ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4218/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4218/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2416/3 la data de 22

ianuarie 2009, reclamantele P.I. și N.F.V. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul

București prin Primar General și Primarul General al Municipiului București,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției din

15 decembrie 2008 emisă de Primar și obligarea pârâților la plata de măsuri

reparatorii, constând în titluri de despăgubire, pentru apartamentul nr. 4

situat în București, sector 2 și terenul aferent în cotă indiviză de 19% din

suprafața totală de 300 mp, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

cererii, s-a arătat că în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001 au formulat

notificare prin care au solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri

pentru apartamentul situat în București, sector 2, la care au anexat actele

care fac dovada calității de persoane îndreptățite, precum și actele de

proprietate ale autorului lor.

Primarul

General al Municipiului București a emis dispoziția din 15 decembrie 2008 prin

care s-a respins notificarea formulată de reclamante, considerându-se că

imobilul a fost preluat de la alte persoane decât autorul reclamantelor,

potrivit mențiunilor de la poziția 301, anexă a Decretului 92/1950.

Totodată, în

dispoziția contestată s-a reținut că din adresa din 2001 eliberată de Direcția

de Venituri, Buget Local sector 2, rezultă că autorii lor reclamantelor nu au

deținut rol fiscal pentru imobilului pentru care au fost solicitate măsurile

reparatorii.

Prin

sentința civilă nr. 440 din 24 martie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a

civilă,

a respins

contestația ca fiind neîntemeiată.

Pentru

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin înscrisurile

cauzei nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor

contestatoarelor cu privire la imobilul în litigiu, ci prin contractul de

vânzare cumpărare anexat notificării, instanța a reținut că reclamantele au

făcut dovada unei obligații de „a face" (respectiv, de a construi

apartamentul), corelativă obligației autorilor ei de plată a prețului.

Astfel,

tribunalul a reținut că autorizația de construire a imobilului a fost emisă pe

numele lui M.D., neexistând niciun act translativ de proprietate perfectat

ulterior între acesta și autorii contestatoarelor și niciun proces verbal de

predare primire, astfel cum se stipula prin clauzele contractului de vânzare

cumpărare, motiv pentru care, s-a apreciat a fi temeinică și legală dispoziția

contestată.

Împotriva

acestei sentințe, reclamantele au formulat apel în termen legal, criticând

soluția pentru nelegaliate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, s-a admis

apelul formulat, s-a schimbat în tot sentința, iar pe fond, dispoziția atacată

a fost anulată, iar pârâtul a fost obligat să facă propunere de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu - apartamentul din

București, sector 2 și terenul aferent acestuia în cotă indiviză de 19% din

suprafața totală de 300 mp.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptățite, în sensul

legii speciale, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau,

după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietare ale imobilelor la

data preluării abuzive de către stat.

Curtea de apel

a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că reclamantele nu au

făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor lor asupra apartamentului din

București, ce constituie obiectul notificării formulate.

Astfel,

instanța de apel a constatat că din cuprinsul actului de vânzare - cumpărare

aut. din 16 octombrie 1942 rezultă că dl. D.M. a vândut soților V. Dr. S.M. și

Dr. S.M., liberă de sarcini și servituti, o cotă indiviză de 19% din terenul în

suprafață de 300 mp, obligându-se totodată,să construiască apartamentul.

Prima instanță

a reținut că nu s-a îndeplinit clauza prevăzută în contract, respectiv, că nu a

fost încheiat procesul verbal de predare primire între constructor și autorii

reclamantelor, astfel că, s-a apreciat ca nedovedit dreptul de proprietate.

S-a constatat

de curtea de apel că în cuprinsul actului de vânzare cumpărare s-a menționat

posibilitatea de a încheia procesul verbal de predare-primire la momentul

definitivării construcției, dar tot în același contract, la pct. 6 alin. (3)

(fila 2) s-a prevăzut că formalitatea predării este înlocuită, dacă

apartamentul este ocupat sau închiriat, în următorii termeni: „Oprirea sau închirierea

apartamentului de către proprietari, înlocuiește formalitatea predării".

