ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4079/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4079/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, Ia data de 18 martie

2010 sub nr. 13391/3/2010, reclamantul V.R. a chemat în judecată pe pârâta SC B.A.

SA, prin SC B.A. SA - Sucursala Sector 3, solicitând instanței ca prin sentința

ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 238.628,27 RON, reprezentând

echivalentul în RON, Ia cursul Băncii Naționale a României, de la data formulării

cererii de chemare în judecată, a sumei asigurate, în cuantum de 58.229 euro, precum

și Ia dobânda de referință a Băncii Naționale a României calculată la această sumă,

de Ia data Ia care obligația a devenit exigibilă și până la data plății efective,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința

comercială nr. 8090 din data de 15 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 13391/3/2010 s-a respins

acțiunea formulată de reclamantul V.R. în contradictoriu cu pârâta SC B.A. SA,

ca neîntemeiată și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de

32.036,43 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

În cuprinsul

procesului-verbal de contravenție, încheiat în data de 24 iunie 2009, s-a

reținut că P.L. a condus autoturismul marca M.B., având o viteză mai mare decât

limita legală, în condiții de ploaie torențială, a produs un accident de

circulație, iar din eveniment a rezultat avarierea autoturismului, fără alte

pagube.

Conform

poliței de asigurare facultativă a autovehiculelor, din 09 martie 2009,

autoturismul marca M.B., a fost asigurat pentru avarii și furt intern, prima de

asigurare stabilită fiind de 4.292 euro.

În temeiul

art. 8.18 din condițiile generale contractuale privind asigurarea facultativă a

autovehiculelor încheiat de părți, dacă asiguratul/beneficiarul simulează

producerea evenimentului asigurat, folosind spre justificare mijloace sau

documente false, modifică sau alterează cu intenție cauzele producerii

evenimentului asigurat sau agravarea pagubei, asiguratul decade din dreptul la

despăgubire și la restituirea proporțională a primei de asigurare achitate, iar

contractul se reziliază de plin drept.

Din

concluziile raportului de expertiză dispus în cauză prima instanța a reținut că

avariile autoturismului nu pot fi justificate în raport cu dinamica

autoturismului; varianta conducătorului auto în privința împrejurărilor

evenimentului rutier din data de 24 iunie 2009 nefiind susținută din punct de

vedere tehnic și dinamic. Prima instanță a reținut că, în declarația dată în

fața agentului constatator, conducătorul auto a declarat că a fost orbit de un

autovehicul care venea din sens opus, acesta fiind motivul pentru care a intrat

în coliziune cu capul de pod. Or, din concluziile raportului de expertiză a

rezultat că autoturismul a lovit capul de pod sub un unghi de 9 grade, ceea ce

nu justifică avariile produse autoturismului.

Reținând

contradicțiile dintre declarația dată de către conducătorul auto la data

producerii evenimentului rutier și concluziile raportului de expertiză întocmit

în cauză, care au exclus producerea accidentului în condițiile descrise de

către conducătorul auto și susținute de către reclamant, în cauză s-a constatat

cazul exonerator, prev. de disp. art. 8.18 din condițiile generale

contractuale, privind asigurarea facultativă a autovehiculelor încheiat de

părți.

S-a reținut

că susținerea reclamantului, conform căreia viteza de 35 km/h, viteză reținută

de către asigurător pentru a justifica neacordarea sumei, nu este cea reală,

este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, concluziile raportului de expertiză

întocmit în cauză au fost în sensul existenței unei viteze de aprox. 35 km/h,

iar pe de altă parte, în cuprinsul procesului-verbal întocmit la data

producerii evenimentului rutier s-a consemnat deplasarea autoturismului cu o

viteză mai mare decât limita legală în condiții de plaoie torențială. Or, și

aceste contradicții sunt de natură a conduce la concluzia că în cauză,

accidentul s-a produs din alte cauze decât cele declarate.

S-a mai

reținut că reclamantul avea posibilitatea să solicite asigurarea dovezilor,

procedură reglementată de art. 235-241 C. proc. civ., însă, cum nu a folosit

această procedură, care îi dădea posibilitatea efectuării unei expertize

tehnice auto imediat după producerea accidentului, probă care putea fi folosită

în litigiul de față, aprecierea sa că rezultatul expertizei întocmite în cauză

este eronat sub aspectul traiectoriei reținute, nu a putut fi reținută.

Reținând

culpa procesuală a reclamantului, prima instanță a obligat reclamantul să

plătească pârâtei suma de 32.036,43 RON cheltuieli de judecată, reprezentând

onorariu expertiză expert parte, 800 RON, conform ordinului de plată din data

de 04 noiembrie 2010 și suma de 31.236,43 RON onorariu avocat, achitat conform

ordinului de plată din 28 iunie 2010.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamantul V.R., reprezentat de SCA Z.R.P.

Prin decizia

civilă nr. 459 din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant V.R. împotriva sentinței

comerciale nr. 8090 din data de 15 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 13391/3/2010, în

contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B.A. SA.

A schimbat,

în parte, sentința civilă atacată în sensul că pe fond, a obligat reclamantul la

plata sumei de 5.800 RON, cheltuieli de judecată, compuse din 800 RON, onorariu

expert parte și de numai 5.000 RON, onorariu avocat.

A menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce

privește critica referitoare la faptul că producerea evenimentului asigurat a

fost constatată de organele de poliție prin proces-verbal, s-a reținut că

acesta a fost întocmit doar pe baza declarațiilor șoferului autor, numitul

P.L., fără a fist susținute de declarațiile unor martori asistenți.

Mai mult,

reprezentatul organelor de poliție a consemnat doar susținerile șoferului,

nefiind prezent la producerea accidentului, pentru a certifica declarațiile

acestui șofer.

Faptul că

proprietarul autoturismul nu a fost și conducătorul auto în momentul producerii

accidentului și, prin urmare, nu ar fi putut să modifice sau să altereze

cauzele producerii accidentului s-a reținut că prev. art. 8.18 din condițiile

generale contractuale, privind asigurarea facultativă a autovehiculelor, care

stipulează sancționarea asiguratului cu decăderea din dreptul de a obține

despăgubirea au în vedere folosirea mijloacelor precizate în cuprinsul

dispozițiilor menționate, respectiv simulare, modificare, alterare a cauzelor

procedurii evenimentului asigurat sau agravarea pagubei nu numai în mod direct,

dar și indirect.

Din

interpretarea teleologică a prev. art. 8.18 din contractul de asigurare,

rezultă că asiguratul este decăzut din dreptul de a obține despăgubirea atunci

când, prin orice mijloace, spectrul fiind deosebit de larg, simulează, modifică

sau alterează cauzele producerii evenimentului asigurat, cu scopul de a încasa

despăgubirea.

Dispoziția

contractuală se interpretează în sens extinctiv și nu restrictiv, în acord cu

interpretarea teleologică a clauzei din contract, având în vedere sensul

edictării acesteia.

În ce

privește respingerea de către prima instanță a cererii privind refacerea raportului

de expertiză, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile prev. art. 212 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora numai dacă instanța nu este lămurită prin expertiza

făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză.

Prin urmare,

contraexpertiza cerută de una dintre părți nu este obligatorie pentru instanță,

care apreciază necesitatea ei.

Prima

instanță a respins, motivat, proba cu audierea numitului P.L., potrivit art.

167 C. proc. civ., în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de

cauza acesteia, cât și de faptul că declarația acestuia este consemnată în

procesul-verbal de contravenție.

De altfel,

relevantă, în cadrul probei cu martori, ar fi fost declarația celui despre care

se pretinde că a stat Ia baza producerii accidentului, respectiv șoferul care ar

fi venit din sens opus și care ar fi provocat fenomenul de orbire.

În lipsa declarației

acestuia, întreaga construcție cu privire la detaliile tehnice ale producerii accidentului,

îndeosebi ale faptului că din sens opus autovehiculului în cauză venea un alt autoturism

ce a provocat fenomenul de orbire, care a stat la baza producerii accidentului prin

coliziunea autoturismului cu capul de pod, sunt nedovedite.

În raport de aceste

aspecte, de faptul că motivele producerii accidentului în varianta oferită de conducătorul

auto, numitul P.L. nu sunt dovedite, instanța de apel a luat în considerare expertiza

tehnică efectuată în cadrul judecății în primă instanță a cauzei, care a stabilit

următoarele:

Traiectoria de

deplasare a autoturismului nu poate fi reținută pe baza probelor existente la dosarul

cauzei, dar se poate afirma că acesta s-a deplasat coliniar cu capul de pod pe care

I-a lovit în momentele premergătoare impactului; că viteza de deplasare a fost de

circa 35 km/h; traiectoria autovehiculului ce circulă în sens opus nu poate fi determinată

cu certitudine; avariile autoturismului nu pot fi justificate în raport cu dinamica

autoturismului, iar varianta prezentată de conducătorul auto nu este plauzibilă

din punct de vedere dinamic și tehnic.

În ce privește

elementul viteză, instanța de apel a reținut că, din cuprinsul procesului-verbal

de contravenție, conducătorul auto nu a arătat care era viteza aproximativă cu care

rula, consemnându-se că avea o viteză mai mare decât cea legală.

Or, o asemenea

susținere este pusă sub semnul îndoielii, în condițiile în care autovehiculul se

deplasa pe un drum cu o singură bandă de mers, noaptea, în condiții de ploaie, deci

de vizibilitate redusă, fiind greu de presupus că șoferul nu avea cunoștință, nu

știa, pentru propria sa siguranță, viteza autovehiculului.

S-a reținut că

cele două expertize tehnice sunt realizate în două maniere diferite, expertiza tehnică

efectuată Ia prima instanță s-a efectuat în baza metodei comparației, iar cea efectuată

în apel, în cadrul unui program de simulare pe calculator.

Instanța de apel

nu a putut accepta concluziile raportului de expertiză tehnică efectuată în apel,

și, prin urmare, criticile vizând aspectele pur tehnice ale producerii accidentului,

legate de traiectoria de rulare, viteza de deplasare, venirea, din sens opus a unui

alt autovehicul, care ar fi putut produce fenomenul de orbire, în condițiile în

care este efectuată în cadrul unui program de simulare pe calculator, la aproximativ

3 ani de la producerea accidentului, nefiind susținută de nici o altă probă, ceea

ce conduce Ia concluzia că reclamantul nu a putut dovedi cauzele producerii evenimentului

asigurat, iar intimata, în mod legal și temeinic, a uzat de prevederile art. 8.18

din contractul de asigurare și a refuzat acordarea despăgubirii.

Raportat Ia speță,

întrucât în cauză s-au efectuat două expertize judiciare, ale căror concluzii au

fost contradictorii și două expertize extrajudiciare, de asemenea contradictorii,

în ce privește concluziile acestora, iar afirmațiile apelantului nu sunt susținute

de nicio altă probă, singurul înscris fiind procesul-verbal de contravenție, care

a fost întocmit în lipsa martorilor asistenți și numai pe baza declarațiilor șoferului,

instanța de apel a desprins concluzia că expertiza tehnică efectuată în apel nu

poate fi luată în considerare, urmând a fi înlăturată, reținând și că a fost întocmită

în cadrul unui program de simulare pe calculator, deci nu pe baza unor date tehnice

precise.

S-a avut în vedere

că proprietarul autovehiculului a cumpărat autoturismul, marca M.B., în luna martie

2009, pe care l-a încredințat, Ia numai câteva luni, în august 2009, unui alt conducător

auto și că proprietarul autovehiculului a încheiat contractul de asigurare în luna

martie 2009, achitând până Ia producerea accidentului, prima de asigurare, doar

câteva luni.

Nu este ușor de

înțeles cum o mașină de o asemenea valoare poate fi încredințată unui alt șofer,

despre care se pretinde că nu avea experiența auto, acest fapt creând prezumția

că reclamantul, însușindu-și declarația conducătorului auto, a modificat cauzele

producerii accidentului.

S-a mai reținut

și constatarea primei instanțe, potrivit căreia reclamantul avea posibilitatea să

solicite asigurarea dovezilor, procedura reglementată de art. 235-241 C. proc.

civ. Cum nu a folosit această procedură, care îi dădea posibilitatea efectuării

unei expertize tehnice auto imediat după producerea accidentului, probă care putea

fi folosită în litigiul de față, aprecierea sa că rezultatul expertizei întocmite

în cauză este eronat, sub aspectul traiectoriei autoturismului, nu a putut fi reținută.

În ce privește

capătul subsidiar al apelului, acesta a fost găsit fondat, pentru următoarele considerente:

Suma solicitată

cu titlu de cheltuieli de judecată, urmează a fi recuperată de partea care a câștigat

procesul, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă numai

în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul lor rezonabil

(Hotărârea din 28 mai 2005, în Cauza Costiti împotriva României, Hotărârea din 21

iulie 2005, în Cauza Străin și alții împotriva României, Hotărârea din 23 februarie

2008 în Cauza Stere și alții împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2008

în Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre împotriva

României).

Aceste criterii

sunt aplicabile și în dreptul intern, în temeiul art. 274 C. proc. civ., respectiv

partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar

în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Așadar, se poate

spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real,

necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul

și în legătură cu acel litigiu,

Astfel, în ce

privește capătul subsidiar al apelului, acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Conform art. 274

alin. (3) C. proc. civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze

onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale,

ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față

de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.”

Referitor la litigiu,

apelanta a invocat faptul că intimata a efectuat plăți disproporționat de mari pentru

onorariile avocațiale.

