ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Prin Sentința penală nr. 66 din data de 27 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2016, în baza art. 253

1

C. pen. și art. 5 N. C. pen., a fost schimbată încadrarea juridică, din art. 253

1

C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 5 N. C. pen., și a fost condamnat inculpatul A., fără antecedente penale, la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare.

A făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a - II- a, lit. b) C. pen. și în baza art. 289 C. pen. cu aplic. art. 5 N. C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare.

A făcut aplicarea art. 71- 64 lit. a) teza a - II- a, lit. b) C. pen.

În baza art. 33, 34 C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 (șase) luni închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen. cu aplic. art. 5 N. C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei aplicată inculpatului și a stabilit un termen de încercare de 2 (doi) ani și 6 (șase) luni.

A atras atenția inculpatului cu privire la disp. art. 83 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș și inculpații A. și B.

II.Prin Decizia penală nr. 781/A din 3 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală în baza art. 421 pct. 2 lit. a), C. proc. pen. a fost admis apelul declarat Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș, împotriva Sentinței penale nr. x din data de 27 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria Caransebeș în dosarul nr. x/2016.

A fost desființată, în parte, sentința apelată și rejudecând cauza:

În baza art. 253

1

, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din anul 1969, și art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese în forma continuată, la pedeapsa de:

- 6 (șase) luni închisoare.

Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins ca nefondat apelul declarate de inculpații A. și B., împotriva aceleiași sentințe.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligații inculpații A. și B. la plata sumei de câte 100 de RON fiecare cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare privind apelul parchetului au rămas în sarcina statului.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat cerere de recurs în casație, inculpatul A., prin care a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 781/A din 3 iulie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casație la Completul 3 și s-a fixat termen la data de 23 ianuarie 2019, cu citarea părților.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 440 alin. (1) Cod procedură este admisibilă, motivele invocate încadrându-se în cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

III. Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., prin prisma motivelor expuse și susținute cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că este nefondat.

Preliminar, examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Analizând motivele de recurs, se constată că inculpatul susține, în esență, că actele materiale ce compun infracțiunea de conflict de interese pentru care s-a dispus condamnarea sa nu sunt prevăzute de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casație anterior menționat, recurentul inculpat A. a susținut că, în cauză, se impune pronunțarea unei soluții de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Așadar, a menționat că în mod nelegal instanța de apel a dispus condamnarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese, susținând omisiunea de a insera în cuprinsul adeverinței nr. x din data de 9 ianuarie 2013 faptul că pe terenul pe care era intabulată o școală care a fost demolată în anul 1950 (nefiind radiată) exista o ruină care nu mai figura în patrimoniul primăriei, care nu a fost înscrisă niciodată în cartea funciară, asupra căreia nu exista nici un titlu de proprietate și care a fost valorificată ca și materiale de construcții iar aceasta nu constituie infracțiune.

A mai arătat că actele materiale din 25 februarie 2010 și 8 martie 2010 ale conflictului de interese au fost dezincriminate prin modificarea infracțiunii și excluderea din sfera ilicitului penal a participării la luarea unei decizii, decizii care nu au fost materializate sub forma unei hotărâri a consiliului local, și care nu au produs efecte juridice.

Astfel, a subliniat faptul că actul material din 9 ianuarie 2013 al conflictului de interese nu a produs niciun beneficiu patrimonial fratelui său, mai ales că vânzarea terenului proprietate a bisericii a avut loc factural în anul 2010.

Raportat la aceste aspecte, a subliniat că unul din elementele constitutive ale infracțiunii îl constituie obținerea unui folos patrimonial, care nu este incidente în speță.

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului în casație, și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prev. de art. art. 253

1

C. pen. anterior coroborat cu art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 și la art. 16 alin. (1) lit. b). teza I C. proc. pen.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susțin recursul în casație invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor din perspectiva încadrării juridice a faptei, cu consecința pronunțării unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen . . . . . . . . . .Or, potrivit C. proc. pen. în vigoare, această prerogativă este atributul exclusiv al instanțelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt și în drept, respectiv, instanța de fond și instanța de apel.

