarea masei maxime tehnic admisibile a autovehiculului (detararea) s-a realizat de către autoritățile germane, aspect reținut din compararea valorilor înscrise în actele întocmite mai întâi de către autoritățile române (4.083 kg.) și mai apoi de către cele germane (3.490 kg.)

3.2.2. O primă susținere a recurentei este aceea că modificarea masei maxime tehnic admise (detararea) nu s-a realizat în Germania în timp ce autovehiculul era în continuare înmatriculat în România, cum în mod greșit reține prima instanță. La momentul înmatriculării în Germania, autoritățile de acolo au reținut documentele cu care autovehiculul a mers însoțit și au emis un nou certificat de înmatriculare recunoscut de toate statele membre UE.

Înalta Curte constată că autoutilitara a fost omologată individual în anul 2008 în România, cu masa de 4083 kg și încadrată la categoria N2, conform actelor însoțitoare și declarației constructorului înscrise pe autocolantul aplicat pe aceasta.

Mențiunile efectuate în Germania cu privire la modificarea masei de la 4083 kg la 3490 kg (necesare pentru a putea fi încadrată în categoria N1) datează din 04.09.2015.

Din mențiunile de la rubrica F.1 din cartea de circulație germană, rezultă că acestui autovehicul i-a fost modificată greutatea, fără să se menționeze în baza căror reglementări comunitare s-a efectuat, fără a se menționa reglementarea ce se aplică pentru detararea de la 4083 kg la 3490 kg, nefiind tradusă partea referitoare la omisiunile efectuate de autoritățile germane.

Pe de altă parte, recurenta nu a indicat data și actul administrativ prin care s-a efectuat detararea, astfel că susținerea sa în sensul că această detarare nu s-a realizat în Germania este lipsită de conținut și de suport probator; cât timp ultima înmatriculare a acestui autovehicul era efectuată în România pe clasa N2 și cu greutatea de 4083 kg, iar următoarea a fost cea din Germania cu clasa N1 și greutatea de 3490 kg, se naște prezumția simplă că detararea a fost realizată înainte de înmatricularea din Germania.

Recurenta a mai invocat caracterul obligatoriu al Directivei 1999/37/CE așa cum a fost modificată prin Directiva 2014/46/UE, norma europeană care se aplica cu prioritate documentelor de înmatriculare a vehiculelor emise de statele membre.

Înalta Curte reține că în mod corect a susținut intimatul-pârât că Directiva 1999/37 CE, modificata prin Directiva 2014/46 UE, are ca subiect înmatricularea vehiculelor, activitate care nu este efectuată de D., ci de instituția specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

Înainte de a se avea în vedere Directiva 1999/37 CE modificată prin Directiva 2014/46 UE la care face referire recurenta, este necesară aplicarea condițiilor tehnice impuse autovehiculelor prevăzute în Directiva 2007/46 CE, în baza căreia se eliberează documentele specifice necesare înmatriculării. Directiva 2007/46 CE se aplică autovehiculelor ce se înmatriculează începând cu anul 2007, reglementând totodată activitatea producătorilor de autovehicule privind specificațiile tehnice necesare noilor autovehicule. În calitate de stat membru, România este obligată să recunoască prevederile Directivei 70/156 CEE, înlocuită ulterior cu Directiva 2007/46 CE, referitor la omologările în vederea punerii în circulație a autovehiculelor în condiții tehnice de siguranță.

Încadrarea vehiculelor se face conform prevederilor RNTR 7 aprobat prin Ordinul MTCT nr. 2132/2005, în categoriile menționate în RNTR 2 aprobat prin ordinul MLPTL nr. 211/2003, care specifică:

- "Categoria N1 - vehicule concepute și construite pentru transportul de mărfuri cu o masă maximă care nu depășește 3,5 t"

- "Categoria N2 - vehicule concepute și construite pentru transportul de mărfuri având o masă maximă care depășește 3,5 t, dar nu depășește 12 t."