Din această perspectivă,

critica apelantei a fost găsită fondată:

Analizând chitanța

reprezentând onorariul de avocat, în sumă de 31.236,43 RON, s-a constatat că suma

respectivă este, pe de o parte, disproporționat de mare față de complexitatea cauzei

și, pe de altă parte, nu întrunește condițiile cu privire Ia caracterul real, rezonabil

și necesar al acestor cheltuieli, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Prin aplicarea

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu se intervine în contractul de asistență juridică,

care își produce efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul

părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față

de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei.

Actele procedurale

îndeplinite de intimata-pârâtă nu au fost complexe, întâmpinarea formulată și depusă

la dosar, concluziile reprezentanților intimatei pârâte, atât în ceea ce privește

probele, cât și în ceea ce privește fondul cauzei, nu au avut vreun caracter complex,

care să justifice un astfel de onorariu.

Speța în sine

reprezintă un litigiu în materia asigurărilor, prin care asiguratul invocă pretenții

față de asigurător, fiind circumscris obiectului de activitate al intimatei, care

deține și propriul corp de jurisconsulți, fără a fi, în mod absolut, necesar să

se fi recurs Ia serviciile unui cabinet de avocatură.

Realitatea cheltuielilor

ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă

cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea

care le-a plătit ca având caracter indispensabil, din perspectiva sa, spre a obține

serviciul avocatului Ia calitatea considerată, ca garanție a succesului său.

Având în vedere

aceste criterii și elementele pe care le are la dispoziție instanța de apel a constatat

următoarele:

Suma solicitată

cu titlu de onorariu avocațial este, pe de o parte, disproporționat de mare față

de complexitatea cauzei, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și, pe de altă

parte, nu întrunește condițiile cu privire la caracterul real, rezonabil și necesar

al acestor cheltuieli, astfel cum rezultă din aplicarea criteriilor jurisprudențiale

ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte,

s-a reținut că nu există documente justificative privind orele prestate și nu rezultă

în ce a constat activitatea avocaților, care să determine perceperea unui asemenea

onorariu.

Dreptul de a pretinde

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită nu trebuie exercitat

abuziv, iar diferența dintre onorariul convenit și plătit și suma pe care o plătește

partea ce a pierdut procesul reprezintă tocmai prejudiciul suferit de acesta ca

urmare a abuzului de drept săvârșit de adversarul din proces.

Drept urmare,

instanța de apel a obligat reclamanta Ia plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de onorariu

avocat, care corespunde prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și întrunește

condițiile cu privire la caracterul real, rezonabil și necesar al acestor cheltuieli,

în raport de volumul de muncă depus și de complexitatea cauzei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurentul-reclamant V.R., aducându-i următoarele critici:

este rezultatul unei insuficiente cercetări a situației de fapt, aceasta fiind pronunțată

cu ignorarea unei probe esențiale, respectiv expertiza efectuată în apel.

Față de caracterul

vădit contradictoriu al răspunsurilor formulate în concluziile raportului de expertiză

întocmit în fața primei instanțe, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei

contraexpertize, dar cu toate acestea, în mod inexplicabil, nu a ținut cont de această

probă, motivat doar de faptul că a fost efectuată la mai bine de trei ani de la

producerea accidentului și că ar fi fost efectuată în cadrul unui program de simulare

pe calculator.

Nu s-a ținut cont

de faptul că ambele expertize au fost efectuate la câțiva ani de Ia producerea accidentului

și că cei doi experți au folosit metode științifice diferite, expertul de la prima

instanță fiind cel care a interpretat în mod eronat datele expertizei.

Astfel, deși acesta

recunoaște că era posibilă orbirea conducătorului auto de către un alt autovehicul,

a concluzionat, totuși, că această variantă nu este plauzibilă, iar în ce privește

viteza de deplasare, aceasta a fost stabilită prin metoda comparației cu un alt

tip de vehicul, deși se recunoaște faptul că gradul de deformare Ia impact variază

de la un autoturism la altul.

În acest context,

recurentul-reclamant a criticat concluziile instanței de apel cu privire la nelămurirea

situației de fapt, relativ la dinamica producerii accidentului, la traiectoria de

impact, Ia fenomenul de orbire, precum și la viteza de deplasare a autoturismului

aparținând reclamantului.

de apel a fost dată cu greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, fiind

și rezultatul unei interpretări eronate a legii în materia probelor.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 8.18 din contractul de asigurare, rezilierea de plin drept a acestuia

se produce doar atunci când asiguratul simulează producerea evenimentului asigurat,

folosind spre justificare mijloace sau documente false sau când acesta modifică

sau alterează, cu intenție, cauzele producerii evenimentului asigurat sau agravarea

pagubei.