Acest ultim

aspect, referitor la faptul că nu mai era necesară formalitatea predării

primirii imobilului, este susținut și de procesul verbal de impunere pe venitul

global din 14 octombrie 1948, precum și de declarația globală pentru impunerea

veniturilor proprietăților clădite și a celor asimilate lor, înregistrată din 1950

cu ocazia recensământului, de unde rezultă fără echivoc că, începând din anul

1944 (anul finalizării construirii imobilului) și până în anul 1950

(recensământul), autorii reclamantelor au plătit impozit pe veniturile obținute

din chirii.

Instanța de

apel a mai constatat că la poziția 10 din același înscris, se menționează

faptul că imobilul are 4 etaje, iar apartamentul pe care îl dețin în

proprietate V. și S.M., este închiriat pentru locuit, menționandu-se chiar

numele chiriașilor și prețul chiriei.

S-a considerat

că tribunalul a apreciat în mod corect că declarațiile de impunere nu fac

dovada dreptului de proprietate, însă, coroborându-se aceste declarații de

impunere cu actul de vânzare cumpărare din 16 octombrie 1942, curtea de apel a

reținut că apartamentul în discuție a fost închiriat de către autorul

reclamantelor, ceea ce conduce la concluzia aplicabilității pct. 6 alin. (3)

din contractul de vânzare - cumpărare și construire, în sensul predării

imobilului și de asemenea, face dovada faptului că la data când au fost depuse

declarațiile de impunere, autorul reclamantelor era proprietarul acestui

apartament și a terenului aferent.

În

concluzie, s-a apreciat că prin contractul de vânzare cumpărare și construire din

16 februarie 1942, transcris în 1942 s-a transmis, pe de o parte, dreptul de

proprietate asupra cotei indivize de 19% din terenul în suprafață de 300 mp

aferent construcției ce urma să se edifice, iar pe de altă parte, apartamentul,

ce urma să se construiască.

De

asemenea, pentru înlăturarea oricăror îndoieli cu privire la calitatea

reclamantelor de persoane îndreptățite, instanța de apel a dispus ca intimatul

- pârât, Municipiul București să comunice dacă pentru apartamentul în litigiu

au mai fost formulate cereri de restituire în natură sau prin echivalent, iar

acesta, prin adresa transmisă la dosar, a infirmat această ipoteză.

În consecință,

în baza art. 296 C. proc. civ.,apelul a fost admis în sensul celor arătate.

În

termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul Municipiul Bucureși prin

Primar, a declarat recurs, calea de atac fiind motivată prin două cereri

separate (din 2 februarie 2010 și 5 februarie 2010), ambele formulate în

termenul legal de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, conform art. 303

coroborat cu art. 301 C. proc. civ.

Prin ambele

cereri, s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se

că decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

În

dezvoltarea motivelor de recurs depuse la 2 februarie 2010, recurentul susține

că potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea

formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se pretinde îndreptățită la

măsuri reparatorii, trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de actele

doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane.

Aceste

înscrisuri pot fi depuse și ulterior, în condițiile legii, termenul special

prevăzut în acest scop, fiind prorogat prin mai multe acte normative de

modificare a Legii nr. 10/2001, acesta fiind de 18 luni de la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul

consideră că în mod corect prima instanța a reținut faptul că reclamantele nu

au făcut dovada dreptului de proprietate a autorilor lor, ci doar a unei

obligații de a face, respectiv, de a construi un apartament, corelativă

obligației de plată a prețului.

De asemenea,

așa cum a reținut Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și instanța de

fond, autorizația de construire a fost emisă pe numele lui M.D., neexistând

niciun act translativ de proprietate întocmit ulterior între acesta și autorii

contestatoarelor, după cum nu a existat niciun proces verbal de

predare-primire, astfel cum se menționează în contractul de vânzare -

cumpărare.

Totodată,

recurentul învederează că în mod greșit instanța de apel a reținut că

reclamantele justifică îndreptățirea la măsuri reparatorii pentru considerentul

că din adresa emisă de primărie, rezultă că nu există alte cereri de restituire

pentru acest apartament, un astfel de motiv fiind lipsit de relevanță pentru

stabilirea calității de persoană îndreptățită și a justificării calității de

proprietar.

Prin

motivele de recurs depuse la 5 februarie 2010, același recurent, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că primăria nu poate

înainta dosarul Secretariatului C.C.S.D., cu încălcarea dispozițiilor art. 24

din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, obligata sa, conform normelor legale,

fiind aceea de a înainta notificarea cu actele doveditoare către Prefectura

Municipiului București, în vederea întocmirii Ordinului de către Prefect, cu

propunerea motivată de acordare a despăgubirilor.

