ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1023/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 14.03.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta C., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.205.243 RON, reprezentând avans din drepturile de televiziune aferente returului de campionat 2014/2015 datorat B., creanță ce a fost cesionată reclamantei, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de 1.205.243 RON, de la data scadenței obligației de plată, respectiv data de 12.03.2015, până la data achitării integrale a debitului și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 7460 din 23 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a calificat excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive drept apărări de fond și a respins acțiunea ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata sumei de 10.750,56 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 2008/A din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 7640 din 23 noiembrie 2016, ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 8.138,71 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Din această perspectivă de încălcare a normelor procedurale, soluția instanței de apel este criticabilă sub un singur aspect - reținerea autorității de lucru judecat, în varianta efectului pozitiv al acesteia, a hotărârilor pronunțate în procedura ordonanței de plată în Dosarul nr. x/2015.

Recurenta invocă faptul că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii.

Excepția autorității de lucru judecat, în ambele forme prevăzute de art. 431 din C. proc. civ. a fost invocată de către pârâta C. în fața instanței de fond. Instanța de fond a procedat la respingerea excepției, având în vedere inexistența autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în procedura ordonanței de plată.

Intimata C. nu a declarat apel împotriva hotărârii instanței de fond în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la excepția autorității de lucru judecat. Drept consecință, instanța de apel a procedat în mod greșit în momentul în care a analizat și reținut incidența art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reținerii autorității de lucru judecat a soluțiilor pronunțate în Dosarul nr. x/2015.

Formal, norma de drept procedural încălcată de către instanța de apel este reprezentată de art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant (...)." Cum singurul apel în cauză a fost declarat de către reclamantă și acesta nu viza soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâta C., instanța de apel nu a fost niciodată învestită să se pronunțe asupra acestui aspect.

Totodată, în mod nelegal, prin hotărârea recurată se reține existența autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în procedura urgentă și sumară a ordonanței de plată.

Întreaga argumentație a instanței de apel privind existența în prezenta cauză a unei puteri de lucru judecat a hotărârii pronunțate în Dosarul nr. x/2015 și în Dosarul nr. x/2015 este eronată, având în vedere specificul procedurii urgente și sumare a ordonanței de plată, prevăzute de art. 1013 și următoarele din C. proc. civ.

În concret, conform prevederilor art. 1021 din C. proc. civ., instanța respinge cererea de emitere a ordonanței de plată în cazul în care apărarea debitorului este întemeiată (alin. (1)). De asemenea, dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele admisibile în cadrul ordonanței de plată, instanța va respinge cererea creditorului prin încheiere. Conform alin. (3) al aceluiași articol: "În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), creditorul poate introduce cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun".

O procedură urgentă și cu caracter sumar nu poate soluționa în mod definitiv relațiile între părți decât dacă, în raport cu caracterul extrem de clar al pretențiilor expuse și cu probațiunea limitată în cadrul procedurii ordonanței de plată, instanța se poate declara lămurită și admite cererea creditorului. În caz contrar, instanța nu poate respinge definitiv pretențiile creditorului, tocmai datorită caracterului sumar al judecății, nefiind echitabil a priva creditorul de judecata cauzei într-un cadru complet atât din punct de vedere al probațiunii, cât și al căilor de atac prevăzute de dreptul comun.

Așadar, în prezenta procedură de drept comun, reprezentând efectiv judecata fondului, nu se poate invoca și reține existența autorității de lucru judecat, sub forma excepției procesuale sau existența puterii de lucru judecat, sub forma apărării de fond, deoarece judecata sumară, din cadrul procedurii urgente a ordonanței de plată nu beneficiază de un asemenea atribut. Legiuitorul permite în mod expres formularea unei cereri de chemare în judecată potrivit dreptului comun în cazul respingerii cererii de emitere a ordonanței de plată, motiv pentru care soluția nu poate fi decât de respingere a excepției invocate de pârâtă.

Recurenta invocă, de asemenea, că hotărârea pronunțată în apel este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la "denunțarea" tranzacției de către administratorul judiciar, arată că tranzacția din speță nu reprezintă un act susceptibil de denunțare.

Analiza posibilității administratorului judiciar de a denunța contractele aflate în derulare, în care este angajată societatea debitoare, trebuie să înceapă de la prevederile de drept material aplicabile, respectiv art. 1276 alin. (1) și (2) C. civ.: "(1) Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început. (2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare."

În cazul specific al contractelor în care este implicată o societate aflată în insolvență, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede posibilitatea administratorului judiciar de a denunța contractele aflate în derulare, fiind astfel îndeplinită cerința prevăzuta de art. 1276 alin. (1) C. civ., respectiv dreptul de a denunța contractul să fie recunoscut uneia dintre părți.

Textele indicate sunt cât se poate de clare în privința categoriilor de contracte care sunt susceptibile de denunțate unilaterală: contractele a căror executare nu a început, precum și contractele cu executare succesivă sau continuă. Formularea Legii nr. 85/2014 este consecventă cu aceste două categorii: contractele aflate în derulare.

Contractul încheiat de către reclamantă și B. are ca obiect cesiunea de creanță asupra sumelor pe care acesta urma să le încaseze de la debitoarea C.

Analizând caracterele cesiunii de creanță, se observă că aceasta are ca efect scoaterea creanței din patrimoniul creditorului cedent și transferul acesteia în patrimoniul creditorului cesionar.

Momentul transferului creanței către creditorul cesionar este momentul realizării acordului de voințe.

Cele arătate mai sus sunt în deplin acord cu prevederile art. 1567 alin. (3) C. civ.: "Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare".

Relevante în acest sens sunt prevederile art. 1674 C. civ.: "Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă."

În materia cesiunii de creanță, problema este și mai simplă, în condițiile în care operațiunea de predare fizică a bunului vândut nu se produce, discutând despre bunuri necorporale, iar transferul creanței se efectuează la momentul încheierii contractului.

Toate cele de mai sus indică în mod cât se poate de clar caracterele contractului de cesiune de creanță: este un contract cu executare dintr-o dată, iar executarea acestuia are loc instantaneu, la momentul perfectării acordului de voință. Mai precis, executarea contractului și toate efectele acestuia se produc la momentul semnării înscrisului care materializează acordul de voință al părților - în speță, Tranzacția nr. 93/22.01.2015.

Cesiunea de creanță parafată prin Actul cu nr. 93/22.01.2015 nu se încadrează în categoriile de contracte susceptibile de denunțare, expres și limitativ prevăzute de către C. civ. și Legea nr. 85/2014.

Instanța nu va putea atribui efecte juridice unui act emis de către administratorul judiciar al clubului sportiv, care nu putea în mod obiectiv să fie efectuat. Practic, soluția propusă echivalează cu posibilitatea administratorului judiciar de a denunța orice contract.

Orice contract care și-a produs efectele între părți poate eventual fi anulat și în niciun caz denunțat. Cu toate acestea, administratorul judiciar nu a promovat o acțiune în anularea contractului, întemeiată pe dispoziții de drept comun sau dispoziții speciale. După cum am mai menționat, administratorul judiciar nici nu putea formula o asemenea acțiune, cesiunea de creanță nefiind contrară niciunei prevederi a Legii nr. 85/2014 sau a C. civ.

În privința faptului că judecătorul-sindic a luat act de denunțarea tranzacției, recurenta susține că posibilitatea de a contesta actul de denunțare a cesiunii de creanță nu este limitată la procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2014. În realitate, reclamanta nici nu avea cum contesta această măsură a administratorului judiciar în cadrul procedurii de insolvență a B. S.A.

În fapt, administratorul judiciar a transmis notificarea prin intermediul căreia "denunță" cesiunea de creanță încheiată în speță, iar judecătorul sindic a luat act de măsurile efectuate de acesta, cuprinse în raportul de activitatea al administratorului judiciar. Judecătorul-sindic nu a făcut decât să ia act de măsurile efectuate de administratorul judiciar în perioada cuprinsă în raportul de activitate, printre care și această măsură a denunțării tranzacției încheiate.

În speță, nu se vor putea atribui efecte juridice actului administratorului judiciar prin care acesta "denunță" cesiunea de creanță, având în vedere că o asemenea operațiune, în mod obiectiv, nu putea fi efectuată în speță.

Pe de altă parte, faptul că judecătorul sindic "ia act" de o anumită măsură nu conferă acesteia caracter legal, opozabil sau definitiv.

Mai mult, legislația procesuală nu impune niciodată solicitarea printr-o cale ofensivă a constatării nelegalității sau ineficacității unui act, fiind suficient ca persoana căreia îi profită, să opună acest aspect celeilalte părți și ca un mijloc de apărare.

