ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație, în baza lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1/09.01.2008, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. și a aplicat pe lângă pedeapsa principală, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen. pe o durată de 3 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. și pedeapsa accesorie având același conținut.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 3 ani, durată pe parcursul căreia inculpatul a obligat inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a-e) C. pen., prev. de art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. și să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 80 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

Pe latură civilă, a obligat inculpatul să plătească părții civile Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură suma de 135.491,57 RON despăgubiri civile, plus accesoriile aferente calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la data plății integrale și desființarea înscrisurilor false, respectiv, tabelul centralizator al contractelor de arendă nr. x/01.09.2009 și declarația de suprafață din data de 14.04.2009.

A fost menținută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanța nr. 619/P/2014 din 12.01.2017 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare statului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că la data de 14.04.2009, inculpatul A., în calitate de asociat unic și administrator al S.C. B. S.R.L., a depus la APIA - Centrul Județean Teleorman, cererea unică de plată pe suprafață 2009, înregistrată sub nr. x/14.09.2009, prin care a solicitat sprijin financiar pentru suprafața de 297,97 ha, cerere însoțită, printre alte documente necesare, de declarația de suprafață și hărți. În declarația de suprafață, inculpatul A. a menționat că utilizează 51 ha pe raza comunei Trivalea Moșteni, situată în blocul fizic x, o suprafață de 30 ha pe raza comunei Trivalea Moșteni, situată în blocul fizic x și o suprafață de 118,16 ha pe raza comunei Trivalea Moșteni, situată în blocurile fizice x. În urma verificării documentelor depuse de către inculpatul A. în numele S.C. B. S.R.L., a fost autorizată la plată suprafața de 295,42 ha.

Ca urmare a depunerii acestei cereri, prin decizia de plată nr. 2014931/20.11.2009, APIA a acordat societății reprezentată de inculpatul A. un avans de 60.963,98 RON, fondurile provenind din FEGA, iar prin decizia de plată nr. x/02.04.2010, APIA a acordat acestuia suma de 74.527,59 RON, din care suma de 19.930,60 din FEGA și suma de 54.596,99 din PNDC1.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, pentru a beneficia de acest sprijin financiar, inculpatul trebuia să îndeplinească o serie de condiții, printre care și să înscrie, sub sancțiunea legii penale, date reale, complete și perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafață și în documentele anexate, inclusiv lista suprafețelor de teren și să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosință și să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea.

Având în vedere aceste dispoziții legale, anterior acordării oricărei sume, inculpatul a trebuit să facă dovada dreptului de folosință pentru suprafețele declarate, astfel că a depus la APIA Centrul județean Teleorman, tabelul centralizator al contractelor de arendă nr. x/01.09.2009, în care a înscris, printre alte contracte, contractul de arendă nr. 9/12.01.2009 pentru suprafața de 50 ha situată în blocul fizic 130/x încheiat pe o durată de 15 ani cu C., contractul de arendă nr. 28/16.01.2009 pentru suprafața de 32,31 ha situată în blocul fizic x încheiat pe o durată de 15 ani cu D. și contractul de arendă nr. 8/12.01.2009 pentru suprafața de 50 ha situată în blocul fizic x încheiat pe o durată de 15 ani cu E..

Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că cele trei contracte de arendă declarate de inculpatul A. ca titlu justificativ al dreptului său de folosință nu au existat, astfel că mențiunile din declarația de suprafață depusă la APIA Centrul județean Teleorman în data de 14.04.2009 și cele din tabelul centralizator al contractelor de arendă nr. x/01.09.2009 depus la aceeași instituție nu au corespondent în realitate, fiind false.