Prin urmare, solicitarea inculpatului A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de apel are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casație ca al treilea grad de jurisdicție.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influențe asupra situațiilor faptice constatate și reținute de cele două instanțe inferioare, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casație.

De aceea, Înalta Curte nu va proceda la judecarea procesului propriu zis, judecând exclusiv dacă, din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept. Recursul în casație este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. În consecință, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme. Cazul de casare prev. la pct. 7 al art. 438 din C. proc. pen. este incident atunci când împrejurarea neprevederii în legea penală rezultă din hotărârea atacată, respectiv din descrierea faptei de către instanța de apel, Înalta Curte neputând să stabilească faptele sub aspectul laturii obiective.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a stabilit, cu titlu definitiv, de către instanța de apel, că inculpatul A. a emis adeverința nr. x din 9 ianuarie 2013 în care a omis cu intenție să precizeze care este situația reală a terenului în suprafață de 2877 m.p.

Potrivit art. 253

1

din C. pen. anterior, constituie infracțiunea de conflict de interese fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de conflict de interese presupune acțiunea de îndeplinire a unui act ori de participare la luarea unei decizii, prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material, în vechea reglementare și, respectiv, un folos patrimonial, în actuala reglementare.

Prin îndeplinirea unui act se înțelege efectuarea oricărui act ce face parte din îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, indiferent dacă este vorba de întocmirea unui înscris sau de realizarea unei acțiuni la care acesta este ținut în virtutea atribuțiilor sale, pentru incidența textului analizat este suficient ca autorul să acționeze conform atribuțiilor de serviciu.

Pentru existența infracțiunii este necesară o situație premisă constând în aceea că funcționarul public are competența îndeplinirii actului sau a participării la luarea respectivei decizii, tipicitatea infracțiunii de conflict de interese fiind îndeplinită dacă fapta funcționarului a fost comisă în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

De asemenea, actul îndeplinit a determinat, în mod concret, obținerea unui folos material pentru beneficiarii menționați în textul incriminatoriu.

Prin "folos material" se înțelege orice fel de avantaj patrimonial. Norma de incriminare nu cere ca folosul să fie unul injust, ci numai ca acesta să fi fost efectiv obținut printr-o procedură favorizantă.

Față de cele arătate și în raport de situația de fapt reținută de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că fapta pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A. întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare a art. 253

1

din C. pen. anterior (infracțiune ce are corespondent în prevederile art. 301 din C. pen. în vigoare).

Actele materiale reținute în sarcina inculpatului A., respectiv, din data de 25 februarie 2010 și din data de 8 martie 2010, se reține că potrivit procesului-verbal din ședința consiliului local al comunei Copăcele încheiat la data de 25 februarie 2010 inculpatul a fost prezent și a propus vânzarea remizei de pompieri sub forma materialelor de construcții precum și prețul de 2000 de RON pe care fratele său, în calitate de cumpărător urma să îl plătească. Susținerea acestuia în sensul că prețul pentru vânzarea remizei a fost stabilit de fostul primar C. și nu el a făcut referire la un preț și nu a abordat acest subiect în ședința consiliului local, nu au fost dovedite. Prim emiterea adeverinței nr. x din 9 ianuarie 2013 inculpatul a omis cu intenție să precizeze care este situația reală a terenului în suprafață de 2877 m.p., în sensul că pe acest teren există o clădire numită remiză de pompieri și prin aceasta l-a favorizat pe fratele său A., în calitate de cumpărător al terenului, să încheie un contract de vânzare cumpărare a terenului neafectat de construcții.

Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 765/A din 23 octombrie 2017 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în cuantum de 65 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de către inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 781/A din data de 3 iulie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 65 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat B., în sumă de 260 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 6 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM