Decizia nr. 231/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2216/2015 a Curții de Apel București

Ulterior, reclamanta a extins cadrul procesual, prin chemarea în judecată a pârâtului SN Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A. II Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința nr. 2216 din data de 15.09.2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei procedurii prealabile. S-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Concurenței și SN Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A., având ca obiect "anulare act administrativ", ca inadmisibilă. III Recursul formulat de reclamantă

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A. S.A., cu invocarea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidar a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor legale incidente, respectiv art. 19 alin. (7) și art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței nr. 2216 din 15.09.2015 și retransmiterea dosarului Curții de Apel București pentru a soluționa fondul cauzei.

În motivarea recursului, recurenta a expus situația de fapt, dispozițiile legale incidente și a arătat că argumentele reținute de Curtea de Apel București sunt nelegale, întrucât contrazic înțelesul clar al prevederilor legale sus-citate.

În primul rând, în ceea ce privește art. 49 (1) din Legea nr. 21/1996, acesta nu prevede, așa cum se arată în sentința recurată, că deciziile emise de Consiliul Concurenței în temeiul art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996 pot fi atacate direct la Curtea de Apel București doar de părți; art. 49 alin. (1) cuprinde două fraze, prima dintre aceste fraze se referă la motivarea și comunicarea deciziilor către părți, se stabilește un termen de 120 de zile în care deciziile trebuie motivate și comunicate părților, abia cea de-a două frază reglementează problema atacării deciziilor și aici se precizează doar că deciziile pot fi atacate la Curtea de Apel București în 30 de zile de la comunicare, fără a se face nicio precizare cu privire la persoanele care pot ataca deciziile în aceste condiții. Așadar, nu prevede că doar părțile pot ataca deciziile adoptate de Consiliul Concurenței pe temeiul art. 44 din Legea nr. 21/1996 direct la Curtea de Apel București în 30 de zile de la comunicare; or, întrucât textul de lege nu prevede nicio limitare a subiecților de drept vizați, nu se poate ajunge la concluzia unei aplicabilități restrânse decât adăugând la lege.

Chiar dacă s-ar aprecia că art. 49 (1) din Legea nr. 21/1996 se referă doar la părți, aceasta nu înseamnă că atacarea deciziilor direct la Curtea de Apel București nu este aplicabilă și terților; dimpotrivă, ea rămâne aplicabilă chiar și doar în virtutea art. 19 (7) din Legea nr. 21/1996, care nu este exclus de la aplicare în speță deoarece ar fi norma generală prin raportare la art. 49 (1), care este norma specială; în măsura în care se acceptă că art. 49 (1) se referă doar la procedura în care părțile la investigație vor ataca deciziile adoptate pe temeiul art. 44, atunci înseamnă că în ceea ce privește procedura în care terții pot ataca deciziile adoptate pe temeiul art. 44 rămâne aplicabil art. 19 (7) din Legea nr. 21/1996.

În ceea ce privește referirea din art. 19 (7) la contestarea deciziilor "în procedura de contencios administrativ", aceasta nu trebuie scoasă din contextul întregii prevederi legale și nu are semnificația necesității îndeplinirii procedurii prealabile; textul de lege prevede că deciziile pot fi atacate direct la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare sau publicare, iar dacă ar accepta interpretarea dată de instanța de fond ar însemna că reclamantul ar trebui să formuleze plângere prealabilă (în termen de 30 de zile de la comunicare) deși a început deja să-i curgă termenul pentru atacarea deciziei direct la Curtea de Apel București; în mod evident, o astfel de interpretare este inadmisibilă măcar prin prisma consecințelor ilogice la care ar conduce; dimpotrivă, astfel că se impune ca unică posibilă interpretare aceea potrivit cu care referirea la "procedura de contencios administrativ" se referă strict la normele aplicabile fazei acțiunii judiciare în contencios, iar nu la plângerea prealabilă.

