ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 504/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 504/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sector 2 București la data de 7 iulie 2011, reclamanta S.V. a

solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. 3, situat în imobilul

din București, sector 2.

Reclamanta a formulat

cerere precizatoare sub aspectul cadrului procesual, arătând că înțelege să se

judece în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Sentința civilă

nr. 979 din 25 ianuarie 2012, Judecătoria Sectorului 2 București a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând

că valoarea stabilită prin raportul de expertiză tehnică evaluatoare este mai

mare de 500.000 RON, situație în care dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ. prevăd competența materială de soluționare a cauzei în favoarea

tribunalului.

Prin Sentința civilă

nr. 2336/2012.2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul la plata sumei de 865.550

RON, cu titlu de daune către reclamantă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului prin Contractul de vânzare-cumpărare din 27

septembrie 1996 încheiat cu Municipiul București.

Prin Sentința civilă

nr. 9160 din 24 noiembrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în

Dosarul 13394/300/2006, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta D.E.S.M. în contradictoriu cu pârâta S.V. și a fost obligată aceasta

să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 3 situat în

București, sector 2, iar recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost

respins prin Decizia civilă nr. 618R din 25 aprilie 2007, pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Deși reclamanta a

fost evinsă de către adevăratul proprietar, Contractul nr. AA/1996, ce a

constituit titlu de proprietate, nu a fost anulat, fiind încheiat cu

respectarea Legii nr. 112/1995, astfel că pretențiile reclamantei se încadrează

în ipoteza art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Prin Decizia civilă

nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român

și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost

obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 865.550 RON

către reclamantă, reprezentând prețul de piață. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Critica pârâtului

Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul lipsei

calității sale procesuale pasive s-a reținut a fi întemeiată, având în vedere

că, prin acțiunea formulată, precizată sub aspectul cadrului procesual pasiv la

data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că înțelege să se judece în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter derogatoriu de la dreptul comun și

instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în

mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în

ceea ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, în situația în

care contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În ce privește

aplicarea regulilor de drept comun în materia evicțiunii, instanța a reținut că

acestea nu sunt incidente în soluționarea procesului de față, în condițiile

existenței dispozițiilor legale menționate mai sus cuprinse în Legea nr.

10/2001.

S-a mai reținut că,

în litigiul anterior, instanțele care au soluționat acțiunea în revendicare au

tranșat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de

față, statuând că pârâta S.V. a fost de bună-credință la momentul încheierii

Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996.

De altfel, atât timp

cât nu s-a făcut dovada anulării pe cale judiciară a Contractului de

vânzare-cumpărare nr. AA/1996, ca urmare a promovării unei acțiuni înăuntrul

termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, acesta este

prezumat a fi încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea a reținut că

este îndeplinită în cauză și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare nr. AA/1996 a fost

"desființat", în sensul că a fost lipsit de efecte juridice, ca

urmare a admiterii acțiunii în revendicare împotriva reclamantei.

Nici criticile

formulate de către apelantul-pârât în sensul că suma stabilită de către expert

este nejustificat de mare și că, în cadrul metodelor de evaluare, expertul

evaluator nu a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare, nu au

fost primite.

Instanța a constatat

că raportul de expertiză a fost comunicat în mod legal apelantului-pârât și că

acesta nu a formulat obiecțiuni la primul termen după comunicarea raportului de

expertiză.

Expertul a folosit în

scopul evaluării prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul

Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA/1996, metoda legală prevăzută de art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, a Standardelor Internaționale de

Evaluare, iar pârâtul, deși avea posibilitatea să ceară refacerea probei cu

expertiza tehnică de evaluare, invocând motive temeinice, în fața tribunalului,

în favoarea căruia Judecătoria Sectorului 2 București și-a declinat competența

materială, acesta nu a uzat de această posibilitate.

În apel, pârâtul a

solicitat refacerea probei cu expertiza tehnică de evaluare, solicitare pe care

instanța a constatat-o neîntemeiată, deoarece expertiza a utilizat metoda de

evaluare a stabilirii prețului de piață conform Standardelor internaționale de

evaluare, metodă care este prevăzută în mod expres la art. 50

1

din

lege.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București,

indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs s-a arătat că, în mod greșit instanța de apel a considerat că

Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză,

punând semnul egalității între cele două instituții, respectiv Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, instanța a

legitimat procesual o persoană care nu a deținut calitatea de parte în dosar,

respectiv Ministerul Finanțelor Publice, ceea ce echivalează cu încălcarea

principiului disponibilității și, deci, cu o evidentă și gravă încălcare a

legii.

În privința Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu se realizează identitatea impusă

de lege între cel care este titularul obligației din raportul juridic de

dezdăunare, obligație corelativă dreptului reclamanților la obținerea

despăgubirii, și cel care a stat în judecată, în calitate de pârât.