Referitor la contractul de arendă nr. x/12.01.2009, s-a reținut faptul că, așa cum martorul E. a arătat în declarațiile sale, în anul 2004 sau 2005 a solicitat Comisiei Locale a comunei Vârtoapele reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 50,3 ha, cererea acestuia fiind admisă, însă titlul de proprietate nu i-a fost transmis solicitantului după emitere, astfel că, în urma unor discuții, în vara anului 2012, F., funcționar în cadrul Primăriei Trivalea Moșteni, s-a întâlnit cu E. pentru a-i înmâna titlul de proprietate nr. x din data de 26.03.2009 pentru suprafața solicitată, identificată în tarlaua x, parcela x, dar acesta a refuzat să îl primească, pentru că prenumele său era înscris greșit, respectiv "E.l" în loc de "E.". În consecință, titlul de proprietate a fost retras pentru erori, iar la data de 11.09.2013 E. a obținut un alt titlu de proprietate, în care erau menționate datele de identificare corecte.

Cu privire la această suprafață de teren, martorul E. a arătat că, cu prilejul unei vizite la Primăria comunei Vârtoape, a aflat despre existența unui contract de arendă cu nr. 1690/12.05.2010, încheiat cu societatea B. S.R.L., în calitate de arendaș, contract pe care l-a contestat, precizând că semnătura nu îi aparține, că prenumele său este greșit și că nu a încheiat un asemenea contract cu nicio persoană, în condițiile în care, la acea dată, nu deținea un titlu de proprietate pentru teren. De asemenea, E. a mai precizat că a aflat și că pentru această suprafață de teren societatea B. S.R.L. a obținut subvenții de la APIA.

Potrivit relațiilor comunicate de APIA Centrul județean Teleorman, S.C. B. S.R.L. a solicitat și obținut sprijin financiar în cadrul schemei unice de plată în anii 2009 și 2010, însă numai în anul 2009 a solicitat și obținut sprijin financiar de la APIA pentru suprafața de 50 de ha situată în blocul fizic x, identificată ca fiind suprafața pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate al martorului E..

Caracterul nereal al declarării existenței contractului de arendă nr. 8/12.01.2009 ca document justificativ pentru folosința terenului pentru care inculpatul a solicitat sprijin financiar de la APIA este relevat și de răspunsul transmis de Primăria comunei Vârtoape, potrivit căruia la poziția 8 din caietul de evidență a contractelor de arendă ținut de Primăria comunei Vârtoape este înregistrat contractul de arendă dintre S.C. B. S.R.L. și numita H., pentru suprafața de 2,21 ha, contract care este și acesta menționat în tabel. De asemenea, s-a menționat în acest răspuns și faptul că suprafața de 50 de ha din blocul fizic x nu se află pe raza localității Vârtoape, ci pe raza localității Trivalea Moșteni, astfel că nu avea cum să fi fost înregistrat contractul de arendă la Primăria Vârtoape.

Așa cum a rezultat din adresa din 16.08.2016 emisă de Primăria Trivalea Moșteni, nici în evidențele acestei instituții nu figurează înregistrat contractul de arendă nr. 8 din 12.01.2009 dintre S.C. B. S.R.L. și E.l având ca obiect suprafața de 50 de ha. La această primărie a fost identificat un contract de arendă ce apare a fi încheiat între A. și E., însă sub nr. x/2010 și realitatea acestui contract fiind contestată de către E., dar din cercetările efectuate a rezultat că nu a fost folosit de către inculpat în anul 2010 sau ulterior pentru a obține sprijin pe suprafață în cadrul schemei SAPS.

Mai mult, la data de 12.01.2009, dată menționată ca fiind cea a încheierii contractului de arendă nr. 8, nu exista titlul de proprietate al lui E. pentru această suprafață, fiind eliberat la data de 26.03.2009, cu menționarea greșită a prenumelui proprietarului, așa cum rezultă din declarațiile martorului E., aspecte confirmate de Instituția Prefectului - județul Teleorman prin adresa nr. x/2015, prin care s-a arătat că Titlul de proprietate nr. x, emis pe numele lui E., a fost ridicat la data de 20.05.2009 de către I., specialist cadastru în cadrul Primăriei Trivalea Moșteni și a fost retras pentru erori, fiind rescris cu același număr la data de 20.05.2009, conform HCJ nr. 18860/07.08.2103.