Este neclar și care ar putea fi temeiul legal pe baza căruia Consiliul Concurenței, sesizat fiind cu o plângere prealabilă, ar putea reveni asupra deciziei luate de acceptare a angajamentelor și închidere a investigației; în acest sens, art. 47 (5) din Legea nr. 21/1996 prevede în mod limitativ situațiile în care Consiliul Concurenței ar putea reveni asupra deciziei de închidere a investigației ca urmare a acceptării de angajamente și nu există nicio ipoteză de redeschidere a investigației de către Consiliul Concurenței ca urmare a greșitei aplicări a normelor legale incidente de către autoritatea de concurență.

În concluzie, rezultă că instanța de fond a încălcat și a făcut o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 19 (7) și art. 49 (1) din Legea nr. 21/1996, impunându-se concluzia că decizia nr. 34/26.08.2014 a Plenului Consiliului Concurenței putea fi atacată de orice persoană interesată direct la Curtea de Apel București, nefiind necesară formularea plângerii prealabile.

În subsidiar, a arătat recurenta, chiar dacă s-ar aprecia că doar părțile la investigație au posibilitatea atacării deciziilor Consiliului Concurenței direct la Curtea de Apel București, instanța de fond a reținut în mod nelegal că nu s-ar înscrie în sfera noțiunii de "parte" din art. 49 (1) din Legea nr. 21/1996, ceea ce a condus la încălcarea/aplicarea greșită a acestei norme legale.

Astfel, noțiunea de "parte", astfel cum este utilizată în cadrul Legii nr. 21/1996 (inclusiv în cadrul art. 49 (1) și a reglementărilor subsidiare, nu cuprinde, așa cum în mod eronat a reținut prima instanță, doar întreprinderile care fac obiectul investigației, ci toate acele întreprinderi sau persoane care au un rol în investigație; or, reclamanta, în calitate de autor al plângerii care a condus la începerea investigației închise prin Decizia nr. 34/26.08.2014, are în mod evident un rol în cadrul investigației.

Așa cum a arătat și în fața primei instanțe, din prevederile Legii nr. 21/1996 și ale Regulamentului privind analiza și soluționarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene aprobat prin Ordinul nr. 499/2010 al Președintelui Consiliului Concurenței, rezultă că autorul plângerii este considerat parte implicată în investigație. Astfel, Regulamentul face referire la autorul plângerii ca fiind "reclamantul" și îi recunoaște acestuia drepturi în cadrul investigației, inclusiv dreptul de acces la dosar, dreptul de a formula observații la raportul de investigație și dreptul de a fi ascultat în cadrul audierilor ce au loc la finalul investigației. Totodată, calitatea autorului plângerii de parte la procedura de investigație rezultă și din diverse alte prevederi ale Regulamentului; spre exemplu, din art. 6 alin. (5^2) rezultă, în mod evident, că referirea la audierea "părților implicate" îl include și pe autorul plângerii, cel care are dreptul de a solicita organizarea audierilor respective.

De asemenea, sub acest aspect, nu există niciun temei legal pentru care s-ar face distincție între procedura de investigație a faptelor anticoncurențiale și cea de acceptare a angajamentelor; dimpotrivă, este vorba despre o singură procedură de investigație, inițiată la plângerea A. împotriva AIT, care a fost închisă de către Consiliul Concurenței prin decizia nr. 34/26.08.2014; în acest sens, precizează că acceptarea de angajamente nu ar fi avut loc în absența unei investigații privind o faptă anticoncurențială, așadar acceptarea de angajamente nu este un fapt extrinsec investigației, ci indisolubil legat de aceasta, lucru care rezultă inclusiv din conținutul deciziei nr. 34/26.08.2014 care, în partea sa inițială, descrie pe larg investigația privind faptele antinconcurențiale ale AIT care a ocazionat emiterea deciziei; acceptarea angajamentelor a condus la închiderea investigației privind faptele anticoncurențiale săvârșite de AIT, art. (3) al deciziei nr. 34/26.08.2014 constă în închiderea investigației deschise la plângerea A..

