ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 342/2019

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. de dosar x/25.02.2017, reclamantul A. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pe pârâta Primăria Municipiului București la plata unei despăgubiri în cuantum de 50.000 euro, reprezentând prejudiciul moral produs reclamantului printr-o conduită ce afectează demnitatea umană, rezultată din neîndeplinirea obligațiilor stabilite prin decizia definitivă nr. 2212R/29.11.2012 a Curții de Apel București, cu cheltuieli de judecată.

Prin completarea cererii, formulată la data de 2.11.2017, reclamantul a solicitat citarea în cauză și a Municipiului București prin Primarul General ca debitor al obligației stipulate în hotărârea judecătorească neexecutată.

Prin Sentința civilă nr. 67/16.01.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 734 A din 12 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., susținând că este nelegală în raport de motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul susține că, deși instanța de apel a constatat existența faptei ilicite, constând în neexecutarea unei decizii judecătorești, a încercat să o justifice pe ideea că hotărârea din anul 2012 nu ar fi stabilit și cuantumul despăgubirii și că executarea acesteia ar fi fost împiedicată de aplicarea Legii nr. 165/2013.

Consideră că, prin această motivare, instanța de apel a omis să aducă în analiza sa înscrisurile din dosarul cauzei care fac referire la faptul că Decizia nr. 2212R/29.11.2012 a fost pusă în executare silită, executorul judecătoresc constatând neexecutarea deciziei chiar și în faza executării silite (procesul-verbal din 8.07.2013); faptul că neexecutarea deciziei a continuat până la 28.06.2017 când, după pronunțarea Deciziei nr. 2671/13.06.2017 de către Curtea de Apel București și după emiterea adresei nr. x din 26.06.2017 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, intimatele-pârâte au îndeplinit ultima obligație din hotărârea din anul 2012, respectiv au înaintat dispoziția de primar general și dosarul său administrativ către Secretariatul CNCI (a se vedea adresa nr. x/28.06.2017).

În opinia recurentului, fapta ilicită nu are nicio legătură cu "aspectele neclare" pe care le-ar fi generat aplicarea Legii nr. 165/2013 în privința hotărârilor judecătorești irevocabile pronunțate înainte de intrarea sa în vigoare, ci are legătură cu insistența ilegală, abuzivă și nejustificată a intimatelor de a nu pune în aplicare Decizia nr. 2212/29.11.2012.

Era suficientă constatarea că o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 2012 nu a fost executată "circa 5 ani", pentru ca instanța să aprecieze ca inacceptabilă neexecutarea unei astfel de hotărâri într-o asemenea durată, fiind un evident act/fapt de desconsiderare manifestat de intimate (entități statale), adică de persoane în privința cărora prezumția de cunoaștere a legii operează cu o strictețe incomparabil mai mare decât în cazul oricărei alte persoane, pentru că respectarea legii și a hotărârilor judecătorești pronunțate în numele legii reprezintă o atribuție legală a intimatelor, nicidecum o facultate sau o posibilitate de apreciere.

Această situație care rezultă cu claritate din probatoriul administrat în cauză, face să fie întrunite toate cerințele unui delict civil, pentru care se poate atrage răspunderea juridică: există faptă ilicită (constatată chiar și de instanța de apel); există vinovăție în săvârșirea faptei ilicite, care decurge tocmai din neexecutarea "circa 5 ani" a unei decizii judecătorești irevocabile și din faptul că executarea obligațiilor din aceasta s-a făcut numai ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 2671/13.06.2017 a Curții de Apel București și a adresei nr. x din 26.06.2017 emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților; există un prejudiciu moral, care decurge din punerea recurentului reclamant, în mod ilegal, abuziv și nejustificat, în imposibilitatea de a accede ani de zile la despăgubirea la care era îndreptățit, chiar dacă aceasta nu a fost cuantificată bănește ori într-o altă modalitate de cuantificare prin Decizia nr. 2212R/29.11.2012, precum și punerea recurentului în situația de a fi desconsiderat și batjocorit prin aceea că intimatele i-au demonstrat că drepturile recunoscute prin decizia judecătorească pe care o deținea împotriva lor încă din anul 2012 depind exclusiv de voința lor. În Decizia nr. 2671/13.06.2017 s-a constatat în mod definitiv că intimatele au acționat în mod nejustificat. De asemenea, există legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral, fiind evident că hotărârea neexecutată "circa 5 ani" a fost pronunțată într-un litigiu ce a avut loc între recurent și intimați.