Martorul E. a arătat în declarațiile sale că nu a vorbit niciodată cu A. legat de arendarea acestui teren și că pe acesta l-a întâlnit după anul 2013, ca urmare a faptului că a aflat de existența contractului de arendă nr. 1690/12.05.2010, contract pe care nu și-l însușește, dar care nu a fost folosit pentru a obține sprijin financiar în cadrul schemei de plată unică pe suprafață. Despre contractul de arendă nr. 8/12.01.2009, menționat de inculpatul A. în tabelul centralizator depus la APIA, martorul E. a precizat că a aflat doar cu prilejul audierii din data de 03.10.2016 și a arătat că este posibil să fi fost contactat telefonic de inculpatul A., așa cum a fost contactat și de alte persoane, pentru a arenda sau pentru a vinde suprafața de 50 de ha din Trivalea Moșteni, însă toate aceste propuneri le-a refuzat, pentru că nu ar fi avut cum să arendeze sau să înstrăineze un bun imobil pentru care nu avea titlu de proprietate.

În același timp cu declararea necorespunzătoare realității a existenței contractului de arendă nr. 8/12.01.2009, în tabelul centralizator al contractelor de arendă depus la APIA Centrul județean Teleorman, inculpatul A. a declarat în mod necorespunzător adevărului și faptul că societatea pe care o administra, S.C. B. S.R.L., utilizează o suprafață de 50 de ha în baza contractului nr. x/12.01.2009 încheiat cu C. și o suprafață de 32,31 ha în baza contractului nr. x/16.01.2009 încheiat cu D., cu privire la această ultimă suprafață, în declarația de suprafață fiind menționată suprafața de 30 de ha.

S-a apreciat că menționarea acestor două contracte în tabelul centralizator cu nr. x/01.09.2009 nu are corespondent în realitate, rezultă din răspunsul transmis de Primăria comunei Vârtoape, care infirmă existența în caietul centralizator al contractelor de arendă a celor două contracte declarate la APIA, precum și din declarațiile martorilor J. (coproprietar asupra suprafeței de 32,31 ha) și K. (coproprietar asupra suprafeței de 50 de ha).

Din adresa nr. x/2016 a Primăriei comunei Vârtoape a rezultat că nu există înregistrat contractul de arendă nr. x/12.01.2009 încheiat cu C. și nici contractul de arendă nr. x/16.01.2016 încheiat cu D. în evidențele acestei unități administrativ-teritoriale, la pozițiile 9 și 28 din registrul contractelor de arendă regăsindu-se contracte încheiate de S.C. B. S.R.L. cu L. pentru suprafața de 1,64 ha în 16.01.2009, respectiv de M. cu N. pentru suprafața de 2,59 ha în data de 19.01.2009, fiind atașată în acest sens copia filelor din registrul de evidență al contractelor de arendă pentru anul 2009. De altfel, nici nu ar fi fost posibil ca la Primăria Vârtoape să fie înregistrate aceste contracte, în condițiile în care terenurile în cauză sunt situate pe raza unității administrativ-teritoriale Trivalea Moșteni.

Martora J. a declarat că nu a încheiat contract de arendă cu A. în anul 2009 pentru suprafața de 32,3157 ha pentru care a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, împreună cu D. și O., în calitate de moștenitorii ai defunctei P..

Din declarația martorei a mai rezultat că, după ce a primit titlul de proprietate, împreună cu numitul I., funcționar în cadrul Primăriei comunei Trivalea Moșteni, a fost să vadă terenul, însă nu a putut ajunge decât într-o zonă din apropiere, pentru că ar fi avut nevoie de o mașină de teren să ajungă până la amplasament. Tot atunci, I. i-a spus că terenul în cauză nu mai fusese lucrat de mulți ani și au discutat despre posibilitatea arendării suprafeței pe care o obținuse. Cu acest prilej, I. i l-a recomandat pe inculpatul A., iar martora s-a întâlnit cu inculpatul și a încheiat cu acesta, în nume propriu și ca reprezentant al celorlalți titulari ai dreptului de proprietate, contractul de arendă nr. x abia în data de 12.05.2010, după ce a intrat în posesia titlului de proprietate.