Instanța de apel a identificat în mod greșit momentul executării cesiunii de creanță, prin prisma posibilității unui asemenea contract de a fi denunțat. Se reține că "Având în vedere că debitoarea LPF nu a efectuat plata sumei de 1.205.243 RON către creditoare până la data de 30.01.2015 prevăzută în contract, această plată nefiind efectuată nici de către intervenientul principal B. S.A., nu se poate considera că Tranzacția nr. 93/22.01.2015 a fost executată și că și-a produs toate efectele, fiind astfel posibilă denunțarea sa de către administratorului judiciar."

Instanța de apel a aplicat astfel, în mod greșit, prevederile art. 1276, art. 1576 alin. (3), art. 1674 din C. civ. și art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că reclamanta nu mai poate pune în discuție ineficacitatea "denunțării" tranzacției, având în vedere că nu a contestat această măsură în cadrul procedurii de insolvență. Astfel, hotărârea este dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1247 alin. (2) C. civ., precum și a efectelor menționării în cadrul unei încheieri de ședință din procedura de insolvență a faptului ca se ia act de o anumită măsură a administratorului judiciar.

Referitor la condiția rezolutorie, recurenta susține că, în realitate, clauza contractuală conține un pact comisoriu.

Orice demers de interpretare a clauzei contractuale nu poate să pornească decât de la prevederile art. 1266 C. civ.: "(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. (2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor ulterior încheierii contractului."

Comportamentul părților (reclamanta și B. S.A.) a fost concordant în sensul existenței unui contract și ulterior datei de 30.01.2015. Detaliind, în privința poziției reclamantei nu poate fi vreun dubiu cu privire la voința existentă la data încheierii contractului, chiar și în prezent solicitând plata creanței de către debitorul cedat C.. În privința comportamentului B. S.A. ulterior încheierii contractului, nici acesta nu a înțeles clauza supusă interpretării ca fiind o condiție rezolutorie. Creditorul cedent a procedat, ulterior datei de 30.01.2015, respectiv la data de 04.03.2015 la "denunțarea" tranzacției, acceptând astfel în mod evident existența unui contract în vigoare la data denunțării.

Efectul îndeplinirii condiției rezolutorii este desființarea, de drept, a actului juridic, cu efect retroactiv, după cum reține și pârâta C. prin întâmpinare.

Așadar, recurgând la regulile de interpretare a clauzelor contractuale, se poate deduce, în raport cu comportamentul părților ulterior semnării contractului, că acestea nu au înțeles art. 5 din tranzacție ca fiind o clauză care stipulează o condiție rezolutorie.

În schimb, așa cum sesizează și pârâta prin întâmpinare, "după modul de redactare și după consecințele produse, clauza menționată ar putea avea fie natura juridică a unui pact comisoriu, fie natura juridică a unei condiții rezolutorii". Odată epuizată analiza conduitei părților și excluderea caracterului de condiție rezolutorie a clauzei în discuție, nu rămâne decât varianta interpretării acesteia ca fiind un pact comisoriu.

Diferența majoră între pactul comisoriu și condiția rezolutorie este faptul că prima stabilește convențional o cauză de reziliere a contractului, întemeiată pe existența unei culpe contractuale a debitorul obligației, iar cea de-a doua conduce la încetarea contractului, indiferent de existența sau inexistența unei culpe.

În concret, părțile semnatare au înțeles să transfere o creanță care prezenta anumite criterii de performanță, respectiv faptul că aceasta va fi încasată până la data de 30.01.2015. Faptul că plata nu a fost efectuată până la această dată reprezintă un caz de culpă contractuală a creditorului-cedent (neexecutare contractuală), iar părțile au înțeles inserarea unui pact comisoriu în acest sens în contract.

Pactul comisoriu reprezintă stipularea convențională a obligațiilor care sunt considerate de o suficientă importanță pentru părți, astfel încât o neexecutare sau executare necorespunzătoare să poată conduce la rezoluțiunea contractului și scoaterea de sub controlul instanței judecătorești a analizei gravității neexecutării contractuale, conform art. 1553 alin. (1) C. civ.: "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului."

Totodată, prevederile subsecvente stabilesc efectele, modalitatea de invocare a pactelor comisorii și necesitatea punerii în întârziere a debitorului: "(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează".

Din conținutul acestor prevederi legale reiese în mod clar faptul că titularul dreptului de a invoca un pact comisoriu este creditorul obligației neexecutate. Inserarea pactelor comisorii nu va conduce la lipsirea creditorului de dreptul de opțiune între diferitele remedii ale neexecutării contractului și nici la suprimarea dreptului de dispoziție al acestuia caracterizat prin opțiunea de a menține în vigoare un contract, chiar în cazul existenței unei neexecutări culpabile apte să atragă rezoluțiunea.