Or, în aceste condiții, este evident că cele două aspecte (investigația și angajamentele) nu pot fi în niciun caz separate și, cu atât mai puțin nu se poate susține că autorul plângerii ar fi îndreptățit să atace doar o decizie prin care investigația a fost închisă ca urmare a nedeterminării niciunei fapte anticoncurențiale, neputând în schimb să atace o decizie prin care Consiliul Concurenței ia act de angajamentele părții investigate și, ca urmare, închide investigația. O astfel de diferențiere între cele două tipuri de decizii este artificială și lipsită de orice temei legal atâta timp cât efectul negativ al celor două decizii asupra autorului plângerii este de fapt același, respectiv întreprinderea investigată nu este sancționată, iar concurența pe piață continuă să fie distorsionată.

În ceea ce privește referirile din sentința primei instanțe cu privire la prevederile pct. 42 din Ordinul 724/2010 pentru punerea in aplicare a Instrucțiunilor privind condițiile, termenele și procedura pentru acceptarea și evaluarea angajamentelor în cazul practicilor anticoncurențiale, într-adevăr, dialogul cu privire la angajamentele propuse are loc doar cu întreprinderea investigată, care propune angajamentele, însă propunerea de angajamente este o chestiune incidentală în cadrul mai amplu al investigației la care este parte și reclamanta.

A menționat recurenta faptul că jurisprudența Curții de Apel București este în sensul celor arătate, într-o speță similară i s-a recunoscut autorului plângerii dreptul de ataca decizia emisă de Consiliul Concurenței la finalul investigației pe temeiul Legii nr. 21/1996, fără a fi obligat la formularea unei plângeri prealabile (decizia nr. 1893 din 10 aprilie 2014 a ICCJ în care este consemnată și soluția pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă sub acest aspect prin nerecurare). IV Apărările intimaților SN Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A. și Consiliul Concurenței.

Prin întâmpinare, intimatul SN Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A. a solicitat respingerea recursului formulat de A. și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A arătat că acțiunea formulată de A. este inadmisibilă din 2 perspective; o decizie a Consiliului Concurenței de acceptare a angajamentelor poate fi atacată, față de prevederile normei speciale, doar de părți, nu și de terți, iar dacă există posibilitatea contestării de către terți procedura este cea reglementată de Legea nr. 554/2004, ce reclamă parcurgerea procedurii prealabile, sancțiunea fiind cea a respingerii acțiunii ca inadmisibilă în cazul neformulării plângerii prealabile.

Art. 49 alin. (1) nu este aplicabil, căci acesta permite doar părților să conteste decizia Consiliului Concurenței de acceptare a angajamentelor. A. este autoarea plângerii ce a determinat începerea unei investigații, este "autorul pangerii", iar această noțiune este distinctă de noțiunea de "parte", nu are aceleași drepturi cu cele ale întreprinderilor investigate și, ca regulă generală, nu are drept de acces la dosar.

În cadrul procedurii de angajamente, autorul plângerii nu poate fi considerat decât cel mult un terț interesat, cu siguranță însă nu poate fi calificat ca parte implicată, aspect stabilit în mod corect de instanța fondului. În atare situație, în care A. nu este și nu poate fi considerată parte implicată, nu se poate prevala de dispozițiile speciale și deci derogatorii ale art. 49 din Lege, potrivit cu care părțile pot ataca o decizie ce vizează angajamente în termen de 30 de zile de la comunicare.

Contrar susținerilor A., modul de formulare a art. 49 din Lege este dincolo de orice dubiu, în acest caz decizia de acceptare a angajamentelor se comunică părților și nu se publică, pentru ca teza a doua a articolului amintit să prevadă că acestea pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București în termen de 30 de zile de la comunicare. Comunicarea unei decizii de acceptare a angajamentelor, în mod evident, nu se realizează decât față de părți. Dacă art. 49 este aplicabil, recursul A. este inadmisibil. Legea nr. 21/1996 reglementează atribuțiile autorității de concurență, măsurile legale pe care această autoritate le poate dispune, dar îndeosebi modalitățile, condițiile procedurale de contestare a respectivelor măsuri și căile de atac.

