ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4079/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, Ia data de 18 martie 2010 sub nr. 13391/3/2010, reclamantul V.R. a chemat în judecată pe pârâta SC B.A. SA, prin SC B.A. SA - Sucursala Sector 3, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 238.628,27 RON, reprezentând echivalentul în RON, Ia cursul Băncii Naționale a României, de la data formulării cererii de chemare în judecată, a sumei asigurate, în cuantum de 58.229 euro, precum și Ia dobânda de referință a Băncii Naționale a României calculată la această sumă, de Ia data Ia care obligația a devenit exigibilă și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 8090 din data de 15 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 13391/3/2010 s-a respins acțiunea formulată de reclamantul V.R. în contradictoriu cu pârâta SC B.A. SA, ca neîntemeiată și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 32.036,43 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: În cuprinsul procesului-verbal de contravenție, încheiat în data de 24 iunie 2009, s-a reținut că P.L. a condus autoturismul marca M.B., având o viteză mai mare decât limita legală, în condiții de ploaie torențială, a produs un accident de circulație, iar din eveniment a rezultat avarierea autoturismului, fără alte pagube.

Conform poliței de asigurare facultativă a autovehiculelor, din 09 martie 2009, autoturismul marca M.B., a fost asigurat pentru avarii și furt intern, prima de asigurare stabilită fiind de 4.292 euro. În temeiul art. 8.18 din condițiile generale contractuale privind asigurarea facultativă a autovehiculelor încheiat de părți, dacă asiguratul/beneficiarul simulează producerea evenimentului asigurat, folosind spre justificare mijloace sau documente false, modifică sau alterează cu intenție cauzele producerii evenimentului asigurat sau agravarea pagubei, asiguratul decade din dreptul la despăgubire și la restituirea proporțională a primei de asigurare achitate, iar contractul se reziliază de plin drept.

Din concluziile raportului de expertiză dispus în cauză prima instanța a reținut că avariile autoturismului nu pot fi justificate în raport cu dinamica autoturismului; varianta conducătorului auto în privința împrejurărilor evenimentului rutier din data de 24 iunie 2009 nefiind susținută din punct de vedere tehnic și dinamic. Prima instanță a reținut că, în declarația dată în fața agentului constatator, conducătorul auto a declarat că a fost orbit de un autovehicul care venea din sens opus, acesta fiind motivul pentru care a intrat în coliziune cu capul de pod. Or, din concluziile raportului de expertiză a rezultat că autoturismul a lovit capul de pod sub un unghi de 9 grade, ceea ce nu justifică avariile produse autoturismului.

Reținând contradicțiile dintre declarația dată de către conducătorul auto la data producerii evenimentului rutier și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, care au exclus producerea accidentului în condițiile descrise de către conducătorul auto și susținute de către reclamant, în cauză s-a constatat cazul exonerator, prev. de disp. art. 8.18 din condițiile generale contractuale, privind asigurarea facultativă a autovehiculelor încheiat de părți. S-a reținut că susținerea reclamantului, conform căreia viteza de 35 km/h, viteză reținută de către asigurător pentru a justifica neacordarea sumei, nu este cea reală, este neîntemeiată, întrucât, pe de o parte, concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză au fost în sensul existenței unei viteze de aprox.

35 km/h, iar pe de altă parte, în cuprinsul procesului-verbal întocmit la data producerii evenimentului rutier s-a consemnat deplasarea autoturismului cu o viteză mai mare decât limita legală în condiții de plaoie torențială. Or, și aceste contradicții sunt de natură a conduce la concluzia că în cauză, accidentul s-a produs din alte cauze decât cele declarate. S-a mai reținut că reclamantul avea posibilitatea să solicite asigurarea dovezilor, procedură reglementată de art. 235-241 C. proc. civ., însă, cum nu a folosit această procedură, care îi dădea posibilitatea efectuării unei expertize tehnice auto imediat după producerea accidentului, probă care putea fi folosită în litigiul de față, aprecierea sa că rezultatul expertizei întocmite în cauză este eronat sub aspectul traiectoriei reținute, nu a putut fi reținută.

Reținând culpa procesuală a reclamantului, prima instanță a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 32.036,43 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expertiză expert parte, 800 RON, conform ordinului de plată din data de 04 noiembrie 2010 și suma de 31.236,43 RON onorariu avocat, achitat conform ordinului de plată din 28 iunie 2010. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul V.R., reprezentat de SCA Z.R.P. Prin decizia civilă nr. 459 din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant V.R. împotriva sentinței comerciale nr. 8090 din data de 15 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 13391/3/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B.A.

