ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4218/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2416/3 la data de 22 ianuarie 2009, reclamantele P.I. și N.F.V. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar General și Primarul General al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției din 15 decembrie 2008 emisă de Primar și obligarea pârâților la plata de măsuri reparatorii, constând în titluri de despăgubire, pentru apartamentul nr. 4 situat în București, sector 2 și terenul aferent în cotă indiviză de 19% din suprafața totală de 300 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 au formulat notificare prin care au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru apartamentul situat în București, sector 2, la care au anexat actele care fac dovada calității de persoane îndreptățite, precum și actele de proprietate ale autorului lor. Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția din 15 decembrie 2008 prin care s-a respins notificarea formulată de reclamante, considerându-se că imobilul a fost preluat de la alte persoane decât autorul reclamantelor, potrivit mențiunilor de la poziția 301, anexă a Decretului 92/1950. Totodată, în dispoziția contestată s-a reținut că din adresa din 2001 eliberată de Direcția de Venituri, Buget Local sector 2, rezultă că autorii lor reclamantelor nu au deținut rol fiscal pentru imobilului pentru care au fost solicitate măsurile reparatorii.

Prin sentința civilă nr. 440 din 24 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins contestația ca fiind neîntemeiată. Pentru pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin înscrisurile cauzei nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor contestatoarelor cu privire la imobilul în litigiu, ci prin contractul de vânzare cumpărare anexat notificării, instanța a reținut că reclamantele au făcut dovada unei obligații de „a face" (respectiv, de a construi apartamentul), corelativă obligației autorilor ei de plată a prețului. Astfel, tribunalul a reținut că autorizația de construire a imobilului a fost emisă pe numele lui M.D., neexistând niciun act translativ de proprietate perfectat ulterior între acesta și autorii contestatoarelor și niciun proces verbal de predare primire, astfel cum se stipula prin clauzele contractului de vânzare cumpărare, motiv pentru care, s-a apreciat a fi temeinică și legală dispoziția contestată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantele au formulat apel în termen legal, criticând soluția pentru nelegaliate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat, s-a schimbat în tot sentința, iar pe fond, dispoziția atacată a fost anulată, iar pârâtul a fost obligat să facă propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu - apartamentul din București, sector 2 și terenul aferent acestuia în cotă indiviză de 19% din suprafața totală de 300 mp. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în sensul legii speciale, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietare ale imobilelor la data preluării abuzive de către stat.

Curtea de apel a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor lor asupra apartamentului din București, ce constituie obiectul notificării formulate. Astfel, instanța de apel a constatat că din cuprinsul actului de vânzare - cumpărare aut. din 16 octombrie 1942 rezultă că dl. D.M. a vândut soților V. Dr. S.M. și Dr. S.M., liberă de sarcini și servituti, o cotă indiviză de 19% din terenul în suprafață de 300 mp, obligându-se totodată,să construiască apartamentul. Prima instanță a reținut că nu s-a îndeplinit clauza prevăzută în contract, respectiv, că nu a fost încheiat procesul verbal de predare primire între constructor și autorii reclamantelor, astfel că, s-a apreciat ca nedovedit dreptul de proprietate.

S-a constatat de curtea de apel că în cuprinsul actului de vânzare cumpărare s-a menționat posibilitatea de a încheia procesul verbal de predare-primire la momentul definitivării construcției, dar tot în același contract, la pct. 6 alin. (3) (fila 2) s-a prevăzut că formalitatea predării este înlocuită, dacă apartamentul este ocupat sau închiriat, în următorii termeni: „Oprirea sau închirierea apartamentului de către proprietari, înlocuiește formalitatea predării". Acest ultim aspect, referitor la faptul că nu mai era necesară formalitatea predării primirii imobilului, este susținut și de procesul verbal de impunere pe venitul global din 14 octombrie 1948, precum și de declarația globală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite și a celor asimilate lor, înregistrată din 1950 cu ocazia recensământului, de unde rezultă fără echivoc că, începând din anul 1944 (anul finalizării construirii imobilului) și până în anul 1950 (recensământul), autorii reclamantelor au plătit impozit pe veniturile obținute din chirii.

Instanța de apel a mai constatat că la poziția 10 din același înscris, se menționează faptul că imobilul are 4 etaje, iar apartamentul pe care îl dețin în proprietate V. și S.M., este închiriat pentru locuit, menționandu-se chiar numele chiriașilor și prețul chiriei. S-a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect că declarațiile de impunere nu fac dovada dreptului de proprietate, însă, coroborându-se aceste declarații de impunere cu actul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 1942, curtea de apel a reținut că apartamentul în discuție a fost închiriat de către autorul reclamantelor, ceea ce conduce la concluzia aplicabilității pct. 6 alin. (3) din contractul de vânzare - cumpărare și construire, în sensul predării imobilului și de asemenea, face dovada faptului că la data când au fost depuse declarațiile de impunere, autorul reclamantelor era proprietarul acestui apartament și a terenului aferent.