Prin urmare, instanța

de apel a greșit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că, în cauză,

Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Român,

situație în care nu poate fi obligat în nume propriu, și nici persoanei

reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, Ministerul

Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria

Municipiului București și reclamantă, ci terț, nu poate fi obligat pentru plata

prețului.

În situația evingerii

cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în

baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de

garanție pentru evicțiune a vânzătoarei, Primăria Municipiului București, în

conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

De asemenea, potrivit

art. 1344 C. civ., "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o

valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului,

pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."

Dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în

prezenta cauză, a Ministerului Finanțelor Publice, și să îi acorde calitate

procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune

are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

În situația în care

reclamanta a fost deposedată de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu,

atunci sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de

pretențiile privind restituirea prețului de piață pentru imobilul în cauză.

Mai mult decât atât,

dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează, în mod expres, situația în care

Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului de

piață, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speța de față,

deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu s-a realizat în urma unei

acțiuni în revendicare, astfel că nu sunt întrunite condițiile speciale

prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995, între

Primăria Municipiului București și reclamantă, nefiind anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

S-a mai arătat că

este criticabilă hotărârea atacată și în ceea ce privește concluziile

raportului de expertiză însușite de către instanță fără rezerve, suma stabilită

de către expert, 865.550 RON, fiind nejustificat de mare și reprezentând o

îmbogățire fără justă cauză.

În cadrul metodelor

de evaluare nu s-a ținut cont de blocajul actual al tranzacțiilor imobiliare,

când cererea este mult mai mică decât oferta.

Obligația de garanție

pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului, cu

atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995.

O aplicare corectă a

dispozițiilor legale ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamantă); stabilirea

valorii de piață la momentul evicțiunii; diferența între valoarea de piață a

imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea

de piață la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul

de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru

evicțiune.

Cum aceste imobile nu

au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața

liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul

pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul

stabilit prin norme speciale.

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu

întreaga valoare de piață a imobilului, fiind considerată suficientă o

indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c.

Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul

evins (Tudor Tudor c. României). Invocă în acest sens și hotărârea Pincova și

Pinc c. Republicii Cehe.

Solicită admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului

de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat.

La termenul de

judecată din 13 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat,

din oficiu, excepția lipsei de interes în declararea recursului de către

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având a se pronunța,

cu prioritate, asupra acestei chestiuni.

Astfel, prin decizia

atacată, a fost admis apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român și a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul

că a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

865.550 RON către reclamantă, reprezentând prețul de piață. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Una dintre condițiile

de exercitare ale acțiunii civile se referă la necesitatea existenței unui

interes, adică a unui folos practic urmărit de cel ce a pus în mișcare

acțiunea. Interesul juridic trebuie să fie născut și actual, deci trebuie să

existe la momentul în care se exercită acțiunea civilă, în sensul că partea

s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la

acțiune, forma concretă de manifestare a acțiunii.

Potrivit opiniilor

exprimate în doctrină și jurisprudență, interesul judiciar este o condiție

necesară pentru dobândirea calității de parte în procesul civil și se

concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obține oricare

dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o

desfășoare.

În procesul civil nu

poate fi invocat un interes oarecare, ci acesta trebuie să fie legitim,

personal, adică propriu celui care promovează acțiunea civilă, născut și

actual, respectiv un interes care se află în ființă la data promovării acțiunii

civile și pe tot timpul exercitării acesteia.

În consecință,

interesul promovării prezentei cereri de recurs nu îndeplinește condițiile

prevăzute de lege, deoarece nu mai există niciun folos practic pentru recurent,

din moment ce instanța a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestui pârât.

Față de aceste

aspecte, Înalta Curte va admite excepția invocată din oficiu și va respinge

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

ca lipsit de interes.

În ce privește

recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte

constată că criticile formulate de acesta pot fi încadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Critica referitoare

la încălcarea principiului disponibilității părților, prin substituirea

greșită, de către instanță, a pârâtului chemat în judecată de către reclamantă,

respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu Ministerul

Finanțelor Publice, va fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

În ceea ce privește

critica referitoare la faptul că legitimarea procesuală pasivă a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice nu se justifică, față de art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, aceasta va fi verificată din perspectiva motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

Pe fondul cauzei,

recurentul a arătat că nu sunt întrunite condițiile speciale prevăzute de art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă. Această critică va fi analizată din

perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea și

interpretarea greșită a legii.

Criticile sunt

neîntemeiate.

Prin cererea de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizată sub aspectul cadrului

procesual la data de 23 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că înțelege să se

judece Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata

despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza

unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe

care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii

în revendicare formulată de fostul proprietar.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în forma

modificată și completată prin Legea nr. 1/2009.

