ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 504/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 București la data de 7 iulie 2011, reclamanta S.V. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 3, situat în imobilul din București, sector 2. Reclamanta a formulat cerere precizatoare sub aspectul cadrului procesual, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice. Prin Sentința civilă nr. 979 din 25 ianuarie 2012, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare este mai mare de 500.000 RON, situație în care dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. prevăd competența materială de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului. Prin Sentința civilă nr. 2336/2012.2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 865.550 RON, cu titlu de daune către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin Contractul de vânzare-cumpărare din 27 septembrie 1996 încheiat cu Municipiul București. Prin Sentința civilă nr. 9160 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în Dosarul 13394/300/2006, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta D.E.S.M.

în contradictoriu cu pârâta S.V. și a fost obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3 situat în București, sector 2, iar recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia civilă nr. 618R din 25 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Deși reclamanta a fost evinsă de către adevăratul proprietar, Contractul nr. AA/1996, ce a constituit titlu de proprietate, nu a fost anulat, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel că pretențiile reclamantei se încadrează în ipoteza art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin Decizia civilă nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 865.550 RON către reclamantă, reprezentând prețul de piață. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Critica pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul lipsei calității sale procesuale pasive s-a reținut a fi întemeiată, având în vedere că, prin acțiunea formulată, precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv la data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter derogatoriu de la dreptul comun și instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, în situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În ce privește aplicarea regulilor de drept comun în materia evicțiunii, instanța a reținut că acestea nu sunt incidente în soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale menționate mai sus cuprinse în Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că, în litigiul anterior, instanțele care au soluționat acțiunea în revendicare au tranșat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de față, statuând că pârâta S.V. a fost de bună-credință la momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996. De altfel, atât timp cât nu s-a făcut dovada anulării pe cale judiciară a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, ca urmare a promovării unei acțiuni înăuntrul termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta este prezumat a fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Curtea a reținut că este îndeplinită în cauză și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 a fost "desființat", în sensul că a fost lipsit de efecte juridice, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva reclamantei.

Nici criticile formulate de către apelantul-pârât în sensul că suma stabilită de către expert este nejustificat de mare și că, în cadrul metodelor de evaluare, expertul evaluator nu a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, nu au fost primite. Instanța a constatat că raportul de expertiză a fost comunicat în mod legal apelantului-pârât și că acesta nu a formulat obiecțiuni la primul termen după comunicarea raportului de expertiză. Expertul a folosit în scopul evaluării prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, metoda legală prevăzută de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, a Standardelor Internaționale de Evaluare, iar pârâtul, deși avea posibilitatea să ceară refacerea probei cu expertiza tehnică de evaluare, invocând motive temeinice, în fața tribunalului, în favoarea căruia Judecătoria Sectorului 2 București și-a declinat competența materială, acesta nu a uzat de această posibilitate.

În apel, pârâtul a solicitat refacerea probei cu expertiza tehnică de evaluare, solicitare pe care instanța a constatat-o neîntemeiată, deoarece expertiza a utilizat metoda de evaluare a stabilirii prețului de piață conform Standardelor internaționale de evaluare, metodă care este prevăzută în mod expres la art. 50 1 din lege. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs s-a arătat că, în mod greșit instanța de apel a considerat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, punând semnul egalității între cele două instituții, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, instanța a legitimat procesual o persoană care nu a deținut calitatea de parte în dosar, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului disponibilității și, deci, cu o evidentă și gravă încălcare a legii. În privința Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii, și cel care a stat în judecată, în calitate de pârât. Prin urmare, instanța de apel a greșit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că, în cauză, Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Român, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu, și nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamantă, ci terț, nu poate fi obligat pentru plata prețului. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei, Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, potrivit art. 1344 C. civ., "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii." Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Ministerului Finanțelor Publice, și să îi acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. În situația în care reclamanta a fost deposedată de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, atunci sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea prețului de piață pentru imobilul în cauză. Mai mult decât atât, dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează, în mod expres, situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de piață, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speța de față, deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare, astfel că nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, între Primăria Municipiului București și reclamantă, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. S-a mai arătat că este criticabilă hotărârea atacată și în ceea ce privește concluziile raportului de expertiză însușite de către instanță fără rezerve, suma stabilită de către expert, 865.550 RON, fiind nejustificat de mare și reprezentând o îmbogățire fără justă cauză. În cadrul metodelor de evaluare nu s-a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, când cererea este mult mai mică decât oferta.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. O aplicare corectă a dispozițiilor legale ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (Tudor Tudor c. României). Invocă în acest sens și hotărârea Pincova și Pinc c. Republicii Cehe. Solicită admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.