Martora a subliniat că, din informațiile primite de la I. și de la A., terenul nu fusese lucrat anterior anului 2010, iar în ceea ce privește un eventual contract încheiat în 2009, a arătat foarte clar că nu putea fi încheiat un contract de arendă cu inculpatul A. anterior emiterii titlului de proprietate și că nici nu au existat discuții în sensul ca inculpatul A. să lucreze terenul în anul 2009. De asemenea, martora a susținut că în anul 2010, când a încheiat contractul de arendă nr. x/12.03.2010, l-a întrebat pe inculpatul A. dacă vor încasa vreun ban în septembrie 2010, iar inculpatul i-a spus că nu crede că în acel an vor obține ceva ca urmare a exploatării terenului, pentru că nu știe care este situația și nu știe dacă va avea rezultate din cultivarea lui în acel an.

De asemenea, martorul K. a infirmat existența contractului de arendare nr. x/12.01.2009, dat fiind faptul că nu exista titlu de proprietate emis pentru suprafața de 50 de ha, din declarațiile acestuia rezultând că împreună cu fratele său, C., a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 50 ha situate pe raza comunei Trivalea Moșteni. După obținerea titlului de proprietate a fost încheiat la data de 10.12.2009 contractul de arendă nr. x cu S.C. B. S.R.L., însă acesta este alt contract decât cel declarat de inculpat la APIA. Ulterior, terenul a fost vândut, fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2010 la BNP Q..

Martorul K. a declarat că nu a vorbit niciodată cu inculpatul A., toate discuțiile legate de contractul de arendă fiind purtate prin intermediul avocatului.

Fiindu-i prezentată copia Tabelului centralizator al contractelor de arendă depus de inculpatul A. la APIA în septembrie 2009, martorul a precizat că era imposibil ca fratele său, C., să fi încheiat contractul nr. x/12.01.2009 menționat în acest înscris, pentru că la acel moment nu erau proprietarii terenului.

Instituția Prefectului - județul Teleorman a transmis Titlul de proprietate nr. x din 19.06.2009, emis pe numele lui C. și al lui K., împreună cu procesul-verbal de punere în posesie din data de 03.06.2009 și tabelul din care rezultă că titlul de proprietate a fost ridicat la data de 24.06.2009 de I., funcționar în cadrul Primăriei Trivalea Moșteni, precum și Titlul de proprietate nr. x din 25.01.2010, emis pe numele lui J., D. și O., împreună cu procesul-verbal de punere în posesie din 11.01.2010 și tabelul din care rezultă că titlul de proprietate a fost ridicat la data de 11.02.2010 tot de I..

S-a arătat că, faptul că aceste contracte nu au corespondent în realitate este susținut și de faptul că numele arendatorilor sunt menționate greșit, respectiv C. în loc de C. și D. în loc de D. și că nu există nicio mențiune în tabel referitoare la ceilalți coproprietari. De asemenea, toate contractele sunt incluse într-un tabel centralizator vizat la Primăria Vârtoape, în condițiile în care suprafețele de teren sunt localizate pe raza comunei Trivalea Moșteni și nu a comunei Vârtoape.

S-a mai arătat că, faptul că aceste trei contracte de arendă înscrise în tabelul centralizator de către inculpatul A. nu au corespondent în realitate și au fost trecute cu scopul de a acoperi suprafețele incluse în declarația de suprafață rezultă și din adresa din data de 18.11.2016 a APIA Centrul județean Teleorman, prin care a răspuns solicitării Direcției Naționale Anticorupție de a stabili corespondența dintre datele înscrise în cele două documente. APIA Teleorman a constatat că "nu rezultă cu claritate o corespondență a suprafețelor din tabelul centralizator nr. x/01.09.2009 cu suprafețele parcelelor declarate în cererea unică de plată pe suprafață 2009", dar a identificat suprafața de 50 de ha din contractul încheiat cu E. în parcela x din blocul fizic x, suprafața de 50 de ha din contractul încheiat cu C. în parcela x din blocul fizic x (42,50 ha) și în parcela x a din blocul fizic x (7,50 ha) și suprafața de 30 ha din contractul încheiat cu D. în parcela x din blocul fizic x, toate aflându-se pe raza unității administrativ-teritoriale Trivalea Moșteni.