Reclamanta a

intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, identificând, în mod corect, calitatea

procesuală pasivă în persoana Ministerului Finanțelor Publice.

Așadar, nu se poate

reține nicio încălcare a principiului disponibilității, urmare a deciziei

pronunțate, deoarece Curtea a soluționat cauza în contradictoriu cu persoana

chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamantă, astfel că nu

sunt întrunite condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, în forma modificată și

completată prin Legea nr. 1/2009, pe care reclamanta a înțeles să-și întemeieze

acțiunea, "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

În cazul acestui tip

de acțiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice,

conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că "Restituirea

prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) - cazul cererii de față) se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Astfel, statul este

cel care a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobilele

aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior le-a înstrăinat, potrivit

Legii nr. 112/1995, către chiriași, care au plătit un preț pentru bunul astfel

dobândit.

Ulterior,

cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu

moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea

contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului.

Or, în această

materie, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Ministerul

Finanțelor Publice are calitatea de a sta în proces, deoarece, potrivit legii,

gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul

plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit,

în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.

Potrivit art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către

chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerului

Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile

legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a

imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.

Ministerul Finanțelor

Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar

alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, constituie

instituția prevăzută de lege pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care

au pierdut imobilul.

Față de aceste

aspecte, se constată justificată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, calitatea acestuia de a sta în proces rezultând ex lege.

Ca urmare, nu sunt

întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Curtea stabilind, în

mod corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor

Publice, care justifică legitimare procesuală pasivă.

În mod greșit

recurentul a susținut că Primăria Municipiului București trebuie să stea în

proces, ca pârât, contrar celor reținute de Curte.

Astfel, acțiunea a

fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și întemeiată pe

art. 50

1

din acest act normativ, al cărui conținut a fost redat mai

sus, iar nu pe dispozițiile de drept comun în materia garanției vânzătorului

pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.).

În cazul cererilor

formulate în baza acestei dispoziții legale, cum s-a arătat deja, restituirea

prețului de circulație a imobilului, bineînțeles, în caz de admitere a acțiunii,

se face de către Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din

actul normativ în discuție, ceea ce îi conferă acestuia calitatea de a sta în

proces, ca pârât.

Nu se poate reține

nici încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice,

reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu

poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece

acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru

evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii,

dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata

prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se

justifică legitimarea procesuală pasivă a Primăriei Municipiului București,

astfel cum au susținut pârâții.

În consecință,

decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea formelor procedurale și a

dispozițiilor din legea specială incidente în materie.

Recurenții au mai

criticat decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că nu sunt întrunite

condițiile speciale prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu

a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Înalta Curte constată

că, deși neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei a rămas fără

eficiență juridică ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare

de titluri a foștilor proprietari, reclamanta fiind obligată să cedeze în

favoarea acestora deplina proprietate și liniștita posesie a bunului.

Reclamanta se

încadrează în ipoteza legii speciale, prin "desființare"

înțelegându-se nu doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și când s-a admis o acțiune în

revendicare.

Că este așa rezultă

și din dispozițiile art. 20 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora, "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile (...)". Acest text, introdus prin Legea nr.

1/2009, este relevant în stabilirea sensului noțiunii de "desființare a

contractelor de vânzare-cumpărare", deoarece prevede expres că "desființarea"

poate fi atât urmarea unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei

acțiuni în revendicare.

Față de Sentința

civilă nr. 9160 din 24 noiembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București,

rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra

bunei-credințe a cumpărătoarei, cât și prezumția respectării dispozițiilor art.

1 din Legea nr. 112/1995 la contractare (având în vedere că acest contract nu a

fost anulat), situația reclamantei se încadrează în ipoteza art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

În ce privește

critica vizând cuantumul exagerat al evaluării imobilului, aceasta nu poate fi

analizată de instanța de recurs față de actuala reglementare a dispozițiilor

art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Modul în care prima

instanță și instanța de apel au interpretat probele administrate și au stabilit

pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs

în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304

C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de

apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat prin O.U.G.

nr. 138/2000.

Prin urmare,

criticile care tind la schimbarea situației de fapt reținute în etapele

procesuale anterioare nu pot fi analizate, neîncadrându-se în cazurile de

nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Mai mult, criticile

relative la indicatorii ce trebuie luați în calcul la stabilirea valorii de

piață a imobilului, sunt formulate direct în recurs, nefiind supuse analizei

instanței de apel.

Având în vedere

considerentele prezentate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice,

ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit

de interes, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 206A din 7 iunie 2013 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 206A din 7

iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