Conform punctului 2.8.2. din Capitolul 4 al Ordinului nr. 2132 din 8 decembrie 2005 pentru aprobarea Reglementărilor privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7, modificarea masei maxime tehnic admisibile a unui vehicul se acceptă dacă valoarea modificată a masei maxime tehnic admisibile nu determină schimbarea categoriei de omologare a vehiculului.

Astfel, din 04.10.2013, data intrării în vigoare a Ordinului nr. 1049 din 20 august 2013 pentru modificarea și completarea Reglementărilor privind omologarea de tip și eliberarea cărții de identitate a vehiculelor rutiere, precum și omologarea de tip a produselor utilizate la acestea - RNTR 2, aprobate prin Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și locuinței nr. 211/2003, precum și pentru modificarea și completarea Reglementărilor privind omologarea individuală, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere - RNTR 7, aprobate prin Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2.132/2005, este interzisă în România modificarea masei care duce la schimbarea categoriei de omologare a vehiculului.

Recurenta a susținut faptul că prima instanță a avut în vedere disp. art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000, omițând să analizeze disp. pct. 15 din RNTR 7 aprobat prin Ordinul nr. 2132/2005.

Art. 3 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 78/2000 prevede următoarele:

"b) omologarea individuală a unui vehicul - procedura prin care R.A.R. sau o autoritate competentă din alt stat membru al Uniunii Europene certifică faptul că un vehicul rutier îndeplinește individual cerințele prevăzute de legislația națională în vigoare, valabilitatea omologării fiind limitată la teritoriul statului care a acordat-o."

Pct. 15 din RNTR 7 aprobat prin Ordinul nr. 2132/2005, prevede următoarele:

"În cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2. care au fost înmatriculate ultima data în alt SM, omologarea va include, în locul activităților menționate la subpct. 8.2, verificarea echivalenței dintre condițiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat și condițiile constructive prevăzute de legislația în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului (sau anul de fabricație al vehiculului, dacă data primei înmatriculări nu este cunoscută).

În cazul vehiculelor prevăzute la subpct. 7.2, care au fost înmatriculate ultima dată în alt SM și la care se constată modificări constructive în raport cu omologarea inițială, aceste modificări se evaluează în raport cu condițiile constructive prevăzute de legislația în vigoare în România la data primei înmatriculări a vehiculului în configurația prezentată la omologarea individuală (sau la data efectuării modificării dovedită prin documente emise de autoritățile de omologare sau serviciile tehnice ale SM). În cazul în care modificările respective nu sunt menționate în certificatul de înmatriculare sau într-un document emis de autoritățile de omologare sau de serviciile tehnice ale SM, acestea se evaluează prin efectuarea verificărilor prevăzute la subpct. 8.2.

(...)

Pentru aplicarea prevederilor prevăzute în primele două paragrafe, D. va putea cere solicitantului omologării o declarație privind prevederile tehnice pe baza cărora vehiculul a fost omologat, eliberată de autoritatea competentă a SM care a acordat omologarea individuală sau națională de tip. Verificările menționate la subpct. 8.2 se efectuează în cazul în care nu sunt disponibile informațiile privind prevederile tehnice pe baza cărora vehiculul a fost omologat ori pentru acele condiții constructive care nu sunt acoperite de omologarea individuală sau națională de tip acordată de autoritatea competentă a SM. D. refuză acordarea omologării în cazul în care există motive întemeiate de a considera că condițiile constructive pe baza cărora vehiculul a fost omologat nu sunt echivalente cu condițiile constructive prevăzute de legislația în vigoare în România în conformitate cu cerințele menționate mai sus."

Așadar, susține recurenta, verificarea echivalenței dintre condiții trebuie făcută în raport cu legislația în vigoare la data primei înmatriculări, care a fost anterioară datei de 4.10.2013, când a fost modificat Ordinul nr. 2132/2005 cu prevederea care interzice modificarea masei. Până la acel moment, legislația din România permitea modificarea acesteia, chiar în situația în care exista CIV valabil.

