ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4753/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4753/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată că:

Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie

2012 la Tribunalul Argeș, secția civilă, reclamanta N.M. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca

acesta să fie obligat la plata sumei de 800.000 lei pentru condamnarea sa

politică la 2 ani închisoare corecțională, de încadrare în colonie de muncă pe

o perioadă de 1 an, după executarea acestei pedepse, pentru delictul de

uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. de la 1936,

publicat în M.O. nr. 48/2.02.1948, așa cum a rezultat din Sentința nr. 1183 din

11 decembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București; la

plata sumei de 2.700.000 lei pentru condamnarea politică a soțului reclamantei,

N.P., decedat la data de 21 ianuarie 1998, la 10 ani închisoare și 3 ani

domiciliu forțat după executarea pedepsei pentru delictul de uneltire contra

ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. de la 1936 publicat în M.O. nr.

48/2.02.1948, așa cum a rezultat din Sentința nr. 1183 din 11 decembrie 1950

pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București.

Prin Sentința civilă

nr. 437 din data de 19 noiembrie 2012, Tribunalul Argeș a admis excepția

prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată întemeiată

pe dispozițiile art. 998 C. civ., art. 1864 C. civ. (respectiv art. 1349 noul C.

civ.), ca fiind prescrisă.

A fost admisă

excepția inadmisibilității și respinsă cererea de chemare în judecată ca

inadmisibilă întemeiată pe Declarația Universală a Drepturilor Omului și

celelalte temeiuri juridice invocate.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut cu privire la excepția prescripției

extinctive că reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 noul C. civ., dar

acestea nu sunt aplicabile conform art. 6 alin. (5) noul C. civ., având în

vedere că prejudiciul reclamat derivă dintr-un pretins fapt ilicit ce a avut

loc în anul 1950, deci anterior datei de 1 octombrie 2011.

Referitor la regimul

juridic al prescripției extinctive, tribunalul a reținut că acesta este

reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că

potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile noului C. civ. se aplică

numai în cazul prescripțiilor începute după data de 1 octombrie 2011.

S-a mai reținut că

potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al

unei acțiuni în pretenții este de 3 ani, iar în cazul în care se solicită

repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, termenul de

prescripție începe să curgă de la data când persoana prejudiciată a cunoscut

atât paguba cât și persoana care a cauzat-o, în conformitate cu art. 8 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958. Instituirea unor termene, fie de prescripție,

fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe este de asemenea admisibilă.

Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că stabilirea unor termene

de exercitare a drepturilor procesuale este o caracteristică comună tuturor

statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea

securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri

tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și

prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar

trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat

(CEDO, «Stubbings ș.a. împotriva Mării Britanii», hotărârea din 22 octombrie

1996, § 51). Este real că se poate admite că existența regimului comunist a

constituit un caz de forță majoră, în accepțiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din

Decretul nr. 167/1957, care a determinat o prorogare a momentului de începere a

curgerii termenului de prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul

comunist. Prin urmare, o acțiune în pretenții pe dreptul comun, întemeiată pe

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1864 C. civ., putea fi introdusă într-un

termen de 3 ani, care a început să curgă din decembrie 1989.

Or, în cauză

reclamanta putea să cunoască pagubele cauzate ca urmare a condamnării soțului

său din momentul în care a fost încarcerat. Este real că se poate admite că

existența regimului comunist a constituit un caz de forță majoră, în

accepțiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1957, care a

determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de

prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist. Prin urmare, o

acțiune în pretenții pe dreptul comun putea fi introdusă într-un termen de 3

ani, care a început să curgă din decembrie 1989. S-a mai reținut că nu este

întemeiată nici susținerea reclamantei conform căreia dreptul la acțiune s-ar

fi născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 întrucât a avut

posibilitatea potrivit dreptului comun de a formula o acțiune în pretenții

începând cu decembrie 1989, litigiu în cadrul căruia putea administra probele

concludente pentru a dovedi fapta ilicită a statului.

Prin urmare,

formularea unei acțiuni la data de 12 iunie 2012 apare ca fiind formulată după

expirarea termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul

nr. 167/1958.

Așa fiind, tribunalul

a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în

judecată, întemeiată pe art. 998 C. civ., ca fiind prescrisă.

În ce privește

excepția inadmisibilității, tribunalul a reținut că în prezent nu mai există

posibilitatea formulării unei acțiuni în pretenții pentru acordarea de daune

morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că

reclamanta a precizat expres că nu înțelege să-și întemeieze acțiunea pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În ce privește

susținerea reclamantei potrivit căreia acțiunea ar fi admisibilă prin prisma

art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16, 20, 23 din Constituție,

art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției pentru Apărarea Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30

din 18 mai 1994, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și pe

prevederile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și art. 25 din aceeași Cartă etc., tribunalul a reținut că aceasta

este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de

drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce

care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume

constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în

aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Atunci când o normă

de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin

urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul

prevederilor din Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată nu s-ar

putea considera că printr-o atare soluție s-ar realiza o îngrădire a accesului

la justiție conform art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât dreptul de acces nu este absolut ci se pretează la

limitări implicite admite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, justificate

de marja de apreciere a statului.

În ce privește

aplicabilitatea directă a dreptului comunitar s-a reținut că trebuie să existe

situația premisă, respectiv existența unor norme de drept comunitar, care să

reglementeze dreptul de a obține daune morale în cazul persoanelor condamnate

politic. În ce privește celelalte norme de drept internațional acestea privesc

dreptul de proprietate, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta a formulat apel susținând în esență faptul că în mod greșit

a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, acțiunea fiind

respinsă ca prescrisă.

S-a mai arătat că

persoana în cauză a fost condamnată pe un text de lege existent la vremea

respectivă și la acea dată nu s-a pus problema unei condamnări cu caracter

politic și în această ipoteză termenul de prescripție curge de la data

rămânerii irevocabile a unei hotărâri de constatare a caracterului politic al

condamnării, pentru că din acel moment a cunoscut paguba și întinderea sa.

Prima lege de după 22

decembrie 1989 care a enumerat limitativ și în concret infracțiunile

considerate că au avut caracter politic și implicit condamnările pronunțate a

fost Legea nr. 221/2009, astfel că momentul de la care începe să curgă termenul

de prescripție al promovării prezentei acțiuni este momentul intrării în

vigoare a acestei legi, respectiv 14 iunie 2009.

În lipsa unei

hotărâri judecătorești care să fi constatat caracterul politic al condamnării

suferite de reclamantă și în lipsa unui act normativ care să fi făcut acest

lucru, consideră că acțiunea este introdusă în termenul legal de prescripție.

Prin Decizia nr. 38

din 27 februarie 2013 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins

apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea din

punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală și, așa

fiind, trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de

dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul

nr. 167/1958.

Astfel, potrivit

acestor prevederi legale prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la faptul că

reclamanta a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul

1950, aceasta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenției

și a regimului la care a fost supusă, cât și pe cel răspunzător de pagubă,

respectiv Statul Român prin organele sale de represiune din perioada anterioară

anului 1989, chiar la momentul arestării sale și respectiv la momentul

eliberării sale din detenție.

În mod corect a

reținut prima instanță faptul că acțiunea formulată de reclamantă este

prescrisă, avându-se în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune îl

constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările

aduse ulterior.

Împotriva acestei

decizii reclamanta a formulat recurs, fără a încadra criticile potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Din analiza criticilor formulate se poate

reține că acestea sunt încadrabile în conținutul dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Cu privire la

excepția nulității recursului, invocată de intimatul pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu ocazia dezbaterilor din data de 24 octombrie

2013, urmează a fi respinsă.

În cuprinsul cererii

de recurs se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face

obiectul recursului, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de modificare

ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate

exercita controlul judiciar în recurs, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe fondul recursului

recurenta-reclamantă a arătat că temeiul juridic al acțiunii nu îl constituie

dispozițiile Legii nr. 221/2009. Acest act normativ, însă, este singurul care

definește condamnările cu caracter politic.

În mod greșit

instanța de apel a motivat că art. 2515 alin. (2) noul C. civ. nu se aplică în

cauză.

Recurenta-reclamantă

susține că, în opinia sa, prescripția nu era împlinită la depunerea acțiunii,

iar, ceea ce trebuia determinat de instanță era momentul de la care aceasta

curge. Prescripția nu era împlinită nici la data intrării în vigoare a noului

C. civ. raportat la data de 14 iunie 2009, data publicării în M. Of. a Legii

nr. 221/2009.

Art. 2512 alin. (2)

noul C. civ. nu poate fi ignorat, el reglementând chestiuni procedurale cu

privire la prescripție, care sunt de imediată aplicare.

De asemenea,

recurenta arată că în opinia sa, Decretul-lege nr. 118/1990 nu este legea

specială în materia despăgubirilor pentru daune morale în cazul condamnărilor

politice și, indiferent dacă persoana în cauză a fost sau nu beneficiara

acestui decret, nu se poate face raportarea la el în tratarea admisibilității

acțiunii reclamantei și nici în aprecierea prescripției dreptului la acțiune.

Decretul-lege nr.

118/1990 nu poate fi considerată legea specială în această materie, sens în

care nu se impune ca reclamantul să urmeze o procedură administrativă

prealabilă.

Acest gen de acțiuni

sunt admisibile raportat la temeiurile juridice invocate.

Instanța trebuia să

analizeze temeiurile juridice invocate atât cele de drept intern cât și cele de

drept internațional.

Recursul va fi

respins.

Reclamanta a

solicitat despăgubiri morale pentru condamnarea sa, respectiv a soțului prin

sentințe pronunțate în anul 1950, acțiunea fiind întemeiată exclusiv pe

răspunderea civilă delictuală.

Față se această

situație dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile.

Art. 6 pct. (5) din

noul C. civ. statuează: "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor

și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în

vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în

vigoare".

În consecință sunt

incidente dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958. Potrivit art. 3 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al unei acțiuni în pretenții

este de 3 ani, iar în cazul în care se solicită repararea unui prejudiciu

cauzat printr-o faptă ilicită, termenul de prescripție începe să curgă de la

data când persoana prejudiciată a cunoscut atât paguba cât și persoana care a

cauzat-o, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În situația dată, în

raport de data pronunțării sentințelor, respectiv anul 1950, reclamanta,

solicitând repararea unor prejudicii cauzate printr-o faptă ilicită, urmează a

se constata că termenul de prescripție curge începând cu anul 1950.

Dacă se admite că

regimul comunist a reprezentat un caz de forță majoră în accepțiunea art. 13

alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, atunci în conformitate cu

art. 8 alin. (1) din același act normativ reclamanta - persoană prejudiciată -

putea introduce o acțiune în pretenții întemeiată pe dreptul comun în termen de

3 ani începând cu decembrie 1989.

Criticile privind

admisibilitatea acțiunii raportat la temeiurile de drept invocate, respectiv

faptul că instanța trebuia să analizeze temeiurile juridice invocate, atât cele

de drept intern cât și cele de drept internațional nu pot fi primite.

În realitate

recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția pronunțată de instanța de

apel, dar criticile formulate nu pot fi primite, căci jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui prin ea însăși temei de drept

al unei acțiuni în justiție deoarece este necesar ca prin acțiune să se invoce care

anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce constă

încălcarea și ce lege internă se impune a fi înlăturată în aplicarea art. 20

alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile

sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție,

astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții. Or,

recurenta-reclamantă nu a răspuns acestui imperativ.

Așa fiind, pentru

motivele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul

va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimatul pârât statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Respinge recursul

declarat de reclamanta N.M. împotriva Deciziei civile nr. 38 din 27 februarie

2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2013.

Procesat

de GGC - NN