ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2246/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 12 iunie 2015, în dosarul nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidatori judiciari asociații B. SPRL și C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L. (fostă E. SRL) a solicitat instanței să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 mai 2015 încheiat între S.C. A. S.R.L., în calitate de vânzător și S.C. D. S.R.L., în calitate de cumpărător.

Prin sentința nr. 179/2015 din 26 noiembrie 2015, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., iar urmare a apelului formulat de pârâta S.C. D. S.R.L., Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 338 din 30 martie 2016 a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți sub nr. x/2015*.

Prin sentința nr. 224 din 26 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidatori judiciari asociați B. SPRL și C. SPRL, în contradictoriu cu S.C. D. S.R.L. prin administrator judiciar F. IPURL și C.I.I. G. și s-a dispus rezoluția contractului de vânzare-cumpărare nr. x/24.05.2011.

S-a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului în sensul că a fost obligată pârâta la transferul bunurilor în patrimoniul reclamantei sau la plata prețului de la data încheierii contractului, în situația în care bunurile nu mai există în materialitatea lor.

Împotriva acestei sentințe, pârâta S.C. D. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L. (fosta E. SRL) prin administrator judiciar F. IPURL și CII G., împotriva sentinței nr. 224 din 26 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin administratori judiciari B. SPRL și C. SPRL

Împotriva deciziei nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. D. S.R.L. (fosta E. SRL) prin administrator judiciar F. IPURL și CII G..

Prin memoriul de recurs, pârâta S.C. D. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta consideră că atât Tribunalul Mehedinți cât și Curtea de Apel Craiova au aplicat greșit normele de drept material, pronunțând astfel o hotărâre netemeinică și nelegală.

În ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, cele două instanțe, Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova au considerat că acțiunea în rezoluțiunea contractului este o acțiune reală și ca atare ar fi o acțiune imprescriptibilă, teorie care este greșită întrucât obiectul litigiului este unul patrimonial, fiindu-i aplicabile prevederile Decretului - Lege nr. 167/1958 în ceea ce privește prescripția.

De altfel, la art. 22 din Dec. nr. 167/1958, sunt prevăzute în mod expres, cazurile în care nu se aplică prevederile acestuia, iar printre acestea nu este menționată și rezilierea contractelor de vânzare-cumpărare și, chiar dacă acțiunea intimatei-reclamante ar fi o acțiune reală, cum consideră cele două instanțe, este de notorietate că nu toate acțiunile reale sunt imprescriptibile, legea declarând în mod expres care drepturi reale sunt imprescriptibile.

Ori, nu este nici un text de lege care să reglementeze imprescriptibilitatea acțiunii în rezoluțiune a contractelor având ca obiect bunuri mobile, doctrina și practica judiciară au considerat ca imprescriptibile, doar drepturile reale principale strict prevăzute de lege;

Astfel, în aplicarea art. 2501 alin. (1) din C. civ., ar rezulta că și drepturile reale principale sunt supuse prescripției extinctive, dacă legea nu dispune altfel, însă, tot C. civ. vine cu reglementări exprese care declară anumite drepturi reale ca fiind imprescriptibile, dar nici una dintre acestea nu privește rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare.

În acest context, recurenta solicită ca instanța de recurs să constate că Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova au dat o greșită interpretare dispozițiilor legale, considerând acțiunea în rezoluțiune ca fiind imprescriptibilă, cu atât mai mult cu cât, alternativ, obligă pârâta, la plata prețului de la data încheierii contractului, ori, plata prețului este evident și fără discuții, o acțiune patrimonială, supusă prescripției extinctive.

În ceea ce privește fondul cauzei, de asemenea recurenta consideră că Tribunalul Mehedinți și Curtea de Apel Craiova au dat o greșită interpretare atât a dispozițiilor legale cât și a probelor administrate în dosar.

În susținerea recursului, recurenta arată că motivarea cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a afirmat că pârâta nu ar fi plătit prețul bunurilor prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare, dorind astfel să arate că ar fi îndeplinită prima condiție de rezoluțiune a contractului.

Deși sarcina probei revine celui ce face o afirmație în fața instanței, intimata-reclamantă a lăsat în sarcina pârâtei să demonstreze contrariul, însă nici instanța nu a solicitat intimatei-reclamante să aducă dovezi în susținerea pretențiilor sale, răsturnând astfel, nemotivat, sarcina probei.

Totuși, fiind de bună-credință, recurenta a considerat necesar a aduce în fața instanței toate dovezile pe care le-a considerat necesare pentru ca instanța să poată pronunța o hotărâre temeinică și legală, bazată pe probe, sens în care a depus la dosarul cauzei, copii ale instrumentelor de plată utilizate pentru plata celor două facturi emise în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 mai 2011.