S-a menționat că aceste trei contracte pe care inculpatul A. le-a prezentat ca fiind reale nu s-au regăsit niciodată în materialitatea lor, în condițiile în care, potrivit regulilor care guvernează contractul de arendă, acesta se încheie în trei exemplare, unul pentru arendaș, unul pentru arendator și unul care să fie depus la unitatea administrativ-teritorială care păstrează evidența contractelor de arendă. Inculpatul A. nu a putut prezenta un exemplar scris al contractelor pe care le-a declarat la APIA Centrul județean Teleorman.

Cu privire la Tabelul centralizator prezentat de inculpatul A. la APIA Centrul județean Teleorman, martorul R., primar al comunei Vârtoape, a declarat că Tabelul centralizator al contractelor de arendă înregistrat la Primăria Vârtoape sub nr. x/2009 este vizat de el. Martorul a precizat că asemenea tabele erau vizate de către primar în vederea depunerii de fermieri la APIA, pentru a face dovada dreptului de utilizare a terenului, iar în caz contrar nu erau primite. Acesta a arătat că nu poate face precizări legate de acest Tabel, că nu poate indica dacă l-a primit personal sau i-a fost adus de vreun funcționar din primărie pentru viză, însă a menționat că această procedură de avizare nu era una formală, pentru că înainte de a pune această viză pe tabel, un funcționar, de regulă agentul agricol sau secretarul primăriei, trebuia să verifice realitatea celor înscrise în tabel și corespondența cu înregistrările din registrul cu contracte de arendă.

Martora S., agent agricol la Primăria Vârtoape, a confirmat că procedura de lucru pentru vizarea tabelelor cu contracte de arendă prezentate de fermieri impunea compararea celor consemnate în tabel cu contractele de arendă înregistrate la primărie, după care aceste tabele erau înregistrate în Registrul general de intrare-ieșire al primăriei și prezentate primarului pentru viză, cu confirmarea că au fost verificate și corespund realității.

În ceea ce privește Tabelul centralizator al contractelor de arendă nr. x/01.09.2009, martora a arătat că nu poate preciza nimic în plus, pentru că de-a lungul timpului a făcut multe asemenea verificări, însă a observat că numărul de înregistrare de pe tabel a fost scris de martorul R., în timp ce înscrisul din registrul de intrare-ieșire îi aparține. Totodată, martora a observat că pe a doua filă a tabelului apare semnătura secretarului primăriei, T. și ștampila Consiliului Local, explicând că este posibil ca inculpatul A. să fi adus a doua filă ulterior, iar ea nu a mai verificat-o, verificarea fiind făcută de T..

Martora T. a descris aceeași procedură de vizare a tabelelor cu contracte de arendă prezentate de fermieri, însă în legătură cu Tabelul centralizator al contractelor de arendă nr. x/01.09.2009, după ce i-a fost prezentat, martora a arătat că a observat că era vizat pe prima pagină de către primarul R., iar pe a doua de ea, explicația posibilă fiind aceea că, după ce primarul l-a vizat, inculpatul A. a adus o completare la tabel, iar primarul probabil că nu mai era la primărie, astfel că l-a vizat ea. Martora a menționat că, după ce inculpatul a venit cu această completare, nu-și amintește să mai fi solicitat verificări și nici dacă ea personal a făcut vreo verificare.

La solicitarea inculpatului A., în cauză, în faza de urmărire penală și în cursul judecății au fost audiați martorii propuși de acesta, M. și U., cei doi arătând faptul că inculpatul se ocupă cu agricultura și a lucrat terenuri pe raza localităților Gărăgău și Trivalea Moșteni.