În concluzie, s-a apreciat că prin contractul de vânzare cumpărare și construire din 16 februarie 1942, transcris în 1942 s-a transmis, pe de o parte, dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 19% din terenul în suprafață de 300 mp aferent construcției ce urma să se edifice, iar pe de altă parte, apartamentul, ce urma să se construiască. De asemenea, pentru înlăturarea oricăror îndoieli cu privire la calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite, instanța de apel a dispus ca intimatul - pârât, Municipiul București să comunice dacă pentru apartamentul în litigiu au mai fost formulate cereri de restituire în natură sau prin echivalent, iar acesta, prin adresa transmisă la dosar, a infirmat această ipoteză.

În consecință, în baza art. 296 C. proc. civ.,apelul a fost admis în sensul celor arătate. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Bucureși prin Primar, a declarat recurs, calea de atac fiind motivată prin două cereri separate (din 2 februarie 2010 și 5 februarie 2010), ambele formulate în termenul legal de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, conform art. 303 coroborat cu art. 301 C. proc. civ. Prin ambele cereri, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

În dezvoltarea motivelor de recurs depuse la 2 februarie 2010, recurentul susține că potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se pretinde îndreptățită la măsuri reparatorii, trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de actele doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane. Aceste înscrisuri pot fi depuse și ulterior, în condițiile legii, termenul special prevăzut în acest scop, fiind prorogat prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001, acesta fiind de 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul consideră că în mod corect prima instanța a reținut faptul că reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor lor, ci doar a unei obligații de a face, respectiv, de a construi un apartament, corelativă obligației de plată a prețului. De asemenea, așa cum a reținut Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și instanța de fond, autorizația de construire a fost emisă pe numele lui M.D., neexistând niciun act translativ de proprietate întocmit ulterior între acesta și autorii contestatoarelor, după cum nu a existat niciun proces verbal de predare-primire, astfel cum se menționează în contractul de vânzare - cumpărare.

Totodată, recurentul învederează că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantele justifică îndreptățirea la măsuri reparatorii pentru considerentul că din adresa emisă de primărie, rezultă că nu există alte cereri de restituire pentru acest apartament, un astfel de motiv fiind lipsit de relevanță pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită și a justificării calității de proprietar. Prin motivele de recurs depuse la 5 februarie 2010, același recurent, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că primăria nu poate înainta dosarul Secretariatului C.C.S.D., cu încălcarea dispozițiilor art. 24 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obligata sa, conform normelor legale, fiind aceea de a înainta notificarea cu actele doveditoare către Prefectura Municipiului București, în vederea întocmirii Ordinului de către Prefect, cu propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.

Pe de altă parte, potrivit art. 23 în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată sa se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Așadar, termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (conform art. 23 Legea nr. 10/2001 - pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003).

Mai mult decât atât, Normele Metodologice indică necesitatea existenței alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în sensul nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează unitatea deținătoare în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). În cea ce privește capătul de cerere prin care s-au dispus masuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantelor, recurentul consideră că instanța de apel trebuia să pună în vedere acestora să facă dovada că nu au încasat despăgubiri la data preluării imobilului de către stat, întrucât dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare, stabilit conform legislației în vigoare.

Recurentul a învederat că solicită instanței de recurs completarea probei cu înscrisuri, în sensul emiterii unei adrese către A.F.I. ca și la D.G.F.P. a Municipiului București prin care să se verifice acest aspect. Intimatele reclamante nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă concluzii scrise în ședința publică de azi. Aceleași intimate, prin apărătorul prezent, au invocat excepția nulității recursului promovat de pârât, având în vedere că, în opinia sa, criticile dezvoltate nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în altă ipoteză de nelegalitate; prin urmare, este incidență sancțiunea nulității recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. Înalta Curte, analizând excepția invocată, urmează a o respinge, având în vedere că deși, în marea majoritate criticile dezvoltate de recurent privesc aspecte de netemenicie ce nu pot fi cenzurate în recurs, în condițiile în care instanța de recurs realizează un control de recurent privesc aspecte de netemenicie ce nu pot fi cenzurate în recurs, în condițiile în care instanța de recurs realizează un control de legalitate, se apreciază că unele dintre acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ipoteză invocată de recurentul însuși, astfel cum va rezulta din analizarea lor; așadar, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepția nulității căii de atac, va fi respinsă.