În acest context, se arată că cele două facturi au fost achitate prin compensare, procesele-verbale de compensare fiind însoțite de note contabile interne în baza cărora s-au operat în contabilitate respectivele compensări, prin plata direct la casieria S.C. A. S.R.L., fiind eliberate chitanțele liberatoare precum și prin ordine de plată.

Conform H.G. nr. 655/1999 și Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursabile la scadență ale contribuabililor persoane juridice în situația în care între două sau mai multe persoane juridice există obligații de plată reciproce, acestea pot proceda la stingerea obligațiilor respective prin compensare fără numerar în baza procesului-verbal de compensare (proces-verbal de stingere a datoriilor).

Având în vedere că recurenta a depus exact aceste tipuri de documente, consideră că a demonstrat că a fost stinsă contravaloarea ambelor facturi, cu atât mai mult cu cât sumele rezultate din însumarea tuturor instrumentelor de plată reflectă sumele din facturi.

În cursul judecății, recurenta arată că a fost efectuată o expertiză ale cărei concluzii au fost contestate, însă Tribunalul Mehedinți, în motivarea hotărârii s-a bazat doar pe concluziile expertului, care prezintă eronat faptul că documentele contabile nu prezintă suficiente date care să arate ce datorii sting, iar judecătorul a preluat aceste concluzii fără a verifica corectitudinea acestora, însă documentele depuse arată în mod clar ce datorii sting.

În ceea ce privește motivarea instanței, preluând aceleași concluzii ale expertului, privind obligativitatea compensărilor prin Institutul de Management și Informatică din Cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, recurenta susține faptul că, în conformitate cu prevederile art. 3 din H.G. nr. 685/1999, această obligativitate operează doar în cazul compensării datoriilor neplătite la termenele scadente, ori, în cazul de față facturile emise de S.C. A. S.R.L. au fost compensate înainte de scadența acestora, astfel că nu era obligatorie procedura prevăzută de art. 3 din H.G. nr. 685/1999.

Mai susține recurenta, că atât O.U.G. nr. 77/1999 cât și normele de aplicare - H.G. nr. 685/1999 au ca scop prevenirea incapacității de plată a persoanelor juridice, venind astfel în sprijinul acestora, în special a creditorilor, ori, în cazul de față, atât Tribunalul cât și Curtea au folosit fragmentat aceste reglementări legale, într-un scop contrar întregului cadru instituțional, respectiv în sensul neacceptării unor operațiuni menite să preîntâmpine blocajul financiar al celor două societăți.

De altfel, O.U.G. nr. 77/1999, care este norma în vederea căreia a fost emisă H.G. nr. 685/1999 nu sancționează cu nulitatea nedepunerea situațiilor sumelor restante mai vechi de 30 de zile la Institutul de Management și Informatică din Cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, ci doar stabilește o sancțiune contravențională.

În concluzie, compensarea datoriilor reciproce s-a făcut în condițiile prevăzute de lege, fiind valabilă.

Ca o dovadă în plus, că a fost plătit întreg prețul contractului, o reprezintă tabelul definitiv consolidat rectificat al creanțelor împotriva debitoarei S.C. A. S.R.L. (depus în copie la dosar) unde pârâta este înscrisă cu suma de 728.059,68 RON,chiar de către lichidatorul judiciar, or dacă pârâta ar figura cu datorii către intimata-reclamantă, nu ar fi putut fi înscrisă cu o creanță împotriva acesteia, la dosarul cauzei fiind depus tabelul consolidat al creditorilor A. S.R.L. în care pârâta este menționată ca și creditor (poziția 2. la secțiunea, creanțe chirografare).

O altă condiție esențială pentru rezoluțiunea contractului este ca neexecutarea să fie imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligațiile, în speța de față, imputabilă pârâtei, ori nu se poate reține o culpă exclusivă a sa, întrucât procesele-verbale de compensare care sting circa 99% din creanță (creanța este de 1.199.505,72 RON, iar suma totală compensată este de 1.136.918,48 RON) au fost semnate atât de pârâtă cât și de intimata-reclamantă prin reprezentanții săi de la acea dată.

Este evident că recurenta a considerat cu bună-credință creanța stinsă atât timp cât creditoarea a fost de acord cu acest mod de stingere a obligațiilor, iar în opinia recurentei, dacă s-ar reține o culpă în neexecutarea obligațiilor, aceasta este comună, iar intimata-reclamantă nu poate să-și invoce propria-i culpă, o astfel de acțiune fiind inadmisibilă.