SA. A schimbat, în parte, sentința civilă atacată în sensul că pe fond, a obligat reclamantul la plata sumei de 5.800 RON, cheltuieli de judecată, compuse din 800 RON, onorariu expert parte și de numai 5.000 RON, onorariu avocat. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: În ce privește critica referitoare la faptul că producerea evenimentului asigurat a fost constatată de organele de poliție prin proces-verbal, s-a reținut că acesta a fost întocmit doar pe baza declarațiilor șoferului autor, numitul P.L., fără a fist susținute de declarațiile unor martori asistenți. Mai mult, reprezentatul organelor de poliție a consemnat doar susținerile șoferului, nefiind prezent la producerea accidentului, pentru a certifica declarațiile acestui șofer.

Faptul că proprietarul autoturismul nu a fost și conducătorul auto în momentul producerii accidentului și, prin urmare, nu ar fi putut să modifice sau să altereze cauzele producerii accidentului s-a reținut că prev. art. 8.18 din condițiile generale contractuale, privind asigurarea facultativă a autovehiculelor, care stipulează sancționarea asiguratului cu decăderea din dreptul de a obține despăgubirea au în vedere folosirea mijloacelor precizate în cuprinsul dispozițiilor menționate, respectiv simulare, modificare, alterare a cauzelor procedurii evenimentului asigurat sau agravarea pagubei nu numai în mod direct, dar și indirect. Din interpretarea teleologică a prev. art. 8.18 din contractul de asigurare, rezultă că asiguratul este decăzut din dreptul de a obține despăgubirea atunci când, prin orice mijloace, spectrul fiind deosebit de larg, simulează, modifică sau alterează cauzele producerii evenimentului asigurat, cu scopul de a încasa despăgubirea.

Dispoziția contractuală se interpretează în sens extinctiv și nu restrictiv, în acord cu interpretarea teleologică a clauzei din contract, având în vedere sensul edictării acesteia. În ce privește respingerea de către prima instanță a cererii privind refacerea raportului de expertiză, s-a reținut că în cauză sunt aplicabile prev. art. 212 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora numai dacă instanța nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea expertizei sau o nouă expertiză. Prin urmare, contraexpertiza cerută de una dintre părți nu este obligatorie pentru instanță, care apreciază necesitatea ei. Prima instanță a respins, motivat, proba cu audierea numitului P.L., potrivit art. 167 C. proc.

civ., în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de cauza acesteia, cât și de faptul că declarația acestuia este consemnată în procesul-verbal de contravenție. De altfel, relevantă, în cadrul probei cu martori, ar fi fost declarația celui despre care se pretinde că a stat Ia baza producerii accidentului, respectiv șoferul care ar fi venit din sens opus și care ar fi provocat fenomenul de orbire. În lipsa declarației acestuia, întreaga construcție cu privire la detaliile tehnice ale producerii accidentului, îndeosebi ale faptului că din sens opus autovehiculului în cauză venea un alt autoturism ce a provocat fenomenul de orbire, care a stat la baza producerii accidentului prin coliziunea autoturismului cu capul de pod, sunt nedovedite.

În raport de aceste aspecte, de faptul că motivele producerii accidentului în varianta oferită de conducătorul auto, numitul P.L. nu sunt dovedite, instanța de apel a luat în considerare expertiza tehnică efectuată în cadrul judecății în primă instanță a cauzei, care a stabilit următoarele: Traiectoria de deplasare a autoturismului nu poate fi reținută pe baza probelor existente la dosarul cauzei, dar se poate afirma că acesta s-a deplasat coliniar cu capul de pod pe care I-a lovit în momentele premergătoare impactului; că viteza de deplasare a fost de circa 35 km/h; traiectoria autovehiculului ce circulă în sens opus nu poate fi determinată cu certitudine; avariile autoturismului nu pot fi justificate în raport cu dinamica autoturismului, iar varianta prezentată de conducătorul auto nu este plauzibilă din punct de vedere dinamic și tehnic.

În ce privește elementul viteză, instanța de apel a reținut că, din cuprinsul procesului-verbal de contravenție, conducătorul auto nu a arătat care era viteza aproximativă cu care rula, consemnându-se că avea o viteză mai mare decât cea legală. Or, o asemenea susținere este pusă sub semnul îndoielii, în condițiile în care autovehiculul se deplasa pe un drum cu o singură bandă de mers, noaptea, în condiții de ploaie, deci de vizibilitate redusă, fiind greu de presupus că șoferul nu avea cunoștință, nu știa, pentru propria sa siguranță, viteza autovehiculului. S-a reținut că cele două expertize tehnice sunt realizate în două maniere diferite, expertiza tehnică efectuată Ia prima instanță s-a efectuat în baza metodei comparației, iar cea efectuată în apel, în cadrul unui program de simulare pe calculator.

Instanța de apel nu a putut accepta concluziile raportului de expertiză tehnică efectuată în apel, și, prin urmare, criticile vizând aspectele pur tehnice ale producerii accidentului, legate de traiectoria de rulare, viteza de deplasare, venirea, din sens opus a unui alt autovehicul, care ar fi putut produce fenomenul de orbire, în condițiile în care este efectuată în cadrul unui program de simulare pe calculator, la aproximativ 3 ani de la producerea accidentului, nefiind susținută de nici o altă probă, ceea ce conduce Ia concluzia că reclamantul nu a putut dovedi cauzele producerii evenimentului asigurat, iar intimata, în mod legal și temeinic, a uzat de prevederile art. 8.18 din contractul de asigurare și a refuzat acordarea despăgubirii.

Raportat Ia speță, întrucât în cauză s-au efectuat două expertize judiciare, ale căror concluzii au fost contradictorii și două expertize extrajudiciare, de asemenea contradictorii, în ce privește concluziile acestora, iar afirmațiile apelantului nu sunt susținute de nicio altă probă, singurul înscris fiind procesul-verbal de contravenție, care a fost întocmit în lipsa martorilor asistenți și numai pe baza declarațiilor șoferului, instanța de apel a desprins concluzia că expertiza tehnică efectuată în apel nu poate fi luată în considerare, urmând a fi înlăturată, reținând și că a fost întocmită în cadrul unui program de simulare pe calculator, deci nu pe baza unor date tehnice precise.

S-a avut în vedere că proprietarul autovehiculului a cumpărat autoturismul, marca M.B., în luna martie 2009, pe care l-a încredințat, Ia numai câteva luni, în august 2009, unui alt conducător auto și că proprietarul autovehiculului a încheiat contractul de asigurare în luna martie 2009, achitând până Ia producerea accidentului, prima de asigurare, doar câteva luni. Nu este ușor de înțeles cum o mașină de o asemenea valoare poate fi încredințată unui alt șofer, despre care se pretinde că nu avea experiența auto, acest fapt creând prezumția că reclamantul, însușindu-și declarația conducătorului auto, a modificat cauzele producerii accidentului. S-a mai reținut și constatarea primei instanțe, potrivit căreia reclamantul avea posibilitatea să solicite asigurarea dovezilor, procedura reglementată de art. 235-241 C. proc.

civ. Cum nu a folosit această procedură, care îi dădea posibilitatea efectuării unei expertize tehnice auto imediat după producerea accidentului, probă care putea fi folosită în litigiul de față, aprecierea sa că rezultatul expertizei întocmite în cauză este eronat, sub aspectul traiectoriei autoturismului, nu a putut fi reținută.

În ce privește capătul subsidiar al apelului, acesta a fost găsit fondat, pentru următoarele considerente: Suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, urmează a fi recuperată de partea care a câștigat procesul, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă numai în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul lor rezonabil (Hotărârea din 28 mai 2005, în Cauza Costiti împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, în Cauza Străin și alții împotriva României, Hotărârea din 23 februarie 2008 în Cauza Stere și alții împotriva României, Hotărârea din 19 octombrie 2008 în Cauza Raicu împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2006 în Cauza Petre împotriva României).

Aceste criterii sunt aplicabile și în dreptul intern, în temeiul art. 274 C. proc. civ., respectiv partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, se poate spune că în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu, Astfel, în ce privește capătul subsidiar al apelului, acesta este fondat pentru următoarele considerente: Conform art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.” Referitor la litigiu, apelanta a invocat faptul că intimata a efectuat plăți disproporționat de mari pentru onorariile avocațiale. Din această perspectivă, critica apelantei a fost găsită fondată: Analizând chitanța reprezentând onorariul de avocat, în sumă de 31.236,43 RON, s-a constatat că suma respectivă este, pe de o parte, disproporționat de mare față de complexitatea cauzei și, pe de altă parte, nu întrunește condițiile cu privire Ia caracterul real, rezonabil și necesar al acestor cheltuieli, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. nu se intervine în contractul de asistență juridică, care își produce efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, față de mărimea pretențiilor și de complexitatea cauzei. Actele procedurale îndeplinite de intimata-pârâtă nu au fost complexe, întâmpinarea formulată și depusă la dosar, concluziile reprezentanților intimatei pârâte, atât în ceea ce privește probele, cât și în ceea ce privește fondul cauzei, nu au avut vreun caracter complex, care să justifice un astfel de onorariu. Speța în sine reprezintă un litigiu în materia asigurărilor, prin care asiguratul invocă pretenții față de asigurător, fiind circumscris obiectului de activitate al intimatei, care deține și propriul corp de jurisconsulți, fără a fi, în mod absolut, necesar să se fi recurs Ia serviciile unui cabinet de avocatură.

Realitatea cheltuielilor ține de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă și indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia și concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, din perspectiva sa, spre a obține serviciul avocatului Ia calitatea considerată, ca garanție a succesului său. Având în vedere aceste criterii și elementele pe care le are la dispoziție instanța de apel a constatat următoarele: Suma solicitată cu titlu de onorariu avocațial este, pe de o parte, disproporționat de mare față de complexitatea cauzei, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și, pe de altă parte, nu întrunește condițiile cu privire la caracterul real, rezonabil și necesar al acestor cheltuieli, astfel cum rezultă din aplicarea criteriilor jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, s-a reținut că nu există documente justificative privind orele prestate și nu rezultă în ce a constat activitatea avocaților, care să determine perceperea unui asemenea onorariu. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită nu trebuie exercitat abuziv, iar diferența dintre onorariul convenit și plătit și suma pe care o plătește partea ce a pierdut procesul reprezintă tocmai prejudiciul suferit de acesta ca urmare a abuzului de drept săvârșit de adversarul din proces. Drept urmare, instanța de apel a obligat reclamanta Ia plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de onorariu avocat, care corespunde prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

și întrunește condițiile cu privire la caracterul real, rezonabil și necesar al acestor cheltuieli, în raport de volumul de muncă depus și de complexitatea cauzei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-reclamant V.R., aducându-i următoarele critici: 1. Decizia recurată este rezultatul unei insuficiente cercetări a situației de fapt, aceasta fiind pronunțată cu ignorarea unei probe esențiale, respectiv expertiza efectuată în apel. Față de caracterul vădit contradictoriu al răspunsurilor formulate în concluziile raportului de expertiză întocmit în fața primei instanțe, instanța de apel a încuviințat efectuarea unei contraexpertize, dar cu toate acestea, în mod inexplicabil, nu a ținut cont de această probă, motivat doar de faptul că a fost efectuată la mai bine de trei ani de la producerea accidentului și că ar fi fost efectuată în cadrul unui program de simulare pe calculator.

Nu s-a ținut cont de faptul că ambele expertize au fost efectuate la câțiva ani de Ia producerea accidentului și că cei doi experți au folosit metode științifice diferite, expertul de la prima instanță fiind cel care a interpretat în mod eronat datele expertizei. Astfel, deși acesta recunoaște că era posibilă orbirea conducătorului auto de către un alt autovehicul, a concluzionat, totuși, că această variantă nu este plauzibilă, iar în ce privește viteza de deplasare, aceasta a fost stabilită prin metoda comparației cu un alt tip de vehicul, deși se recunoaște faptul că gradul de deformare Ia impact variază de la un autoturism la altul. În acest context, recurentul-reclamant a criticat concluziile instanței de apel cu privire la nelămurirea situației de fapt, relativ la dinamica producerii accidentului, la traiectoria de impact, Ia fenomenul de orbire, precum și la viteza de deplasare a autoturismului aparținând reclamantului.

2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, fiind și rezultatul unei interpretări eronate a legii în materia probelor. Astfel, potrivit prevederilor art. 8.18 din contractul de asigurare, rezilierea de plin drept a acestuia se produce doar atunci când asiguratul simulează producerea evenimentului asigurat, folosind spre justificare mijloace sau documente false sau când acesta modifică sau alterează, cu intenție, cauzele producerii evenimentului asigurat sau agravarea pagubei. Sancțiunea rezilierii de plin drept, fiind una foarte drastică, nu poate fi extinsă și la alte ipoteze decât cele care au fost agreate, în mod expres, de părți, astfel încât este nelegală susținerea instanței de apel potrivit căreia dispoziția contractuală respectivă trebuie interpretată în sens extensiv și nu restrictiv.

În speța de față, asigurătorul a dispus rezilierea contractului de asigurare, în mod abuziv, fără a dovedi, dincolo de orice dubiu, că reclamantul ar fi simulat producerea evenimentului. De asemenea, reclamantul-recurent a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în materie de probe, considerând că el era dator să dovedească doar producerea riscului asigurat și să dețină o poliță de asigurare valabile, aceste dovezi fiind realizate. Pretinsele falsuri, modificări sau alterări au fost doar afirmate de către intimata-pârâtă, nu și dovedite, instanța de apel reținând doar că accidentul nu s-a produs în condițiile descrise de organul constatator, însă, nu s-a dovedit în ce condiții s-a produs accidentul.

Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei incumbă celui care face aceste afirmații, adică intimatei-pârâte, nu reclamantului. La data de 13 noiembrie 2013, reclamantul-recurent a depus la dosarul cauzei concluzii scrise. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt. Astfel, deși a încuviințat efectuarea unei noi expertize în apel, în final a înlăturat această probă, pe motiv ar fi fost efectuată la mai bine de trei ani de la producerea accidentului și că ar fi fost efectuată în cadrul unui program de simulare pe calculator, nearătând de ce acest mod de realizare a expertizei nu ar fi concludent, cu atât mai mult cu cât această metodă este una dintre cele mai avansate din punct de vedere științific.

De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că și expertiza de Ia prima instanță a fost efectuată după producerea accidentului și că aceasta cuprinde concluzii contradictorii, de exemplu, în sensul că, deși reține un unghi de impact de 9 grade, concluzionează că acest aspect este de natura să dovedească netemeinicia declarației conducătorului auto, care arătase că, fiind orbit de un autoturism ce venea din sens opus, a virat ușor spre dreapta și a intrat în coliziune cu capul de pod, or, unghiul de impact de 9 grade, raportat la axa drumului, ar dovedi tocmai cele susținute de către conducătorul auto sau, în ce privește calculul vitezei de deplasare al autoturismului, care a fost efectuat prin metoda comparației cu un alt vehicul, nerezultând, fără echivoc, că respectiva comparație s-ar fi făcut cu un autoturism de același tip.

Ca atare, dat fiind caracterul contradictoriu al concluziilor reținute în raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, al contradicțiilor dintre concluziile celor două rapoarte de expertiză, cel din fața primei instanțe și cel din apel, cât și reținerile cu caracter subiectiv ale instanței de apel cu privire Ia încredințarea autoturismului, foarte scump, unei alte persoane, cât și cu privire la plata ratelor de asigurare, este necesară o deplină lămurire a situației de fapt, prin readministrarea altor probe, în special a unei noi probe cu expertiza tehnică, care să reunească, eventual, și pe experții implicați în expertizele deja efectuate, sau prin stabilirea unei comisii formate din trei experți care să lămurească cum s-a produs accidentul, pentru că atât instanța de apei, cât și instanța de fond au concluzionat că accidentul nu s-ar fi produs în condițiile relatate de către conducătorul auto, dar nu au stabilit cum s-ar fi produs, în mod concret, accidentul.

2. Și cea de a doua critică este fondată. Astfel, instanța de apel a susținut, în mod greșit, că dispoziția contractuală (respectiv clauza 8.18 din contractul de asigurare) trebuie interpretată în mod extensiv și nu în mod restrictiv, aceasta trebuind interpretată doar prin prisma conținutului concret, care reflectă voința reală a părților, faptele care vor fi reținute trebuind raportate la conținutul concret al acestor dispoziții contractuale. Pe de altă parte, cât timp reclamantul a dovedit că deține o poliță de asigurare valabilă și că riscul asigurat s-a produs, sarcina probei, în sensul dovedirii existenței situațiilor prevăzute de art. 8.18 din contractul de asigurare îi reveneau intimatei-pârâte, nu reclamantului, așa după cum a reținut instanța de apel.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat Ia art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.R. împotriva deciziei civile nr. 459 din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2013.