Analizând prevederile art. 49 din Lege, căci obiectul acțiunii judiciare este dat de o decizie a Consiliului Concurenței prin care au fost acceptate angajamentele propuse în temeiul art. 44 alin. (1) lit. c) din Lege, se observă că legiuitorul, printr-o exprimare neechivocă, cu respectarea normelor de tehnică legislativă, stabilește că deciziile adoptate de Consiliul Concurenței pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare, nu mai reglementează însă și posibilitatea formulării căii de atac a recursului împotriva unei sentințe pronunțate într-un astfel de litigiu, pe cale de consecință, analiza coroborată a textelor legale sus indicate relevă dincolo de orice dubiu inadmisibilitatea unui recurs formulat împotriva unei sentințe, indiferent de dezlegarea oferită de aceasta, ce privește o decizie a Consiliului Concurenței prin care au fost acceptate angajamentele.

Art. 19 alin. (7) nu poate constitui temei al cererii de chemare în judecată, devine evident că art. 19 alin. (7) este de asemenea interpretat eronat de către recurenta A., căci și conținutul acestuia este incontestabil: deciziile Consiliului Concurenței pot fi atacate de la publicare sau de la comunicare, însă nu orice decizie, ci doar cele enumerate la art. 19 alin. (4) din Lege.

În subsidiar, în măsura în care instanța va considera că art. 49 nu este o normă specială care exclude o decizie de acceptare a angajamentelor de la contestarea de către terți, fie ei și interesați, recurenta reclamantă, în calitate de terț interesat, ar putea critica pretinsa nelegalitate a deciziei de acceptare a angajamentelor, însă nu în temeiul și în condițiile legii speciale, ci în cele ale legii de drept comun, Legea contenciosului administrativ.

Intimatul Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs referitor la greșita aplicare a art. 19 alin. (7) și art. 49 alin. (1) din Legea concurenței, a arătat că Legea concurenței derogă de la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, însă numai în privința "părților" cărora li se adresează decizia, numai acestora acordându-li-se posibilitatea de a contesta respectiva decizie direct în instanță, fără parcurgerea procedurii prealabile. Prima instanță a apreciat în mod corect că art. 49 alin. (1) din Legea concurenței se referă doar la părțile vizate de dispozitivul deciziei, nu și la eventualii terți. Aceștia au la dispoziție calea de atac prevăzută de dreptul comun, iar o interpretare contrară ar echivala cu adăugarea la lege, incluzându-se într-o dispoziție legală de strictă interpretare o categorie la care dispoziția menționată nu face referire.

Recurenta, conștientizând statutul de terț față de care Consiliul Concurenței nu avea obligația comunicării, a solicitat în mod expres comunicarea deciziei nr. 34 din 26 august 2014, astfel încât față de aceasta nu va curge termenul de 30 de zile de contestare prevăzut de legea specială, ci va fi aplicabil cel din legea contenciosului administrativ, de 6 luni de la soluționarea plângerii prealabile de autoritatea emitentă a actului administrativ.

Conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, rezultă cu certitudine că deciziile autorității de concurență vor fi comunicate exclusiv părților. La calculul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 19 alin. (7) teza a II-a din Legea concurenței, va fi avută în vedere ca dată de început, alternativ, fie data publicării (pe site-ul Consiliului Concurenței sau în Monitorul Oficial pe cheltuiala contravenientului/solicitantului), fie cea a comunicării. Alternativa calculului termenului de la publicare se referă tot la părți, nu la eventualii terți interesați.

Dacă s-ar admite interpretarea conform căreia terții ar avea și ei posibilitatea contestării în 30 de zile de la publicare, ipoteza calculului de la data comunicării fiind oricum exclusă, comunicarea realizându-se exclusiv față de părți, s-ar crea terților o situație defavorabilă prin raportare la dreptul comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004, care oferă celor interesați un termen de 6 luni pentru depunerea contestației.