Faptul că reprezentanții actuali ai intimatei-reclamante nu mai recunosc actele încheiate de antecesorii lor nu-i îndreptățește a nu lua în considerare acele acte fără ca mai înainte să ceară desființarea lor ca fiind efectuate fără a respecta normele legale.

În opinia recurentei, atât timp cât procesele-verbale de compensare și chitanțele de plată direct în casierie sunt semnate de reprezentanții creditoarei intimatei-reclamante, până nu sunt declarate nule ca fiind întocmite fără respectarea dispozițiilor legale (H.G. nr. 685/1999), nu se poate face abstracție de acestea.

Totodată, este de observat faptul că, atât Tribunalul Mehedinți cât și Curtea de Apel Craiova nici nu au interpretat prevederile H.G. nr. 685/1999, ci au preluat întocmai concluziile expertului contabil formulate în fața Tribunalului Mehedinți, ori expertul contabil nu are competența a se exprima cu privire la aplicarea normelor juridice la speța dedusă judecății.

De altfel, acțiunea de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare nici nu a fost însușită de administratorul special al A. S.R.L., administratorul judiciar având un interes propriu în desființarea cât mai multor acte juridice, deoarece orice readucere de bunuri în patrimoniul debitoarei insolvente îi aducea un venit de 10% din suma readusă în patrimoniu, indiferent că acesta sumă revenea practic sau nu în patrimoniul debitoarei.

În altă ordine de idei, recurenta consideră că atât Tribunalul cât și Curtea au pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală și prin prisma faptului că, admițând acțiunea și repunând părțile în situația anterioară, au obligat numai pârâta de a restitui bunurile fără a obliga pe intimata-reclamantă să restituie sumele de bani încasate sau considerate încasate în baza contractului.

Dacă se consideră că operația de compensare nu a avut loc, recurenta consideră că se impune ca, prin restabilirea situației anterioare și intimata-reclamantă să fie obligată la plata creanțelor stinse prin compensare.

De asemenea, obligarea pârâtei la plata prețului contractului, echivalează cu soluția cererii de plată a prețului. Este adevărat că intimata-reclamantă a formulat o astfel de cerere, însă creditorul care și-a executat obligația are a alege: ori rezoluțiunea ori executarea contractului prin executarea obligației asumate prin contract, ori, în cazul de față, creditorul formulează atât cererea de rezoluțiune cât și cererea de executare a contractului prin plata prețului, iar cele două instanțe admit, cei drept alternativ, ambele cereri, ceea ce în opinia recurentei este inadmisibilă.

Prin întâmpinarea depusă la 2 mai 2019, intimata S.C. A. S.R.L. - prin administratori judiciari B. SPRL și C. SPRL a invocat excepția nulității recursului față de împrejurarea că recursul nu conține critici de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depusă la 23 mai 2019, recurenta solicită înlăturarea susținerilor acesteia și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 3 iulie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport reținându-se tardivitatea recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 15 iulie 2019.

Recurenta a depus la 23 iulie 2019, punct de vedere prin care susține că hotărârea atacată a fost comunicată doar la sediul societății, nu și la sediul administratorului judiciar, sens în care apreciază că recursul este declarat în termenul legal.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu excepția tardivității, reținută prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca tardiv formulat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziții legale - art. 186 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părții în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedește existența unei "unor motive temeinic justificate" și care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligației legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

În speță, cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel Craiova, cu depășirea termenului imperativ de 30 zile de la pronunțarea hotărârii prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată la sediul societății la data de 19 decembrie 2018, fiind semnată de primire de o persoană, în calitate de împuternicit, iar recursul a fost declarat la 18 februarie 2019 .

În ceea ce privește susținerile recurentei cum că decizia atacată nu a fost comunicată și la sediul administratorului judiciar se constată că recurenta a luat cunoștință efectiv prin semnare împuternicit, de conținutul deciziei atacate la dat de 19 ianuarie 2018.

Potrivit dispozițiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Totodată, conform dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul formulat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispozițiile legale, că partea nu a dovedit existența unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale citate, să admită excepția tardivității declarării recursului și să dispună anularea recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) prin administrator judiciar F. I.P.U.R.L. și C.I.I. G. împotriva deciziei nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. (fostă E. S.R.L.) prin administrator judiciar F. I.P.U.R.L. și C.I.I. G. împotriva deciziei nr. 1214/2018 din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidatori judiciari B. S.P.R.L. și C. S.P.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.