Martorul M. a precizat că inculpatul A. era vecin de exploatație cu el în Trivalea Moșteni, dar nu a putut preciza în ce bloc fizic se afla terenul exploatat de inculpat, ce suprafață avea și cui îi aparținea terenul. De asemenea, ca desfășurare în timp a evenimentelor, martorul a indicat cu aproximație perioada 2009 - 2010.

Și martorul U. a arătat că inculpatul a lucrat teren în Trivalea Moșteni, precizând că era vorba de o suprafață mare în blocul fizic x și că l-a văzut cu utilaje pe acel teren în anul 2009.

S-a apreciat că declarațiile acestor martori nu sunt relevante în cauză, ei confirmând faptul că inculpatul A. s-a ocupat cu agricultura, că a exploatat terenuri într-o perioadă aproximativ apropiată de cea care face obiectul dosarul, în condițiile în care o perioadă destul de lungă de timp inculpatul s-a ocupat cu agricultura și a exploatat mai multe suprafețe de teren pe raza județului Teleorman, fără a exista certitudinea că terenurile pe care martorii l-au văzut lucrându-le sunt unele și aceleași cu cele pentru care inculpatul a declarat că există contractele de arendă nr. x/12.01.2009, x/12.01.2009 și x/16.01.2009. Perioadele indicate de martori, cu aproximație, și faptul că inculpatul a lucrat niște terenuri nu dovedesc, însă, că inculpatul A. a lucrat suprafețele declarate în actele depuse la APIA Centrul județean Teleorman și că a avut documente justificative care să ateste dreptul de folosință asupra acestora.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, inculpatul A., care a criticat temeinicia soluției de condamnare solicitând achitarea pe considerentul că nu există probe care să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că a săvârșit infracțiunea.

Prin decizia penală nr. 249/A din 22 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a admis apelul declarat de apelantul inculpat A. împotriva sentinței penale nr. 1/09.01.2008, pronunțată de Tribunalul Teleorman, a desființat în parte sentința penală apelată și rejudecând în fond, a înlăturat pedeapsa accesorie aplicată inculpatului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Pentru a decide astfel, Curtea a avut în vedere faptul că prima instanță a reținut în mod corect împrejurările faptice, stabilind, în esență, că inculpatul a solicitat de la A.P.I.A acordarea unui ajutor financiar, fiindu-i virată suma de 63.475,8384 RON, pentru suprafața totală de 130 ha, pe care inculpatul a pretins că o folosește, aspecte de fapt necontestate de inculpat ce rezultă de altfel din coroborarea înscrisurilor aflate la dosar: copia dosarului cererii de plată pe suprafață depusă la APIA- Centrul județean Teleorman în anul 2009, decizia de plată în avans nr. x/20.11.2009, decizia de plată nr. x/31.03.2010.

În ceea ce privește cuantumul pedepsei, Curtea, ulterior stabilirii legii penale mai favorabile ca fiind legea nouă, a considerat că pedeapsa aplicată inculpatului reflectă criteriile legale enumerate de art. 74 C. pen., fiind în mod just și corect individualizată de prima instanță atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare.

În ce privește pedeapsa accesorie, prima instanță a reținut că spre deosebire de legislația anterioară, aplicarea pedepsei închisorii nu mai atrage de drept aplicarea acestora. În contextul în care art. 65 alin. (3) C. pen. statuează în sensul că pedeapsa accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală a fost executată sau considerată ca executată, fără a prevedea posibilitatea suspendării executării acesteia, iar art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. prevede că executarea pedepsei complementare începe tot de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare în cazul în care s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere, ar însemna ca cele două pedepse să înceapă a fi executate simultan, deși conținutul lor este același, astfel încât aplicarea pedepselor accesorii în această ipoteză apare lipsită de finalitate.

Împotriva acestei decizii a formulat, în termen legal, cerere de recurs în casație Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 12 C. proc. pen., solicitând casarea deciziei penale nr. 249/22.02.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, înlăturarea greșitei aplicări a legii respectiv, greșita înlăturare a pedepsei accesorii și, pe cale de consecință respingerea apelului declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 1/09.01.2008 a Tribunalului Teleorman.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, s-a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație formulate de Parchetul de pe lângă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație.