Totodată, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 vine ca o completare a dispozițiilor art. 19 alin. (7) din Legea nr. 21/1996. Considerentele care stau la baza ambelor articole fiind aceleași, nu există niciun motiv pentru a le interpreta diferit, în sensul dorit de recurentă, respectiv că art. 49 alin. (1) s-ar referi exclusiv la părți, pe când art. 19 alin. (7) ar viza și terții.

Prin urmare, nu pot fi de acord cu susținerile recurentei conform cărora acesteia i s-ar aplica regimul derogatoriu al contestării fără îndeplinirea procedurii prealabile și, în consecință, pentru ca plângerea împotriva deciziei nr. 34 din 26.08.2014 să fie admisibilă, ar fi trebuit ca societatea A. S.A. să îndeplinească procedura prealabilă în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Referitor la calitatea de terț a A. S.A, a arătat că aceasta nu este parte în procedura finalizată prin decizia nr. 34 din 26 august 2014, iar simpla formulare a plângerii, ca modalitate de sesizare a Consiliului Concurenței, nu îi conferă statut de parte la o procedură ce viza doar activitatea AIT.In susținerea acestei opinii se invocă forma art. 6 alin. (5) 2 din Regulament, de dinainte de modificarea acestuia din 9 septembrie 2015, interpretarea dată acestei dispoziții este însă una forțată, întrucât din cuprinsul acesteia rezultă, de fapt, tocmai contrariul abordării interpretative a recurentei, din exprimarea "închiderea investigației se va face prin decizie a Plenului Consiliului Concurenței, în urma audierii părților implicate, dacă autorul plângerii solicită organizarea de audieri" nu reiese că autorul plângerii ar face parte din părțile implicate, ci dimpotrivă, că acesta va putea solicita ca respectivele părți, altele decât propria sa persoană, să fie audiate. Prin urmare, părțile implicate sunt cele "care sunt supuse investigației", autorul plângerii nu poate fi considerat a fi parte supusă investigației.

Cu privire la motivul de recurs referitor la calitatea de parte a A. S.A. în cadrul procedurii de acceptare de angajamente, a arăta că AIT a depus propunerea sa finală de angajamente la data de 12.3.2014 prin adresa înregistrată la Consiliul Concurenței cu RG 2429/12.03.2014. Procedura de asumare și acceptare de angajamente este una bilaterală, desfășurată strict între întreprinderea care și le asumă și Consiliul Concurenței ca autoritate decidentă. Se observă în mod clar distincția între cele două proceduri, iar dacă calitatea de parte a recurentei în cadrul investigației propriu-zise era una discutabilă, în cadrul celei privind angajamentele situația este una lipsită de echivoc, fiind evidentă lipsa calității de parte a A. S.A. într-o procedură care privea strict AIT.

Neavând calitate de parte, nu îi va fi aplicabilă, astfel cum a arătat, nici procedura specială de contestare a deciziei Consiliului Concurenței, iar jurisprudența invocată de recurentă face trimitere la o situație de fapt diferită de cea din prezenta speță, din perspectiva modului în care s-a finalizat investigația, cu obligarea societății la plata amenzii, și nu a existat o procedură de acceptare a angajamentelor în acel caz. V Procedura de filtrare a recursului

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității recursului, prin care s-a constatat că cererea de recurs întrunește cerințele de admisibilitate. Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 09.10.2017, completul de filtru a analizat raportul, a constatat că acesta este întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și a dispus comunicarea actului către părți, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 04.12.2017, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ. VI Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5) și 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", acesta se referă la neregularități de ordin procedural care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., potrivit căruia "nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă". Motivul de casare se referă, așadar, la neregularități ale diferitelor acte de procedură îndeplinite pe parcursul judecății și nu este incident în cauză, raportat la motivele invocate prin cererea de recurs.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", se rețin următoarele:

Reclamanta, în calitate de operator regional de transport aerian ce opera curse aeriene naționale și internaționale cu pasageri având ca centru de activitate Aeroportul Timișoara, s-a adresat Consiliului Concurenței cu plângere având ca obiect abuzul de poziție dominantă săvârșit de Societatea Națională Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A, privind încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea Concurenței și art. 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Ca urmare a plângerii, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurentei nr. 909/27.08.2012 a fost deschisă o investigație privind posibilul abuz de poziție dominantă săvârșit de Societatea Națională Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" S.A.