Prejudiciul moral suferit de recurent este cert, pentru că fapta ilicită a intimatelor i-a produs suferința de a nu putea primi despăgubirea la care era îndreptățit cu anii (nepunându-se în niciun caz problema unui "termen rezonabil").

Cât privește întinderea prejudiciului reclamat prin acțiune, consideră că despăgubirea pretinsă prin petitul acțiunii este corespunzătoare și proporțională conduitei ilicite a intimatelor, fiind echitabilă și rezonabilă în raport de circumstanțele concrete în care s-a manifestat conduita ilicită.

Câtă vreme s-a constatat existenta faptei ilicite, cât și vinovăția intimatelor în săvârșirea faptei, chiar dacă aceasta este alăturată altor vinovății ("tablou complex care nu se reduce exclusiv la culpa" intimatelor), instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor legale referitoare la repararea prejudiciului moral produs printr-o faptă ilicită ce aduce atingere demnității persoanei, pentru că circumstanțele cauzei atestă fără niciun dubiu că prin conduita ilicită a intimatelor a fost atinsă demnitatea sa, demnitate care presupune obligația intimatelor de a-i respecta drepturile legale și drepturile recunoscute judecătorește, inclusiv obligația de a îl respecta ca ființă umană, prin acțiuni care să evite să îl pună în situația de a apela la nesfârșit la acțiuni judiciare și la proceduri excesive pentru a fi executate obligații care puteau fi executate voluntar și în termene rezonabile.

În raport de aspectele arătate anterior, apreciază că instanța de apel a pronunțat o decizie cu încălcarea normelor de drept material incidente, încălcând prevederile: art. 72 C. civ. care instituie dreptul oricărei persoane de a-i fi respectată demnitatea, inclusiv sub aspectul tratamentului la care este supusă de autorități publice, text legal pe care îl coroborează cu prevederile art. 1349 alin. (1) și alin. (2) C. civ., art. 1357 C. civ., text care antrenează răspunderea autorului prejudiciului pentru cea mai ușoară culpă, art. 1381 C. civ., care instituie dreptul la reparație, art. 1385 C. civ. care instituie dreptul la o reparație integrală a prejudiciului, inclusiv a celui moral, precum și la art. 1386 alin. (1) C. civ., care instituie dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, inclusiv o faptă prin care se aduce atingere demnității persoanei; art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, act care aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene potrivit art. 6 parag. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C83/1 din 30.03.2010) care prevede în mod categoric că "Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată."

Sub acest aspect, în Decizia nr. 2671/13.06.2017 a Curții de Apel București se arată foarte precis că intimatele i-au pretins în mod nejustificat, inutil și cu încălcarea puterii de lucru judecat să depună înscrisuri suplimentare, deși situația sa fusese lămurită prin decizia judecătorească din anul 2012 pronunțată chiar împotriva lor și, mai mult, emiseseră actul administrativ prin care finalizaseră procedurile cu privire la care aveau competențe legale. Așadar, intimatele au încercat în mod intenționat să creeze o situație în care recurentul ar fi fost culpabil de neîndeplinirea unor obligații, a căror neexecutare ar fi justificat imposibilitatea executării obligațiilor stabilite în sarcina intimatelor prin decizia judecătorească din anul 2012.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 7.11.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit în cauză în procedura de filtru, recursul a fost declarat admisibil în principiu, reținându-se că aspectele ce pun în discuție încălcarea normelor de drept material referitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale se circumscriu pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentul reclamant a formulat punct de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, reclamantul a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva Primăriei Mun. București și a Municipiului București, care nu au pus în executare, timp de 5 ani, Decizia nr. 2212/29.11.2012 a Curții de Apel București prin care Municipiul București a fost obligat să emită o dispoziție motivată în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamantului (obligație executată prin emiterea dispoziției primarului general nr. 18962/25.05.2015) și să trimită dosarul către Comisia Centrală de Stabilire a despăgubirilor, refuz calificat ca fiind nejustificat prin Decizia nr. 2671/13.06.2017 a Curții de Apel București (obligația fiind executată la data de 28.06.2017).

Reclamantul a mai arătat că a fost pus în situația umilitoare de a fi nevoit să apeleze la nesfârșit la instanțele de judecată pentru a fi adusă la îndeplinire hotărârea judecătorească, conduita intimaților de atingere a demnității umane, de umilire și încălcare a unor drepturi și așteptări recunoscute de lege și a unei decizii irevocabile, fiind intenționată.

Prima instanță a respins acțiunea, constatând că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, nu este suficientă dovada săvârșirii unei fapte ilicite, ci este necesar să se facă dovada producerii unui prejudiciu și a raportului de cauzalitate al acestuia cu fapta ilicită, dovezi ce nu au fost făcute în cauză. Fapta ilicită expusă, prin chiar natura ei, nu este de natură să conducă per se la concluzia producerii unei atingeri unuia din atributele esențiale ale persoanei, cum este și cazul de față, iar sub aspectul prejudiciului moral, reclamantul nu a demonstrat afectarea demnității umane în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu.

Instanța de apel, respingând calea de atac declarată de reclamant, a reținut că Decizia civilă nr. 2212/R/29.11.2012 nu a stabilit și cuantumul despăgubirilor cuvenite, ci a făcut trimitere la prevederile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, caz în care este vorba de obligația de a emite o decizie ce intră în competența unității deținătoare de acordare de despăgubiri (propunere), astfel că atrage incidența prevederilor art. 21 alin. (5) și (8) din Legea nr. 165/2013. Cum Legea nr. 165/2013 a intrat în vigoare la circa 4 luni după rămânerea irevocabilă a Deciziei nr. 2212/R/29.11.2012, executarea a întârziat astfel 4 luni până la intrarea în vigoare a noii reglementări. A constatat că modalitatea de aplicare a noii legi a generat aspecte neclare în cazul hotărârilor judecătorești deja pronunțate, așadar, cauzele care au determinat întârzierea în emiterea Dispozițiilor PMB nr. 18962/25.05.2015 în executarea Deciziei civile nr. 2212/R/29.11.2012 conturează un tablou complex care nu se reduce exclusiv la culpa Municipiului București și respectiv a Primăriei Municipiului București. În plus, Decizia nr. 2671/13.06.2017 însăși, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, constituie o modalitate de reparație a prejudiciului cauzat reclamantului pentru tergiversarea invocată în îndeplinirea obligațiilor legale de către Municipiul București, respectiv Primăria Municipiului București.

Curtea a apreciat că aceste considerente au scopul de a completa motivarea sentinței atacate din perspectiva susținerilor din apel ale reclamantului.

Recurentul a criticat faptul că instanța de apel a înlăturat caracterul ilicit al faptei și vinovăția autorilor, pe considerente ce țin de lipsa de previzibilitate și claritate în aplicarea normei juridice nou adoptate sub imperiul căreia a intrat soluționarea cauzei sale, deși refuzul nejustificat de executare a hotărârii judecătorești, susține el, a fost constatat atât de către executorul judecătoresc, cât și prin decizia instanței de contencios administrativ.

Înalta Curte apreciază că această critică, deși corectă, nu conduce la reformarea deciziei, în condițiile în care înlăturarea considerentelor instanței de apel, care, în accepțiunea sa, vin să completeze motivarea dată de prima instanță, nu sunt apte a determina adoptarea unei alte soluții.

Astfel, instanța de apel a reținut că există o întârziere în executarea hotărârii judecătorești de circa 4 luni, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, după care, a apreciat că aspectele de neclaritate în aplicarea Legii nr. 165/2013, ce a instituit o procedură nouă, incidentă în cazul reclamantului, au generat dificultăți în emiterea dispozițiilor de reparație pentru unitățile emitente, împrejurare ce a determinat o nouă întârziere care însă, în accepțiunea instanței, nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat generat exclusiv de culpa intimatelor.

Prin urmare, în accepțiunea instanței de apel, refuzul de emitere a deciziei nu are un caracter ilicit, fiind justificat de o situație nouă intervenită în regimul juridic aplicabil cererii reclamantului, și nici nu poate fi reținută o culpă exclusivă în sarcina intimatelor, acestea fiind aspecte de natură a le exonera de răspunderea civilă delictuală pe care reclamantul o pretinde pentru conduita lor.

Înalta Curte apreciază că argumentele instanței de apel nu sunt de natură a înlătura caracterul ilicit al faptei și nici vinovăția intimatelor, corect reținute de instanța de fond, în condițiile în care conduita acestora de a nu înainta dosarul administrativ către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, a fost analizată în litigiul de contencios administrativ în care s-a constatat că acestea sunt debitoarele unei obligații necondiționate de trimitere a dosarului, iar refuzul întemeiat pe ideea dreptului de apreciere, prin care se încalcă dreptul reclamantului la respectarea bunului său și la soluționarea în termen rezonabil a cauzei sale chiar în faza unei proceduri administrative preliminare, reprezintă un abuz de drept.