Conform pct. 7.2., omologarea se acordă pentru: "vehiculele rutiere utilizate, care nu sunt înmatriculate în România, cu excepția celor care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) au fost omologate comunitar (CE) de tip;

b) au fost înmatriculate ultima dată într-un SM;

c) nu au suferit modificări constructive în raport cu datele înscrise în certificatul de înmatriculare."

Înalta Curte constată că recurenta nu se încadrează la ipoteza din alin. (1) al pct. 15 din RNTR 7, ci la cea din alin. (2) coroborat cu ultimul alineat al acestui punct, respectiv situația în care nu sunt disponibile informațiile privind prevederile tehnice pe baza cărora vehiculul a fost omologat ori pentru acele condiții constructive care nu sunt acoperite de omologarea individuală sau națională de tip acordată de autoritatea competentă a SM, situație în care se efectuează verificările menționate la subpct. 8.2 din RNTR 7.

Recurenta a mai invocat faptul că în mod eronat s-a reținut în cuprinsul hotărârii atacate ca nu ar exista niciun conflict de norme juridice între o norma comunitara (Directiva 1999/37/CE modificata prin Directiva 2014/46/UE) și o norma națională (O.G. nr. 78/2000) și ca legislația națională a fost armonizată cu cea comunitară, aplicarea normei comunitare realizându-se în mod direct, prin includerea acesteia în norma națională. Prima instanța își motivează hotărârea prin raportare la Ordinul 2132/2005 emis de M.T.C.T. prin care a fost aprobat Regulamentul privind omologarea individuala, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere RNTR, luând în considerare modificarea legislativă intervenită în 2013, potrivit căreia, începând cu 04.10.2013, se interzicea modificarea masei în sensul modificărilor efectuate și de către reclamanta.

Înalta Curte reține că în mod corect a susținut intimatul-pârât că Directiva 1999/37 CE, modificata prin Directiva 2014/46 UE, are ca subiect înmatricularea vehiculelor, activitate care nu este efectuată de D., ci de instituția specializată din cadrul Ministerului Afacerilor Interne; activitățile de omologare și de înmatriculare/radiere sunt activități distincte, efectuate în baza unor acte normative diferite de către instituții diferite.

Recurenta a mai invocat discriminarea pe criterii de naționalitate, dar o astfel de apărare nu se verifică, cât timp, indiferent de naționalitatea deținătorului vehiculului, regulile referitoare la omologare sunt aceleași.

Autoutilitara nu a fost omologată în baza în baza unei directive europene, ca în urma modificării masei acesteia să poată fi utilizată ca autoutilitară N1. Intimatul-pârât și-a motivat soluția pe omologarea comunitară conform Directivei 70/156 CEE, înlocuită ulterior cu Directiva 2007/46 CE coroborată cu RNTR 7 aprobat prin Ordinul MTCT 2132/2005 privind omologarea individuală,. Toate prevederile directivelor europene referitoare la domeniul de activitate al D. sunt armonizate, preluate și transpuse în legislația română, motiv pentru care recurenta ar fi trebuit să aibă în vedere actele normative românești. Vehiculul deținut de reclamantă nu îndeplinește condițiile prevăzute de legislația aplicabilă pentru a fi încadrat în categoria N1, atâta timp cât numărului de omologare comunitar prevăzut și pe autovehiculul recurentei îi corespunde numai categoria autoutilitară N2.

Omologarea acordată rămâne valabilă pe durata existenței fizice a vehiculului respectiv, numai în cazul modificărilor constructive se poate acorda reomologare și numai dacă aceste modificări respectă cerințele din legislație în vigoare la data solicitării (directe sau indirecte) a omologării, precum și cerințele tehnice.

În concluzie, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță legalitatea refuzului intimatului-pârât de a emite în favoarea recurentei-reclamante documentele necesare înmatriculării (cartea de identitate și certificatul de autenticitate) pentru autovehiculul B. cu nr. de identificare x conform certificatului de înmatriculare nr. x emis de autoritățile competente din Germania.

3.3. Temeiul procesual al soluției date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 141 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal în contradictoriu cu intimatul-pârât D., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2018.

Procesat de GGC - GV