Toate cele de mai sus sunt în consens și cu modul în care a fost redactată clauza contractuală, respectiv folosirea sintagmei "aceasta din urmă se va putea îndrepta împotriva B. SA". Textul nu implică o necesitate a încetării contractului în cazul în care suma nu este achitată până la data stipulată, ci dă dreptul reclamantei de a opta pentru recuperarea creanței inițiale (care a constituit prețul cesiunii) de la creditorul cedent, în esență lipsind de efecte contractul de cesiune de creanță.

Recurenta afirmă că este eronată poziția instanței de apel, în raport cu principalul element relevant în materia interpretării prevederilor contractuale: conduita părților ulterior încheierii contractului.

Interpretarea prevederilor tranzacției trebuie să pornească de la interpretarea conduitei părților semnatare - reclamanta și B. S.A.

Elementul esențial în analizarea conduitei părților este însăși existența demersului de denunțare a tranzacției, ulterior datei de 30.01.2015. Astfel, pe de o parte, reclamanta, ulterior datei de 30.01.201 5 a înțeles că cesiunea de creanță nu s-a desființat, iar pe de altă parte, B. S.A. a înțeles același lucru, nefiind de conceput denunțarea unui act care niciodată nu a existat, desființat retroactiv.

Conduita părților ulterior datei de 30.01.2015 este în măsură să indice ce anume au înțeles acestea la momentul redactării art. 5 din tranzacție, respectiv inserarea unui criteriu de performanță al creanței cedate - o garanție că aceasta va fi achitată de către debitorul cedat până la data de 30.01.2015. Neatingerea acestui criteriu, chiar dacă obligația de plată propriu-zisă aparține unui terț constituie o veritabilă neexecutare contractuală a creditorului cedent (B. S.A.).

Drept consecință, este îndeplinită și condiția reținută de instanța de apel ca "neexecutarea să provină de la cealaltă parte a contractului."

Concluzionând, instanța de apel aplică în mod greșit regulile de interpretare a clauzelor contractuale prevăzute de art. 1266 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 28 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a depășit limitele învestirii și că a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în procedura urgentă și sumară a ordonanței de plată.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În stabilirea întinderii devoluțiunii, însă, instanța va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea formulată de intimat. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluțiunea privește și soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Dincolo de aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată că, în mod legal, raportat la dispozițiile art. 431 alin. (2), coroborat cu art. 432 din C. proc. civ., instanța de apel a analizat și a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat.

Înalta Curte apreciază că se impune a se sublinia că puterea de lucru judecat presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat nu sunt sinonime. Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Înalta Curte constată că prin Sentința civilă nr. 1184/15.10.2015 (definitivă prin respingerea cererii în anulare prin Sentința civilă nr. 212/18.02.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă), pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, având ca obiect ordonanță de plată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de creditoarea S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea C., a fost admisă cererea de intervenție formulată de intervenientul B. S.A. prin administrator judiciar C. și s-a ordonat debitoarei să achite intervenientului principal, în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanței, suma de 1.205.243 RON, reprezentând drepturi de televiziune - tranșa a II-a aferente anului competițional 2014 - 2015.

Argumentul recurentei în sensul că autoritatea de lucru judecat, ca excepție procesuală sau puterea de lucru judecat nu poate fi invocată în cadrul procedurii sumare a ordonanței de plată, cu atât mai mult cu cât cererea creditorului a fost respinsă, acesta putând formula cerere de chemare în judecată conform potrivit dreptului comun, nu poate fi reținut.

În mod legal curtea de apel a reținut că, definitiv, Tribunalul București, prin sentințele mai sus menționate, a obligat C. să achite intervenientei B. S.A. suma pretinsă în prezenta cauză.

Nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurentă.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs a reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, privitoare la: denunțarea tranzacției de către administratorul judiciar, confirmarea de către judecătorul sindic a denunțării actului juridic, natura clauzei prevăzute la art. 5 din tranzacție, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel că trimiterile sale la dispozițiile art. 1276, art. 1576, art. 1674, art. 1247 alin. (2), art. 1266 din C. civ. și respectiv art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 sunt formale.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din același cod, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 2008/A din 21 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 8.276 RON, către intimata-pârâtă C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 2008/A din 21 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 8.276 RON, către intimata-pârâtă C., cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2019.

Procesat de GGC -NN