ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4220/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate.

Prin Sentința civilă nr. 484 din data de 23 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate - Inspecția de Integritate, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 484 din data de 23 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Au fost invocate prevederile art. 180 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și definiția cuvântului "funcție" din Dicționarul explicativ al limbii române și s-a precizat că a fi administratorul unei societăți comerciale nu constituie o incompatibilitate în sensul legii întrucât acest lucru nu este echivalent cu o "funcție" iar administratorul nu se poate confunda cu managerul pentru simplul fapt că acesta îndeplinește atribuțiile stabilite de lege, fiind persoană împuternicită, atribuțiile acestuia fiind în principal fixate de legislația în vigoare.

De aceea, se susține de către recurentă, că nu îi este aplicabilă prevederea art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 întrucât în acea perioadă nu a deținut niciodată o funcție de manager, nefiind asimilată "funcției de manager".

Recurenta a indicat dispozițiile art. 197 din Legea nr. 31/1990, art. 76 și 77 alin. (1) și art. 79 din același act normativ și s-a arătat că societatea unde era unic asociat și administrator nu a desfășurat activitate cu unitatea spitalicească al cărei director este și și-a exercitat atribuțiile de administrator doar pentru administrarea societății.

Raportat la aceste considerente, recurenta susține că nu se încadrează în situația de incompatibilitate prezentată de instanța de fond și în Raportul de evaluare și s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând, anularea Raportului de evaluare nr. x din 23 septembrie 2014 întocmit de Agenția Națională de Integritate întrucât nu există elemente privind încălcarea regimului incompatibilităților.

Intimata Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului declarat, iar recurenta a depus Răspuns la întâmpinare.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 24 aprilie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus comunicarea acesteia către părțile din litigiu.

Prin încheierea din 22 septembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și s-a fixat termen pentru judecarea acestuia, cu citarea părților conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La termenul din 03 februarie 2017 recurenta a depus la dosarul cauzei motive de ordine publică, în temeiul art. 488 alin. (5) și (8) C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea contestației, anularea Raportului de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 emis de Agenția Națională de Integritate și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost invocate ca motive de ordine publică:

• sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii referitoare la nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de către Agenția Națională de Integritate pentru că solicitarea de date și informații nepublice s-a făcut înainte de invitarea persoanei cercetate pentru a depune un punct de vedere.

Din cuprinsul Raportului de evaluare contestat rezultă că Agenția Națională de Integritate a transmis adrese prin care identifică elementele unei incompatibilități și o invită pe recurentă să depună un punct de vedere la 24 aprilie 2014, deși anterior a solicitat date și informații (29 ianuarie 2014, 13 martie 2013 și 7 aprilie 2014).

• sentința recurată este pronunțată cu încălcarea principiilor generale de drept de natură imperativă;

• sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, întemeindu-se pe norme afectate de incertitudine juridică [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

• sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene privind protecția datelor cu caracter personal, așa cum a fost interpretată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

• sentința recurată estre pronunțată cu încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene față de normele cuprinse în legislația națională, referitoare la lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei CE 2006/926/CE, precum și a legislației naționale de implementare a deciziei, în speță Legea nr. 176/2010.

Intimata Agenția Națională de Integritate a depus un punct de vedere la motivele de ordine publică și a solicitat respingerea lor ca inadmisibile, fiind formulate cu încălcarea termenelor procedurale imperative, dar și pe fond, motivele de recurs sunt neîntemeiate.

La termenul din 3 martie 2017 recurenta a depus o cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, iar prin încheierea din 12 mai 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru motivele ce au fost indicate în acea încheiere.

La 27 octombrie 2017 recurenta a formulat o nouă cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare, iar prin încheierea din 8 februarie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă și această cerere, motivele fiind indicate în cuprinsul încheierii.

La data de 4 mai 2018 s-a formulat de către recurenta A. o cerere privind sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar prin încheierea din 4 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de sesizare formulată.

La 21 septembrie 2018 s-a depus de către recurenta A. excepția de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate și Agenția Națională de Administrare Fiscală din 10 decembrie 2008 și a Protocolului de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În motivarea excepției de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între Agenția Națională de Integritate și ANAF și între Agenția Națională de Integritate și Oficiul Național al Registrului Comerțului s-a arătat că aceste protocoale nu au fost supuse publicării în Monitorul Oficial, conținutul lor nu este disponibil pe site-ul de internet al Agenției Naționale de Integritate și nici în altă parte, deci nu au caracter public, iar prin intermediul acestor protocoale se transferă date cu caracter personal, practică ce este nelegală în raport cu cele constatate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin Hotărârea din 1 octombrie 2015 în cauza Bara și alții (C-201/14).

Au fost depuse la dosar protocoalele a căror nelegalitate a fost invocată și intimata Agenția Națională de Integritate a formulat un punct de vedere la excepțiile de nelegalitate invocate, susținând inadmisibilitatea acestora dar și netemeinicia lor.

La 5 octombrie 2018 s-a depus o completare la excepția de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între Agenția Națională de Integritate și Oficiul Național al Registrului Comerțului și s-a arătat că temeiul în baza căreia a fost încheiat (art. 3 din H.G. nr. 913/2004) este în prezent abrogat, prin abrogarea H.G. nr. 913/2004 prin H.G. nr. 684/2009 și că, de aceea, nu mai produce niciun efect, astfel că nici protocolul nu mai produce efecte juridice.

La termenul din 16 noiembrie 2018 s-a formulat de către recurentă excepția de neconstituționalitate a art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Se impune făcută precizarea că instanța de recurs, prin încheierea din 28 noiembrie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014/a1 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cerere de sesizare a Curții Constituționale și a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 și a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Înainte de a analiza recursul declarat de reclamanta A. se vor analiza excepțiile de nelegalitate invocate, respectiv, excepția de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu ANAF și a Protocolului de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu Oficiul Național al Registrului Comerțului.

Excepția de nelegalitate a actelor administrative este reglementată în art. 4 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia:

(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu ori la cererea părții interesate.

(2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.

Mai întâi, se impune a se stabili dacă actele a căror excepție de nelegalitate a fost invocată în cauză sunt sau nu acte administrative individuale deoarece numai acestea pot formula obiect al excepției de nelegalitate astfel cum este reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Din analiza celor două protocoale a căror excepție de nelegalitate a fost invocată se constată că acestea sunt acte bilaterale pentru că sunt stabilite obligații pentru ambele părți semnatare ale protocoalelor și se consfințește colaborarea dintre instituții, efectele acestora producându-se numai față de părțile semnatare, scopul acestora fiind atingerea obiectivelor prevăzute de lege pentru Agenția Națională de Integritate.

De aceea, se poate susține că nefiind acte administrative cu caracter individual ele nu pot face obiectul excepției de nelegalitate prevăzute de art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepțiile de nelegalitate invocate fiind astfel inadmisibile și vor fi respinse.

În privința recursului declarat de reclamantă, se constată că motivele de recurs depuse la data de 3 februarie 2017 nu sunt motive de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., mai ales că chiar recurenta, pentru unele dintre ele, indică drept temei dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nefiind motive de ordine publică, ele nu vor fi analizate de către instanța de recurs pentru că acestea ar fi putut fi invocate ca motive de nelegalitate a hotărârii atacate în recursul declarat inițial, dar pentru că nu au fost indicate în memoriu de recurs depus și motivat în termen, ele sunt depuse tardiv.

Potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, când motivarea recursului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

Sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ. este nulitatea și ea intervine în cazul în care recursul nu a fost motivat în termenul legal.

Cum în cauză motivele invocate suplimentar nu sunt de ordine publică, ele nu vor fi analizate pentru că nu au fost depuse în termenul legal de motivare a recursului.

În privința cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, prin încheierea din 28 noiembrie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2014/a1 a fost admisă această cerere și a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 și a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, pentru argumentele prezentate în acea încheiere.

Referitor la recursul declarat și motivat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 484 din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, se constată că sunt fondate criticile reclamantei.

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii reclamantei A. prin care a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 întocmit de Agenția Națională de Integritate prin care a constatat că aceasta s-a aflat în starea de incompatibilitate începând cu 4 septembrie 2014 (data numirii în funcția de manager al Spitalului General Căi Ferate Drobeta-Turnu Severin) și până în prezent, întrucât deținea simultan și calitatea de administrator al SC B. SRL, încălcând astfel dispozițiile art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătății.

Acțiunea reclamantei a fost respinsă de către instanța de fond cu motivarea că managerul de spital nu poate să cumuleze această funcție nici cu calitatea de administrator al unei societăți comerciale, cu atât mai puțin în situația în care obiectul de activitate al acesteia din urmă are legătură cu funcția de bază (aceea de manager de spital).

S-a reținut de către instanța de fond că societatea comercială B. SRL are ca activitate principal, conform codificării (Ordin nr. 337/2007) Rev. Caen (2) 8621 - Activități de asistență medicală generală, iar ca activități secundare, conform aceleiași codificări, 8899 - Alte activități de asistență socială, fără cazare, n.c.a., 8810 - Activități de asistență socială, fără cazare, pentru bătrâni și pentru persoane aflate în incapacitate de a se îngriji singure, 8790 - Alte activități de asistență socială, cu cazare, n.c.a., 8730 - Activități ale căminelor de bătrâni și ale căminelor pentru persoane aflate în incapacitate de a se îngriji singure, 8720 - Activități ale centrelor de recuperare psihică și de dezintoxicare, exclusiv spitale, 8710 - Activități ale centrelor de îngrijire medicală, 8690 - Alte activități referitoare la sănătatea umană, 8622 - Activități de asistență medicală specializată, 8532 - Învățământ secundar, tehnic sau profesional.

S-a susținut de către instanța de fond că este evidentă starea de incompatibilitate între funcția de conducere de manager de spital și calitatea de administrator al unei societăți cu răspundere limitată al cărei principal obiect de activitate este reprezentat de activități de asistență medicală general și că este lipsită de relevanță inexistența raporturilor contractuale între Spitalul General Căi Ferate Drobeta-Turnu Severin și B. SRL în perioada de referință, esențial fiind, în opinia prezentei instanțe, faptul că în mod similar cele două prerogative deținute de reclamantă (funcție publică de conducere, respectiv funcție publică de autoritate, cât și funcție de reprezentant al unei societăți comerciale) implică exercitarea unor atribuții de decizie în privința bugetului, gestiunii patrimoniului instituției și realizării activității pentru care aceasta funcționează.

Instanța de fond a arătat că, deși activitatea întreprinsă de administratorul unei societăți comerciale nu reprezintă stricto sensu o funcție, ambele calități deținute concomitent de reclamantă presupun un anume exercițiu de putere întrucât au ca obiect chiar organizarea și funcționarea persoanei juridice, prin aprobarea și execuția bugetului de venituri și cheltuieli, a programului de achiziții publice, a gestiunii resurselor umane, a numărului și structurii de personal, inclusiv eventuala organizare de concursuri pentru ocuparea de posturi vacante (dacă este cazul, desigur).

Nu au fost primite nici referirile reclamantei la calitatea de mandatar a administratorului, cât timp acesta, ca și managerul, de altfel, exercită toate operațiunile necesare ducerii la îndeplinire a obiectului societății și s-au considerat neîntemeiate și alegațiile referitoare la pretinsa împuternicire acordată de adunarea asociaților, la pretinsa executare a unui mandat anume încredințat de societate ca persoană distinctă, de sine stătătoare, din moment ce unicul asociat și totodată administrator este reclamanta, astfel că în discuție este exclusiv voința acestei persoane fizice.

Împotriva acestei soluții s-a declarat recurs de către reclamantă, iar criticile sunt fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma sănătății:

"(1) Funcția de manager persoană fizică este incompatibilă cu (...) b) exercitarea oricărei activități sau oricărei alte funcții de manager, inclusiv cele neremunerate".

În baza acestui text, s-a considerat de către Agenția Națională de Integritate că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate deoarece a deținut simultan funcția de manager de spital și calitatea de administrator al unei societăți comerciale.

Textul art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 se referă la "exercitarea oricărei activități sau oricărei alte funcții de manager, inclusiv cele neremunerate" și, de aceea, se impune a se verifica dacă în înțelesul acestui text intră și calitatea de administrator al unei societăți comerciale.

Față de natura juridică a funcției de manager într-un spital public, determinată pe baza atribuțiilor prevăzute de lege și față de domeniul de aplicare a incompatibilităților stabilite expres pentru această funcție prin legea specială, se reține că nu există un temei legal pentru constatarea stării de incompatibilitate avută în vedere la întocmirea raportului de evaluare dedus judecății.

Pentru a se determina dacă acest text legal este aplicabil în cauză, urmează a se analiza dacă legiuitorul a urmărit să includă în noțiunea de "manager" orice conducător al unei entități publice sau private sau dacă, dimpotrivă, această noțiune are în vedere doar activitatea de conducere din sectorul public.

Pentru aceasta urmează a se avea în vedere dispozițiile art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată 2010:

"(1) În limbajul normativ aceleași noțiuni se exprimă numai prin aceiași termeni.

(2) Dacă o noțiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înțelesuri diferite, semnificația acestuia în context se stabilește prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, și devine obligatoriu pentru actele normative din aceeași materie.

(3) Exprimarea prin abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face numai prin explicitare în text, la prima folosire".

În conformitate cu aceste dispoziții, noțiunea de "manager" nu poate avea înțelesuri diferite de la o frază la alta sau de la un articol la altul al aceluiași act normativ, ci trebuie înțeleasă atunci când este definită de lege, în sensul acelei definiții, fără nicio abatere, iar dacă legea nu conține vreo definiție, atunci înțelesul noțiunii trebuie să fie același oriunde ar fi cuprinsă acea noțiune în cadrul aceleiași legi.

În Anexa II la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, prin noțiunea de funcție publică specifică se înțelege, printre altele, funcția de "manager public", ceea ce fundamentează ideea că noțiunea de manager este asociată, din punct de vedere legal, sectorului public.

Și Legea nr. 95/2006 operează cu această noțiune de manager, arătând în art. 178 alin. (1) că:

"Spitalul public este condus de un manager, persoană fizică sau juridică".

Prin alte acte normative ce reglementează incompatibilitățile unor categorii profesionale, în situații similare, legiuitorul a menționat interdicția de a desfășura activități comerciale sau chiar interdicția de a exercita funcția de membru în organele de conducere, administrare și control în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, pentru a fi clar și expres prevăzut ceea ce se interzice.

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale nu folosește termenul de manager pentru a desemna persoana responsabilă cu conducerea societății comerciale. Potrivit legislației naționale, societățile comerciale și celelalte entități private sunt conduse de către administratori sau directori, în funcție de sistemul de conducere ales de către aceste entități.

Mai mult, Legea nr. 161/2003 menționează distinct funcția de manager de cea de administrator, ceea ce denotă faptul că atunci când legiuitorul a urmărit să excludă posibilitatea unei persoane cu funcție publică de a ocupa vreo calitate într-o entitate privată, a folosit în mod expres terminologia folosită de Legea nr. 31/1990, respectiv, administrator, director, cenzor, etc.

Prin urmare, în cazul de incompatibilitate reținut de autoritatea pârâtă, dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă posibilitatea unui manager de spital public de a deține simultan funcția de administrator al unei societăți comerciale, ar fi utilizat termenul de administrator, potrivit terminologiei din Legea nr. 31/1990.

În consecință, Înalta Curte apreciază că prima instanță a apreciat în mod greșit că noțiunea de administrator la o societate comercială cu răspundere limitată este echivalentă cu noțiunea de manager al unei instituții publice, constatând că există incompatibilitate între funcția de manager de spital și calitatea de administrator al unei societăți comerciale.

Incompatibilitatea reținută în cauză nu poate fi justificată de scopul urmărit prin norma prevăzută la art. 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006, în condițiile în care, cele două funcții deținute simultan de către recurentă, nu pot intra în mod real și concret în conflict, fapt care ar avea consecințe negative asupra modului lor de exercitare, aceste două funcții fiind reglementate prin acte normative diferite, având dispoziții specifice fiecărui domeniu de activitate.

Mai mult decât atât, restrângerea exercițiului unor drepturi poate opera doar în una din ipotezele exhaustiv enumerate de art. 53 din Constituție. Altfel spus, Constituția limitează posibilitatea de intervenție a legii doar la acele situații în care concilierea unor interese deopotrivă imperative trebuie realizată fără a afecta substanța niciunuia dintre ele. Este vorba fie de obiective ce vizează însăși supraviețuirea statului și a elementelor sale constitutive, fie de necesara armonizare între garanțiile oferite mai multor drepturi fundamentale în același timp.

Or, accesul liber al persoanei la o activitate economică și exercitarea acesteia constituie un drept fundamental, iar principiul proporționalității exprimă necesara adecvare a măsurilor juridice la situațiile de fapt cărora acestea se adresează, stabilind o relație justă și legitimă între măsura juridică adoptată și realitatea socială.

De asemenea, trebuie avut în vedere că din titulatura Legii nr. 161/2003 și ansamblul normelor legale conținute de aceasta rezultă scopul și finalitatea pe care a urmărit-o legiuitorul atunci când a adoptat acest act normativ.

Rațiunea instituirii regimului incompatibilităților este aceea de a preveni apariția unor situații în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcții de demnitate publică și în domeniul privat, ar putea influența decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea competențelor sale legale. Or, în situația de incompatibilitate reținută în raportul de evaluare contestat în cauză nu se poate considera că exercitarea simultană a celor două funcții ar nesocoti scopul și finalitatea legii.

De aceea, apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul și va fi sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor 180 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 și a dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Vor fi respinse excepțiile de nelegalitate referitoare la Protocolul de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și la Protocolului de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu Oficiul Național al Registrului Comerțului formulate de recurenta A., ca inadmisibile.

Va fi casată sentința atacată și, în rejudecare, va fi anulat Raportul de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 emis de Agenția Națională de Integritate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile de nelegalitate referitoare la Protocolul de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu Agenția Națională de Administrare Fiscală și la Protocolul de cooperare încheiat de Agenția Națională de Integritate cu Oficiul Național al Registrului Comerțului formulate de recurenta A., ca inadmisibile.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 484 din 23 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Anulează Raportul de evaluare nr. x din 24 septembrie 2014 emis de Agenția Națională de Integritate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CT