Recursul formulat este nefondat și va fi respins în consecință. Deși recurentul face referire la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, referitoare la momentul până la care persoanele îndreptățite pot depune actele doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, nu indică modalitatea în care instanța de apel a încălcat această normă. Astfel, se constată că actul de vânzare cumpărare analizat de curtea de apel și pe baza căruia s-a reținut ca dovedit dreptul de proprietate a autorului reclamantelor asupra apartamentului pentru care s-au soliciatat măsuri reparatorii, a fost anexat notificării încă de la depunerea ei, fiind avut în vedere de recurent la emiterea dispoziției contestate.

Prin urmare, acest înscris nu a fost administrat direct în instanță, conduită care nu ar fi fost contrară dispozițiilor C. proc. civ. și nici normelor legii speciale (ce ar fi trebuit aplicate prioritar), întrucât, din punct de vedere procedural, proba cu înscrisuri este admisibilă chiar în recurs, conform art. 305 C. proc. civ., iar potrivit legii speciale, nu se instituie dispoziții derogatorii sub acest aspect, în condițiile în care potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, înscrisurile doveditoare se pot depune până la soluționarea notificării, textul menționat fiind modificat în această formă prin Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a considerat dovedit dreptul de proprietate și calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite pe baza unui criteriu neconsacrat prin dispozițiile legii speciale (neformularea notificării de către alte persoane pentru același apartament) sau a unei probe inadmisibile, astfel cum susține recurenta, ci a evaluat înscrisuri doveditoare, dintre cele care sunt enumerate de art. 23.1 lit. a) - (h) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Celelalte motive de recurs susținute prin cererea de la 2 februarie 2010, prin care se critică interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractului de vânzare cumpărare și stabilirea concluziei dovedirii dreptului de proprietate al autorului reclamantelor pe baza evaluării coroborate a probelor nu pot fi analizate de Înalta Curte, întrucât privesc aprecierea probelor, ncfiind motive de nclegalitate, posibil de încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În ce privește motivele de recurs depuse de recurent prin cererea înregistrată la 5 februarie 2010, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul lor nefondat al acestora. Astfel, referirea la termenul de 60 de zile prevăzut pentru emiterea dispoziției sau deciziei motivate de soluționare a notificării, caracterul imperativ sau de recomandare a acestui termen, momentul de la care el începe să curgă, Înalta Curte constată că este lipsită de interes.

Dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată nu au fost aplicate de instanța de apel, dat fiind obiectul cererii cu care prima instanță a fost învestită: contestație promovată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar nu o cerere adresată instanței pentru cenzurarea refuzului nejustificat de a emite dispoziția în termenul de 60 de zile, caz în care at. 25 alin. (1) din Lege, ar fi fost într-adevăr incident (conform efectelor Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție). Dispozitivul deciziei recurate, prin care instanța de apel a evocat fondul, conține dispoziția de obligare a pârâtului să acorde reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 4, din București, setor 2 și penru terenul aferent acestuia în cotă indiviză de 19% din suprafața totală de 300 mp.

Ca atare, Înalta Curte constată, contrar celor susținute prin motivele de recurs că, prin decizia atacată instanța de apel nu a stabilit în sarcina recurentului o conduită contrară dispozițiilor legii speciale care să se ceară a fi cenzurată în calea de atac. Dispoziția emisă de recurent fiind anulată de instanța de apel, acesta, în executarea prezentei deciziei instanței de apel, rămasă irevocabilă prin respingerea prezentei căi de atac, va trebui să emită o dispoziție (de executare benevolă) cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent dintre cele anumerate de textul menționat. Instanța de apel nu a obligat pîrâtul la înaintarea dispoziției pe care o va emite, către C.C.S.D., așadar, într-o modalitate în care să se eludeze controlul de legalitate se constată a fi lipsite de suport real, deci fără corespondent în dispozițiile executorii ale deciziei recurate.

Pârâtul este ținut să execute conform legii, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și a celorlalte norme incidente (pentru a se asigura realizarea dreptului prin echivalent al reclamantelor), într-una din modalitățile stipulate de text, drept recunoscut ca atare prin hotărârea instanței. Având în vedere că proprietatea autorului reclamantelor a fost preluată în baza Decretului nr. 92/1950, plata unor despăgubiri către proprietar (invocată ca eventualitate), este exclusă; nimic nu se opune însă, ca până la momentul executării, recurentul să verifice acest aspect și să dispună în consecință, în baza art. 12 din Lege, dacă va identifica o atare împrejurare. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații reclamanți N.F.V. și P.I. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 654 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 2 iulie 2010.