La termenul de judecată din 13 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes în declararea recursului de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având a se pronunța, cu prioritate, asupra acestei chestiuni. Astfel, prin decizia atacată, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 865.550 RON către reclamantă, reprezentând prețul de piață. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Una dintre condițiile de exercitare ale acțiunii civile se referă la necesitatea existenței unui interes, adică a unui folos practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea. Interesul juridic trebuie să fie născut și actual, deci trebuie să existe la momentul în care se exercită acțiunea civilă, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, forma concretă de manifestare a acțiunii. Potrivit opiniilor exprimate în doctrină și jurisprudență, interesul judiciar este o condiție necesară pentru dobândirea calității de parte în procesul civil și se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare.

În procesul civil nu poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim, personal, adică propriu celui care promovează acțiunea civilă, născut și actual, respectiv un interes care se află în ființă la data promovării acțiunii civile și pe tot timpul exercitării acesteia. În consecință, interesul promovării prezentei cereri de recurs nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, deoarece nu mai există niciun folos practic pentru recurent, din moment ce instanța a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât. Față de aceste aspecte, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca lipsit de interes.

În ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că criticile formulate de acesta pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității părților, prin substituirea greșită, de către instanță, a pârâtului chemat în judecată de către reclamantă, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu Ministerul Finanțelor Publice, va fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică, față de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta va fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

Pe fondul cauzei, recurentul a arătat că nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Această critică va fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea și interpretarea greșită a legii. Criticile sunt neîntemeiate.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului procesual la data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că înțelege să se judece Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată și completată prin Legea nr. 1/2009. Reclamanta a intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerului Finanțelor Publice.

Așadar, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității, urmare a deciziei pronunțate, deoarece Curtea a soluționat cauza în contradictoriu cu persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamantă, astfel că nu sunt întrunite condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în forma modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanta a înțeles să-și întemeieze acțiunea, "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". În cazul acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) - cazul cererii de față) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, statul este cel care a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel dobândit. Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului. Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de a sta în proces, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală. Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, constituie instituția prevăzută de lege pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul. Față de aceste aspecte, se constată justificată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea acestuia de a sta în proces rezultând ex lege.

Ca urmare, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Curtea stabilind, în mod corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimare procesuală pasivă. În mod greșit recurentul a susținut că Primăria Municipiului București trebuie să stea în proces, ca pârât, contrar celor reținute de Curte. Astfel, acțiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe art. 50 1 din acest act normativ, al cărui conținut a fost redat mai sus, iar nu pe dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.).

În cazul cererilor formulate în baza acestei dispoziții legale, cum s-a arătat deja, restituirea prețului de circulație a imobilului, bineînțeles, în caz de admitere a acțiunii, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din actul normativ în discuție, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a sta în proces, ca pârât. Nu se poate reține nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se justifică legitimarea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București, astfel cum au susținut pârâții. În consecință, decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea formelor procedurale și a dispozițiilor din legea specială incidente în materie. Recurenții au mai criticat decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Înalta Curte constată că, deși neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei a rămas fără eficiență juridică ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri a foștilor proprietari, reclamanta fiind obligată să cedeze în favoarea acestora deplina proprietate și liniștita posesie a bunului.

Reclamanta se încadrează în ipoteza legii speciale, prin "desființare" înțelegându-se nu doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și când s-a admis o acțiune în revendicare.

Că este așa rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (...)". Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este relevant în stabilirea sensului noțiunii de "desființare a contractelor de vânzare-cumpărare", deoarece prevede expres că "desființarea" poate fi atât urmarea unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Față de Sentința civilă nr. 9160 din 24 noiembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra bunei-credințe a cumpărătoarei, cât și prezumția respectării dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare (având în vedere că acest contract nu a fost anulat), situația reclamantei se încadrează în ipoteza art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată. În ce privește critica vizând cuantumul exagerat al evaluării imobilului, aceasta nu poate fi analizată de instanța de recurs față de actuala reglementare a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Modul în care prima instanță și instanța de apel au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Mai mult, criticile relative la indicatorii ce trebuie luați în calcul la stabilirea valorii de piață a imobilului, sunt formulate direct în recurs, nefiind supuse analizei instanței de apel. Având în vedere considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