Prin Decizia nr. 34 din 26 august 2014, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. c) și alin. (4), ale art. 44 alin. (1) lit. c) și ale art. 47 alin. (3) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, și ale art. 9 lit. e) din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură, Consiliul Concurenței a decis acceptarea de angajamente din partea AlT și a închis investigația declanșată prin Ordinul nr. 909 din 27 august 2012 emis de Președintele Consiliului Concurenței.

Reclamanta a solicitat instanței de contencios administrativ anularea deciziei de acceptare a angajamentelor asumate de către Societatea Națională Aeroportul Internațional Timișoara "Traian Vuia" și obligarea Consiliului Concurenței la continuarea Investigației.

Prin întâmpinările formulate în cauză, ambii pârâți au invocat excepția de neîndeplinire a procedurii prealabile, cu motivarea că reclamanta este autorul plângerii care a declanșat procedura finalizată prin decizia contestată, calitate care nu se confundă cu cea de "parte implicată", și, prin urmare, nefiind parte în procedura de investigație, reclamanta nu poate contesta decizia în condițiile art. 49 din Legea concurenței, ci potrivit dreptului comun în materia contenciosului administrativ, care impune efectuarea procedurii prealabile instituite de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința recurată, curtea de apel a admis excepția lipsei procedurii prealabile și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Înalta Curte reține că decizia a cărei anulare s-a solicitat de către reclamantă a fost adoptată în baza dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. c) și art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea concurenței nr. 21/1996, potrivit cărora Consiliul Concurenței, în cazul investigațiilor declanșate potrivit prevederilor art. 33, poate decide să accepte angajamente, iar conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, "Deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în aplicarea prevederilor art. 8, 13, 25 alin. (3^1) lit. c), art. 44 și 45 vor fi motivate și comunicate părților în termen de maximum 120 de zile de la deliberare. Deciziile Consiliului Concurenței pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare.".

Raportat la aceste dispoziții, dreptul de a contesta, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, o decizie emisă în temeiul art. 44 alin. (1) lit. c), prin care Consiliul Concurenței decide acceptarea de angajamente, aparține numai părților din procedura respectivă.

Dispozițiile art. 49 se regăsesc în Legea nr. 21/1996 în capitolul V - Procedura de examinare preliminară, de investigare și de luare a deciziilor și prevăd expres că deciziile adoptate în aplicarea prevederilor art. 44 sunt comunicate părților și pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel București în termen de 30 de zile de la comunicare.

Prin instituirea termenului de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ, care se efectuează către părți, și care, practic, face imposibilă parcurgerea etapei procedurii prealabile, este reglementată o excepție de la procedura plângerii prealabile, însă numai în ceea ce privește părțile din respectiva procedură.

Se instituie, astfel, pentru părți, o derogare de la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care reglementează procedura plângerii prealabile în contencios administrativ; potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 zile de la comunicare, revocarea acestuia, iar conform alin. (3), este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7). Art. 193 C. proc. civ. prevede, de asemenea, că sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta.

Cum derogarea de la dispozițiile care reglementează obligativitatea plângerii prealabile în contencios administrativ nu poate fi decât de strictă interpretare, și se referă exclusiv la părți, art. 49 nu este aplicabil și terților.

Contrar susținerilor recurentei, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, deși cuprinde două fraze, una care se referă la motivarea și comunicarea deciziilor către părți și alta care reglementează atacarea deciziilor, reglementează exclusiv posibilitatea părților de a ataca deciziile în contencios administrativ; faptul că sunt două teze nu conduce la concluzia invocată de recurentă. Prima teză prevede motivarea și comunicarea către părți, iar cea de a doua posibilitatea atacării în 30 de zile de la comunicare, prin derogare de la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care prevăd obligativitatea procedurii prealabile anterior sesizării de contencios administrativ. Nu era necesar să se precizeze în a doua teză faptul că se referă la părți, în condițiile în care teza anterioară se referă la părți, astfel că nu se pune problema unei adăugări la lege.

