ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4753/2013

Asupra cauzei de față, constată că: Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2012 la Tribunalul Argeș, secția civilă, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca acesta să fie obligat la plata sumei de 800.000 lei pentru condamnarea sa politică la 2 ani închisoare corecțională, de încadrare în colonie de muncă pe o perioadă de 1 an, după executarea acestei pedepse, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen. de la 1936, publicat în M.O. nr. 48/2.02.1948, așa cum a rezultat din Sentința nr. 1183 din 11 decembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București; la plata sumei de 2.700.000 lei pentru condamnarea politică a soțului reclamantei, N.P., decedat la data de 21 ianuarie 1998, la 10 ani închisoare și 3 ani domiciliu forțat după executarea pedepsei pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 C. pen.

de la 1936 publicat în M.O. nr. 48/2.02.1948, așa cum a rezultat din Sentința nr. 1183 din 11 decembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Teritorial București. Prin Sentința civilă nr. 437 din data de 19 noiembrie 2012, Tribunalul Argeș a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ., art. 1864 C. civ. (respectiv art. 1349 noul C. civ.), ca fiind prescrisă. A fost admisă excepția inadmisibilității și respinsă cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă întemeiată pe Declarația Universală a Drepturilor Omului și celelalte temeiuri juridice invocate.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut cu privire la excepția prescripției extinctive că reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 noul C. civ., dar acestea nu sunt aplicabile conform art. 6 alin. (5) noul C. civ., având în vedere că prejudiciul reclamat derivă dintr-un pretins fapt ilicit ce a avut loc în anul 1950, deci anterior datei de 1 octombrie 2011. Referitor la regimul juridic al prescripției extinctive, tribunalul a reținut că acesta este reglementat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, având în vedere că potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile noului C. civ.

se aplică numai în cazul prescripțiilor începute după data de 1 octombrie 2011. S-a mai reținut că potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al unei acțiuni în pretenții este de 3 ani, iar în cazul în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, termenul de prescripție începe să curgă de la data când persoana prejudiciată a cunoscut atât paguba cât și persoana care a cauzat-o, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Instituirea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe este de asemenea admisibilă.

Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO, «Stubbings ș.a. împotriva Mării Britanii», hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51). Este real că se poate admite că existența regimului comunist a constituit un caz de forță majoră, în accepțiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1957, care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist.

Prin urmare, o acțiune în pretenții pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., art. 1864 C. civ., putea fi introdusă într-un termen de 3 ani, care a început să curgă din decembrie 1989. Or, în cauză reclamanta putea să cunoască pagubele cauzate ca urmare a condamnării soțului său din momentul în care a fost încarcerat. Este real că se poate admite că existența regimului comunist a constituit un caz de forță majoră, în accepțiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1957, care a determinat o prorogare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripție, până în anul 1989, când a căzut regimul comunist.

Prin urmare, o acțiune în pretenții pe dreptul comun putea fi introdusă într-un termen de 3 ani, care a început să curgă din decembrie 1989. S-a mai reținut că nu este întemeiată nici susținerea reclamantei conform căreia dreptul la acțiune s-ar fi născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 întrucât a avut posibilitatea potrivit dreptului comun de a formula o acțiune în pretenții începând cu decembrie 1989, litigiu în cadrul căruia putea administra probele concludente pentru a dovedi fapta ilicită a statului. Prin urmare, formularea unei acțiuni la data de 12 iunie 2012 apare ca fiind formulată după expirarea termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, tribunalul a admis excepția prescripției extinctive și a respins cererea de chemare în judecată, întemeiată pe art. 998 C. civ., ca fiind prescrisă. În ce privește excepția inadmisibilității, tribunalul a reținut că în prezent nu mai există posibilitatea formulării unei acțiuni în pretenții pentru acordarea de daune morale cauzate ca urmare a condamnărilor politice, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și că reclamanta a precizat expres că nu înțelege să-și întemeieze acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În ce privește susținerea reclamantei potrivit căreia acțiunea ar fi admisibilă prin prisma art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16, 20, 23 din Constituție, art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și pe prevederile art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 25 din aceeași Cartă etc., tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente: Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Totodată nu s-ar putea considera că printr-o atare soluție s-ar realiza o îngrădire a accesului la justiție conform art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul de acces nu este absolut ci se pretează la limitări implicite admite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, justificate de marja de apreciere a statului. În ce privește aplicabilitatea directă a dreptului comunitar s-a reținut că trebuie să existe situația premisă, respectiv existența unor norme de drept comunitar, care să reglementeze dreptul de a obține daune morale în cazul persoanelor condamnate politic.

În ce privește celelalte norme de drept internațional acestea privesc dreptul de proprietate, ceea ce nu este cazul în speță. Împotriva acestei sentințe reclamanta a formulat apel susținând în esență faptul că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, acțiunea fiind respinsă ca prescrisă. S-a mai arătat că persoana în cauză a fost condamnată pe un text de lege existent la vremea respectivă și la acea dată nu s-a pus problema unei condamnări cu caracter politic și în această ipoteză termenul de prescripție curge de la data rămânerii irevocabile a unei hotărâri de constatare a caracterului politic al condamnării, pentru că din acel moment a cunoscut paguba și întinderea sa.

Prima lege de după 22 decembrie 1989 care a enumerat limitativ și în concret infracțiunile considerate că au avut caracter politic și implicit condamnările pronunțate a fost Legea nr. 221/2009, astfel că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al promovării prezentei acțiuni este momentul intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 14 iunie 2009. În lipsa unei hotărâri judecătorești care să fi constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamantă și în lipsa unui act normativ care să fi făcut acest lucru, consideră că acțiunea este introdusă în termenul legal de prescripție. Prin Decizia nr. 38 din 27 februarie 2013 Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins apelul.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală și, așa fiind, trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958. Astfel, potrivit acestor prevederi legale prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuită prin faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la faptul că reclamanta a solicitat despăgubiri morale pentru o condamnare suferită în anul 1950, aceasta a cunoscut atât paguba ce i-a fost cauzată prin faptul detenției și a regimului la care a fost supusă, cât și pe cel răspunzător de pagubă, respectiv Statul Român prin organele sale de represiune din perioada anterioară anului 1989, chiar la momentul arestării sale și respectiv la momentul eliberării sale din detenție. În mod corect a reținut prima instanță faptul că acțiunea formulată de reclamantă este prescrisă, avându-se în vedere că momentul nașterii dreptului la acțiune îl constituie cel al publicării Decretului-lege nr. 118/1990, cu modificările aduse ulterior. Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, fără a încadra criticile potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. Din analiza criticilor formulate se poate reține că acestea sunt încadrabile în conținutul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la excepția nulității recursului, invocată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu ocazia dezbaterilor din data de 24 octombrie 2013, urmează a fi respinsă. În cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe fondul recursului recurenta-reclamantă a arătat că temeiul juridic al acțiunii nu îl constituie dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Acest act normativ, însă, este singurul care definește condamnările cu caracter politic. În mod greșit instanța de apel a motivat că art. 2515 alin. (2) noul C. civ. nu se aplică în cauză. Recurenta-reclamantă susține că, în opinia sa, prescripția nu era împlinită la depunerea acțiunii, iar, ceea ce trebuia determinat de instanță era momentul de la care aceasta curge. Prescripția nu era împlinită nici la data intrării în vigoare a noului C. civ. raportat la data de 14 iunie 2009, data publicării în M. Of. a Legii nr. 221/2009. Art. 2512 alin. (2) noul C. civ. nu poate fi ignorat, el reglementând chestiuni procedurale cu privire la prescripție, care sunt de imediată aplicare.

De asemenea, recurenta arată că în opinia sa, Decretul-lege nr. 118/1990 nu este legea specială în materia despăgubirilor pentru daune morale în cazul condamnărilor politice și, indiferent dacă persoana în cauză a fost sau nu beneficiara acestui decret, nu se poate face raportarea la el în tratarea admisibilității acțiunii reclamantei și nici în aprecierea prescripției dreptului la acțiune. Decretul-lege nr. 118/1990 nu poate fi considerată legea specială în această materie, sens în care nu se impune ca reclamantul să urmeze o procedură administrativă prealabilă. Acest gen de acțiuni sunt admisibile raportat la temeiurile juridice invocate. Instanța trebuia să analizeze temeiurile juridice invocate atât cele de drept intern cât și cele de drept internațional.

Recursul va fi respins. Reclamanta a solicitat despăgubiri morale pentru condamnarea sa, respectiv a soțului prin sentințe pronunțate în anul 1950, acțiunea fiind întemeiată exclusiv pe răspunderea civilă delictuală. Față se această situație dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile. Art. 6 pct. (5) din noul C. civ. statuează: "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare". În consecință sunt incidente dispozițiile Decretului-lege nr. 167/1958.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție al unei acțiuni în pretenții este de 3 ani, iar în cazul în care se solicită repararea unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, termenul de prescripție începe să curgă de la data când persoana prejudiciată a cunoscut atât paguba cât și persoana care a cauzat-o, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În situația dată, în raport de data pronunțării sentințelor, respectiv anul 1950, reclamanta, solicitând repararea unor prejudicii cauzate printr-o faptă ilicită, urmează a se constata că termenul de prescripție curge începând cu anul 1950. Dacă se admite că regimul comunist a reprezentat un caz de forță majoră în accepțiunea art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, atunci în conformitate cu art. 8 alin. (1) din același act normativ reclamanta - persoană prejudiciată - putea introduce o acțiune în pretenții întemeiată pe dreptul comun în termen de 3 ani începând cu decembrie 1989. Criticile privind admisibilitatea acțiunii raportat la temeiurile de drept invocate, respectiv faptul că instanța trebuia să analizeze temeiurile juridice invocate, atât cele de drept intern cât și cele de drept internațional nu pot fi primite.

În realitate recurenta-reclamantă este nemulțumită de soluția pronunțată de instanța de apel, dar criticile formulate nu pot fi primite, căci jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui prin ea însăși temei de drept al unei acțiuni în justiție deoarece este necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce constă încălcarea și ce lege internă se impune a fi înlăturată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții. Or, recurenta-reclamantă nu a răspuns acestui imperativ.

Așa fiind, pentru motivele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul pârât statul român prin Ministerul Finanțelor Publice. Respinge recursul declarat de reclamanta N.M. împotriva Deciziei civile nr. 38 din 27 februarie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013. Procesat de GGC - NN