Examinând decizia penală recurată prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte constată că recursul în casație este întemeiat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat, este corespondentul fostului art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Drept urmare, jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. Din această perspectivă, se constată că pot fi încadrate în dispozițiile legale menționate, erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de fond prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale.

Jurisprudența Înaltei Curți a statuat faptul că art. 438 pct. 12 din C. proc. pen. privește întregul sistem sancționator aplicat unei situații juridice concrete, respectiv ansamblul pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută, pedepse principale complementare, accesorii, precum și modalitatea de individualizare a executării pedepsei.

În cauză, se reține că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că în calitate de reprezentant legal al S.C. B. S.R.L., a declarat în mod fals, cu rea-credință, că utilizează suprafața totală de 130 ha, compusă din 50 ha în blocul fizic x, 50 de ha în blocurile fizice nr. x și 130 și 30 de ha în blocul fizic x și deține documentele necesare pentru a face dovada dreptului de folosință asupra terenurilor, obținând pe nedrept suma de 63.475,8384 RON din bugetul Uniunii Europene și din bugetul național, aferentă acestei suprafețe.

Dispozițiile art. 18

1

alin. 1din Legea nr. 78/2000 sancționează folosirea sau prezentarea cu rea-credință de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Ca atare, în cazul acestei infracțiuni legiuitorul a prevăzut, în mod obligatoriu, ca pe lângă pedeapsa principală, persoanei condamnate să i se interzică și exercițiul anumitor drepturi.

Prin hotărârea primei instanțe, inculpatului A. i s-a interzis exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., atât cu titlu de pedeapsa complementară pe o durată de 3 ani,cât și ca pedeapsă accesorie.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi pe durata executării pedepsei principale, până la executarea totală a acesteia sau până când se consideră executată pedeapsa principală. Ea se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate. Rațiunea pedepsei accesorii este dată de incompatibilitatea exercitării unor drepturi pe timpul executării pedepsei privative de libertate, stabilirea lor fiind consecința aprecierii caracterului proporțional al interzicerii exercițiului unor drepturi cu scopul urmărit. Stabilirea drepturilor al căror exercițiu este interzis trebuie să fie urmare aprecierii asupra naturii și gravității faptei comisei iar limitarea exercițiului lor să fie proporțională cu scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni (decizia nr. 123/A din data de 10 aprilie 2017, secția penală, Înalta Curte de Casație și Justiție).

Pentru a fi dispusă pedeapsa accesorie este necesar să se aplice în prealabil, pe lângă pedeapsa principală, pedeapsă complementară a interzicerii unor drepturi. Între conținutul pedepsei complementare și cel al pedepsei accesorii nu pot exista diferențe, întrucât interzicerea unor drepturi decurge din aceeași faptă care atrage aceleași interdicții și decăderi, indiferent că este vorba despre drepturi a căror executare este interzisă pe durata executării pedepsei principale sau după executarea acesteia. Potrivit noului C. pen. (stabilit, în prezenta speță, ca fiind legea penală mai favorabilă inculpatului) aplicarea pedepsei accesorii este obligatorie în cazul în care instanța stabilește pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

Având în vedere că în cazul infracțiunii prev. de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 este prevăzută corelativ pedepsei principale și interzicerea exercițiului anumitor drepturi, iar prin decizia de condamnare, inculpatului i s-a stabilit ca pedeapsă complementară interzicerea drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen., critica Ministerului Public vizând înlăturarea aplicării pedepsei accesorii de către instanța de apel este întemeiată, hotărârea pronunțată fiind astfel nelegală.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, va casa, în parte, decizia atacată și va înlătura greșita aplicare a legii și va interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție vor rămâne în sarcina statului

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 249/A din 22 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția II penală, pronunțată în dosarul nr. x

Casează, în parte, decizia atacată și înlătură greșita aplicare a legii după cum urmează:

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) și g) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea recursului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2018.