Prin urmare, motivele de justificare a întârzierii în executarea măsurilor dispuse de instanța de judecată în Decizia civilă nr. 2212/R/29.11.2012, astfel cum au fost reținute în apel, nu reprezintă cauze exoneratoare de răspundere în sensul legii civile, cel puțin în privința refuzului de a înainta dosarul administrativ către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, după emiterea dispoziției primarului, refuz ce a fost calificat jurisdicțional ca abuz de drept prin Decizia nr. 2671/13.06.2017 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, calificare ce se impune cu forța pozitivă a autorității de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în prezenta cauză.

Cu toate acestea, considerentele instanței de apel, analizate anterior, au fost formulate în completarea judecății făcute de prima instanță asupra îndeplinirii condițiilor privind declanșarea răspunderii civile delictuale, în cadrul căreia s-a constatat că reclamantul nu a motivat și dovedit îndeplinirea condiției referitoare la existența și întinderea prejudiciului, în condițiile în care, raportat la fapta ilicită dedusă de acesta judecății, nu operează o simplă prezumție referitoare la existența unui prejudiciu moral.

Instanța de apel nu a infirmat acest raționament, ci a validat soluția și considerentele sentinței de fond sub acest aspect, motiv pentru care au rămas câștigate cauzei constatările primei instanțe privind neîndeplinirea condițiilor referitoare la existența și întinderea prejudiciului moral, pe care, în apel, reclamantul s-a mulțumit să îl reafirme, alături de textele de lege ce ocrotesc și garantează dreptul la demnitate, ca valoare personal nepatrimonială, ce consideră că i-a fost încălcată.

În legătură cu acest aspect, recurentul a susținut, prin motivele de recurs, că este suficientă constatarea că o hotărâre judecătorească irevocabilă din anul 2012 nu a fost executată "circa 5 ani", acesta fiind un act evident de desconsiderare manifestat de intimate (entități statale) și că punerea sa, în mod ilegal, abuziv și nejustificat, în imposibilitatea de a accede ani de zile la despăgubirea la care era îndreptățit i-a produs suferință și prejudiciu moral. Cât privește întinderea acestuia, consideră că despăgubirea pretinsă prin petitul acțiunii este corespunzătoare și proporțională conduitei ilicite a intimatelor, fiind echitabilă și rezonabilă în raport de circumstanțele concrete în care s-a manifestat conduita ilicită.

Instanța de recurs apreciază că întârzierea nejustificată a executării hotărârii, chiar constatată de instanța de contencios administrativ, nu creează, prin ea însăși, un prejudiciu moral.

Prin urmare, acesta trebuie nu doar să fie pretins, ci și dovedit sub aspectul existenței și întinderii sale, întrucât, în acest caz, față de natura faptei ilicite, nu operează prezumția existenței implicite a unui prejudiciu moral constând din încălcarea unei valori personale nepatrimoniale, cum este cea a demnității.

Or, recurentul nu a administrat în fața instanțelor de fond nicio dovadă cu privire la modalitatea în care demnitatea i-a fost încălcată și nici cu privire la întinderea acestui prejudiciu, în condițiile în care, pentru a statua, chiar și în echitate, asupra unui cuantum care să constituie o reparație integrală a prejudiciului și nu o îmbogățire fără justă cauză, este necesar să fie indicate anumite repere morale și criterii de apreciere, aspecte care, din perspectiva persoanei prejudiciate, să dovedească intensitatea suferinței și să conducă la o indemnizare echitabilă pentru valoarea nepatrimonială încălcată.

Deși cuantificarea daunelor morale nu este supusă unor criterii legale de determinare, în raport de natura neeconomică a respectivelor daune fiind imposibil de a fi echivalate bănesc, acestea se stabilesc prin apreciere, ca urmare a analizei consecințelor negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic și afectiv, importanței valorilor lezate, intensității cu care au fost percepute sau exteriorizate consecințele vătămării, cu condiția ca acestea să fie înfățișate și probate în fața instanței.

Prin urmare, în condițiile în care reclamantul nu a dezvoltat, în etapa devolutivă a prezentului litigiu, argumente prin care să susțină și să probeze existența acestui prejudiciu, judecata primei instanțe asupra neîndeplinirii acestei condiții a răspunderii civile delictuale, menținută în apel, este valabilă și corectă.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte reține legalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 734 A din 12 iulie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV