ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 560/2019

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 02.08.2018 sub nr. x/2012/a41, reclamanții F. SPRL și A. SPRL, în calitate de lichidatori judiciari asociați ai debitorului SC B. SRL, în faliment, au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună efectuarea unei expertize din care să reiasă valoarea bunului menționat în Sentința nr. 28 din data de 19.01.2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2012 și să oblige pârâtul la plata sumei stabilită prin expertiza dispusă în cauză, cu titlu de contravaloare a respectivului bun. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii, reclamanții au arătat că, prin Sentința nr. 28 din 19.01.2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2012, judecătorul sindic a admis acțiunea formulată de către lichidatorii judiciari ai debitorului în faliment SC B. SRL și a anulat transferul patrimonial al autoturismului D. cu nr. de înmatriculare x efectuat de SC B. SRL către pârâtul C., dispunând și repunerea părților în situația anterioară. Totodată, s-a arătat că a fost demarată procedura pentru punerea în executare silită a titlului executoriu, Sentința civilă nr. 28 din 19.01.2015 a Tribunalului Mehedinți, ocazie cu care executorul judecătoresc a constatat imposibilitatea predării în natură a bunului mobil, astfel încât a dispus încetarea executării silite.

În acest context s-a solicitat instanței echivalarea în despăgubiri bănești a bunului ce s-a constatat a fi imposibil de predat. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 83 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Prin Sentința civilă nr. 161 din 24 septembrie 2018, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Mehedinți a reținut că Sentința nr. 28/19.01.2015 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. x/2012 a fost pusă în executare silită, constituindu-se dosarul de executare silită nr. x/2015 al Biroului Executorului Judecătoresc E. din Timișoara și că acesta ar fi constatat, prin procesul-verbal din data de 27.08.2015, imposibilitatea de predare a bunului menționat în titlu executoriu.

Dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului pentru cazul imposibilității predării acestuia, instanța de executare poate stabili această sumă, la cererea creditorului, în conformitate cu prevederile art. 892 alin. (1) C. proc. civ.. Or, instanța de executare este, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ., judecătoria în a cărei circumscripție se află domiciliul debitorului, în speță Judecătoria Timișoara, în circumscripția căreia se află domiciliul pârâtului C. Învestită cu soluționarea cauzei, după declinare, Judecătoria Timișoara, secția I civilă, a pronunțat Sentința nr. 1501 din 01 februarie 2019, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a-l soluționa. În motivare s-a reținut că reclamanții și-au întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 83 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, acțiune ce este de competența judecătorului sindic. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora printre atribuțiile judecătorului sindic se află și soluționarea cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenței. De asemenea, Tribunalul Mehedinți nu a restabilit calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, conform art. 22 alin. (4) C. proc.

civ., în sensul că instanța a fost investită cu acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 892 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Din conținutul acțiunii rezultă că obiectul cererii îl reprezintă stabilirea contravalorii bunului mobil imposibil de predat către creditor și obligarea pârâtului la plata contravalorii respectivului bun ce nu poate fi restituit în natură. Prevederile art. 83 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, indicate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, statuează că terțul dobânditor în cadrul unui transfer patrimonial, anulat conform art. 80, va trebui să restituie averii debitorului bunul transferat sau, dacă bunul nu mai există, valoarea acestuia de la data transferului efectuat de către debitor, stabilită prin expertiză efectuată în condițiile legii.

Este adevărat că acțiunea având ca obiect anularea actelor frauduloase, prevăzută de dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței se numără printre acțiunile ce revin spre competentă soluționare judecătorului sindic însă, în speță, instanța nu a fost investită cu o astfel de cerere. În ceea ce privește atribuțiile judecătorului sindic, acestea sunt prevăzute de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. Cererea având ca obiect stabilirea și obligarea pârâtului la plata contravalorii bunului înstrăinat fraudulos nu se regăsește printre ipotezele textului art. 11 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și reprezintă un demers procesual ulterior finalizării acțiunii în anularea actelor frauduloase încheiate de debitorul falit, ce nu poate fi considerat implicit ca fiind de competența instanței ce a soluționat acțiunea în anularea actelor frauduloase.

Conform alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, "atribuțiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activității administratorului judiciar și/sau al lichidatorului și la procesele și cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței". Or, obiectul Dosarului nr. x/2012 nu poate fi încadrat în cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenței, întrucât cererea privește strict modalitatea de executare a unei obligații stabilite printr-un titlu executoriu pronunțat în contradictoriu cu un terț. Or, în conformitate cu prevederile art. 891 C. proc. civ., în cazul în care predarea silită a bunului a devenit imposibilă, executorul judecătoresc va consemna acest aspect într-un proces-verbal, dispunând și încetarea executării silite, situație premisă în prezenta pricină.

Potrivit art. 892 C. proc. civ., dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilității predării acestuia, la cererea creditorului, instanța de executare va stabili această sumă. Conform art. 651 C. proc. civ., instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare domiciliul sau, după caz, sediul debitorului. În speță, domiciliului pârâtului C. este în Timișoara, str. x, jud. Timiș, astfel încât instanța de executare este Judecătoria Timișoara. În consecință, în considerarea argumentelor anterior reținute, competența de soluționare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 martie 2019. Procesat de GGC - GV