Susținerile recurentei privind faptul că, în ceea ce privește terții, rămâne aplicabil art. 19 alin. (7) din Legea nr. 21/1996, sunt nefondate.

Art. 19 alin. (7) prevede că "Deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în plen conform prevederilor alin. (4) se semnează de către președinte, în numele Consiliului Concurenței. Acestea vor putea fi atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel București. Sentința va fi pronunțată fără drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.".

Dispozițiile art. 14 alin. (7) se regăsesc în Capitolul IV - Consiliul Concurenței și se referă la deciziile adoptate de Consiliul Concurenței în plen conform prevederilor alin. (4), potrivit cărora "Consiliul Concurenței examinează în plen: a) rapoartele de investigație, cu eventualele obiecții formulate la acestea, și decide asupra măsurilor de luat; b) autorizarea concentrărilor economice; c) punctele de vedere, recomandările și avizele formulate în realizarea atribuțiilor prevăzute de prezenta lege; d) proiectele de reglementări propuse spre adoptare; e) raportul anual prevăzut la art. 30 alin. (1), raportul anual privind ajutoarele de stat, precum și orice alte rapoarte privind concurența și ajutoarele de stat; f) incidența prevederilor art. 58 alin. (3 1 )", constituind normă generală în raport de prevederile art. 49 alin. (7), care constituie normă specială, întrucât se referă în mod particular la contestarea deciziilor emise în temeiul art. 44 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 21/1996.

Deciziei de acceptare de angajamente în cauză nu îi sunt aplicabile aceste dispoziții, fiind incidente dispozițiile speciale ale art. 49 alin. (1) din Legea concurenței, care prevăd contestarea în 30 de zile la comunicare, comunicare care se realizează exclusiv către părți.

În ceea ce privește susținerea recurentei că este neclar care ar putea fi temeiul legal pe baza căruia Consiliul Concurenței, sesizat fiind cu o plângere prealabilă, ar putea reveni asupra deciziei luate, întrucât art. 47 alin. (5) din Legea nr. 21/1996 prevede în mod limitativ situațiile în care Consiliul Concurenței ar putea reveni asupra deciziei, este de observat faptul că, reglementând obligativitatea procedurii prealabile anterior sesizării instanței de contencios administrativ, legiuitorul nu a condiționat-o de posibilitatea concretă ca emitentul actului să revină asupra deciziei.

Motivul de recurs referitor la faptul că instanța de fond a reținut în mod nelegal că reclamanta nu s-ar înscrie în sfera noțiunii de "parte" din art. 49 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, ceea ce a condus la încălcarea/aplicarea greșită a acestei norme legale, sunt, de asemenea, nefondate.

Reclamanta este, într-adevăr, autoarea plângerii ce a determinat începerea unei investigații în cadrul căreia Consiliul Concurenței a acceptat angajamentele, însă nu are calitatea de parte în procedura de acceptare de angajamente.

Chiar dacă acceptarea de angajamente nu ar fi avut loc în absența unei investigații privind o faptă anticoncurențială, iar întreprinderea față de care a fost declanșată investigația poate formula propuneri de angajamente, acceptarea de angajamente conducând la închiderea investigației, cele două proceduri sunt distincte. Procedura de asumare și acceptare de angajamente se desfășoară între întreprinderea care și le asumă și Consiliul Concurenței ca autoritate decidentă.