Sancțiunea rezilierii

de plin drept, fiind una foarte drastică, nu poate fi extinsă și la alte ipoteze

decât cele care au fost agreate, în mod expres, de părți, astfel încât este nelegală

susținerea instanței de apel potrivit căreia dispoziția contractuală respectivă

trebuie interpretată în sens extensiv și nu restrictiv.

În speța de față,

asigurătorul a dispus rezilierea contractului de asigurare, în mod abuziv, fără

a dovedi, dincolo de orice dubiu, că reclamantul ar fi simulat producerea evenimentului.

De asemenea, reclamantul-recurent

a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în materie de

probe, considerând că el era dator să dovedească doar producerea riscului asigurat

și să dețină o poliță de asigurare valabile, aceste dovezi fiind realizate.

Pretinsele falsuri,

modificări sau alterări au fost doar afirmate de către intimata-pârâtă, nu și dovedite,

instanța de apel reținând doar că accidentul nu s-a produs în condițiile descrise

de organul constatator, însă, nu s-a dovedit în ce condiții s-a produs accidentul.

Potrivit art.

1169 C. civ., sarcina probei incumbă celui care face aceste afirmații, adică intimatei-pârâte,

nu reclamantului.

La data de 13

noiembrie 2013, reclamantul-recurent a depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat, pentru următoarele considerente:

apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt.

Astfel, deși a

încuviințat efectuarea unei noi expertize în apel, în final a înlăturat această

probă, pe motiv ar fi fost efectuată la mai bine de trei ani de la producerea accidentului

și că ar fi fost efectuată în cadrul unui program de simulare pe calculator, nearătând

de ce acest mod de realizare a expertizei nu ar fi concludent, cu atât mai mult

cu cât această metodă este una dintre cele mai avansate din punct de vedere științific.

De asemenea, instanța

de apel nu a ținut cont de faptul că și expertiza de Ia prima instanță a fost efectuată

după producerea accidentului și că aceasta cuprinde concluzii contradictorii, de

exemplu, în sensul că, deși reține un unghi de impact de 9 grade, concluzionează

că acest aspect este de natura să dovedească netemeinicia declarației conducătorului

auto, care arătase că, fiind orbit de un autoturism ce venea din sens opus, a virat

ușor spre dreapta și a intrat în coliziune cu capul de pod, or, unghiul de impact

de 9 grade, raportat la axa drumului, ar dovedi tocmai cele susținute de către conducătorul

auto sau, în ce privește calculul vitezei de deplasare al autoturismului, care a

fost efectuat prin metoda comparației cu un alt vehicul, nerezultând, fără echivoc,

că respectiva comparație s-ar fi făcut cu un autoturism de același tip.

Ca atare, dat

fiind caracterul contradictoriu al concluziilor reținute în raportul de expertiză

efectuat în fața primei instanțe, al contradicțiilor dintre concluziile celor două

rapoarte de expertiză, cel din fața primei instanțe și cel din apel, cât și reținerile

cu caracter subiectiv ale instanței de apel cu privire Ia încredințarea autoturismului,

foarte scump, unei alte persoane, cât și cu privire la plata ratelor de asigurare,

este necesară o deplină lămurire a situației de fapt, prin readministrarea altor

probe, în special a unei noi probe cu expertiza tehnică, care să reunească, eventual,

și pe experții implicați în expertizele deja efectuate, sau prin stabilirea unei

comisii formate din trei experți care să lămurească cum s-a produs accidentul, pentru

că atât instanța de apei, cât și instanța de fond au concluzionat că accidentul

nu s-ar fi produs în condițiile relatate de către conducătorul auto, dar nu au stabilit

cum s-ar fi produs, în mod concret, accidentul.

doua critică este fondată.

Astfel, instanța

de apel a susținut, în mod greșit, că dispoziția contractuală (respectiv clauza

8.18 din contractul de asigurare) trebuie interpretată în mod extensiv și nu în

mod restrictiv, aceasta trebuind interpretată doar prin prisma conținutului concret,

care reflectă voința reală a părților, faptele care vor fi reținute trebuind raportate

la conținutul concret al acestor dispoziții contractuale.

Pe de altă parte,

cât timp reclamantul a dovedit că deține o poliță de asigurare valabilă și că riscul

asigurat s-a produs, sarcina probei, în sensul dovedirii existenței situațiilor

prevăzute de art. 8.18 din contractul de asigurare îi reveneau intimatei-pârâte,

nu reclamantului, așa după cum a reținut instanța de apel.

Având în vedere

cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat Ia

art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul,

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță

de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul V.R. împotriva deciziei civile nr. 459 din 21 noiembrie

2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 noiembrie 2013.