Pct. 4 din Ordinul Consiliului Concurenței nr. 724/28 decembrie 2010 pentru punerea în aplicare a Instrucțiunilor privind condițiile, termenele și procedura pentru acceptarea și evaluarea angajamentelor în cazul practicilor anticoncurențiale prevede că "Procedura de angajamente prevăzută la art. 46 2 din lege se desfășoară în paralel cu procedura de investigație propriu-zisă, iar documentele întocmite sau comunicate în baza acesteia vor constitui obiectul unui dosar distinct de cel de investigație. Desfășurarea discuțiilor privind acceptarea de angajamente propuse de întreprinderi nu suspendă desfășurarea investigației. Cererile efectuate de întreprinderi sau alte documente din dosarul privind angajamentele nu pot fi folosite în cadrul investigației decât cu acordul expres al întreprinderii care a formulat cererea de angajamente".

Instanța de fond a reținut în mod corect că, deși nici Legea concurenței și nici Regulamentul nr. 724/2010 nu definesc noțiunea de parte, aceasta se referă exclusiv la persoana care și-a asumat angajamentul. Noțiunea de parte este utilizată în Regulament referitor la persoanele împotriva cărora s-a declanșat procedura de investigație și care își asumă angajamentele

Deși recurenta invocă faptul că din art. 6 alin. (5^2) din Ordinul nr. 499 din 5 octombrie 2010 pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind analiza și soluționarea plângerilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996 și a prevederilor art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, rezultă calitatea autorului plângerii de parte la procedura de investigație, întrucât referirea la audierea "părților implicate" îl include și pe autorul plângerii, analiza acestor dispoziții nu conduce la această concluzie.

Dispozițiile art. 6 alin. (5^2) din Ordinul nr. 499 din 5 octombrie 2010, în vigoare în acea perioadă, astfel cum a fost modificat prin Ordinul președintelui Consiliului Concurenței nr. 710/2011, prevăd că "În situația în care investigația a fost declanșată ca urmare a unei plângeri și se constată că aceasta nu a condus la descoperirea unor dovezi suficiente privind încălcarea legii, care să justifice impunerea de măsuri sau sancțiuni de către Consiliul Concurenței, închiderea investigației se va face prin decizie a Plenului Consiliului Concurenței, în urma audierii părților implicate, dacă autorul plângerii solicită organizarea de audieri.".

Potrivit acestora, autorul plângerii poate solicita audierea părților implicate, însă nu rezultă că autorul plângerii este parte implicată, iar din dispozițiile alin. (5), care prevăd că raportul asupra investigației se transmite spre luare la cunoștință persoanelor supuse investigației, acordându-se acestora termen în care să formuleze observații, termenul pentru comunicarea observațiilor de către părțile implicate fiind fixat de președintele Consiliului Concurenței ținând seama de complexitatea cazului, fără a fi mai scurt de 30 de zile de la data primirii raportului asupra investigației de către părți, și alin. (5 1 ), care prevăd că, în cadrul termenului pentru comunicarea observațiilor, destinatarii raportului de investigație pot solicita organizarea de audieri, rezultă că părțile implicate sunt persoanele supuse investigației, destinatarii raportului de investigație.

În ceea ce privește invocarea de către recurentă a jurisprudenței Curții de Apel București, și anume a sentinței nr. 3403 din 22 mai 2012, în sensul că i s-a recunoscut autorului plângerii dreptul de ataca decizia emisă de Consiliul Concurenței fără a fi obligat la formularea unei plângeri prealabile, Înalta Curte reține că acest aspect nu a format obiectul recursului formulat împotriva acestei sentințe și soluționat prin decizia nr. 1893 din 10 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar jurisprudența instanței supreme este în sens contrar; astfel, prin decizia nr. 100 din data de 15 ianuarie 2014, a fost respins recursul împotriva sentinței nr. 1854 din 5 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă excepția lipsei procedurii prealabile, fiind respinsă acțiunea formulată ca inadmisibilă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă ca inadmisibilă, este pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, având în vedere că efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ este obligatorie și constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ și nu sunt incidente excepții de la îndeplinirea acesteia. VII Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5) și 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", ca urmare a respingerii recursului, la cererea intimatului Aeroportul Internațional Timișoara Traian Vuia S.A. va fi obligată recurenta reclamantă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acesta, 20976 RON, reprezentând onorariu avocat, conform înscrisurilor depuse la dosar.