Pe de altă

parte, potrivit art. 23 în înțelesul dat de Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau,

după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea

deținătoare este obligată sa se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție

motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Așadar,

termenul de 60 zile, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a

se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie

data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (conform art.

23 Legea nr. 10/2001 - pct. 23.1 H.G. nr. 498/2003).

Mai mult

decât atât, Normele Metodologice indică necesitatea existenței alături de

notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite în

sensul nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează unitatea

deținătoare în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003).

În cea ce

privește capătul de cerere prin care s-au dispus masuri reparatorii prin

echivalent în favoarea reclamantelor, recurentul consideră că instanța de apel

trebuia să pună în vedere acestora să facă dovada că nu au încasat despăgubiri

la data preluării imobilului de către stat, întrucât dacă persoana îndreptățită

a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea

diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a

construcției demolate, așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a

despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare, stabilit conform

legislației în vigoare.

Recurentul a

învederat că solicită instanței de recurs completarea probei cu înscrisuri, în

sensul emiterii unei adrese către A.F.I. ca și la D.G.F.P. a Municipiului

București prin care să se verifice acest aspect.

Intimatele

reclamante nu au formulat întâmpinare la motivele de recurs, depunând însă

concluzii scrise în ședința publică de azi.

Aceleași

intimate, prin apărătorul prezent, au invocat excepția nulității recursului

promovat de pârât, având în vedere că, în opinia sa, criticile dezvoltate nu se

încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în altă

ipoteză de nelegalitate; prin urmare, este incidență sancțiunea nulității

recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte,

analizând excepția invocată, urmează a o respinge, având în vedere că deși, în

marea majoritate criticile dezvoltate de recurent privesc aspecte de

netemenicie ce nu pot fi cenzurate în recurs, în condițiile în care instanța de

recurs realizează un control de

recurent privesc aspecte

de netemenicie ce nu pot fi cenzurate în recurs, în condițiile în care instanța

de recurs realizează un control de legalitate, se apreciază că unele dintre

acestea sunt susceptibile de a fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., ipoteză invocată de recurentul însuși, astfel cum va rezulta din

analizarea lor; așadar, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., excepția

nulității căii de atac, va fi respinsă.

Recursul

formulat este nefondat și va fi respins în consecință.

Deși

recurentul face referire la dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

referitoare la momentul până la care persoanele îndreptățite pot depune actele

doveditoare a dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, nu indică

modalitatea în care instanța de apel a încălcat această normă.

Astfel, se

constată că actul de vânzare cumpărare analizat de curtea de apel și pe baza

căruia s-a reținut ca dovedit dreptul de proprietate a autorului reclamantelor

asupra apartamentului pentru care s-au soliciatat măsuri reparatorii, a fost

anexat notificării încă de la depunerea ei, fiind avut în vedere de recurent la

emiterea dispoziției contestate.

Prin urmare,

acest înscris nu a fost administrat direct în instanță, conduită care nu ar fi

fost contrară dispozițiilor C. proc. civ. și nici normelor legii speciale (ce

ar fi trebuit aplicate prioritar), întrucât, din punct de vedere procedural,

proba cu înscrisuri este admisibilă chiar în recurs, conform art. 305 C. proc.

civ., iar potrivit legii speciale, nu se instituie dispoziții derogatorii sub

acest aspect, în condițiile în care potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată, înscrisurile doveditoare se pot depune până la soluționarea

notificării, textul menționat fiind modificat în această formă prin Legea nr. 247/2005.

Pe de altă

parte, instanța de apel nu a considerat dovedit dreptul de proprietate și

calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite pe baza unui criteriu

neconsacrat prin dispozițiile legii speciale (neformularea notificării de către

alte persoane pentru același apartament) sau a unei probe inadmisibile, astfel

cum susține recurenta, ci a evaluat înscrisuri doveditoare, dintre cele care

sunt enumerate de art. 23.1 lit. a) - (h) din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a

Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Celelalte

motive de recurs susținute prin cererea de la 2 februarie 2010, prin care se

critică interpretarea dată de instanța de apel clauzelor

contractului

de vânzare cumpărare și stabilirea concluziei dovedirii dreptului de

proprietate al autorului reclamantelor pe baza evaluării coroborate a probelor

nu pot fi analizate de Înalta Curte, întrucât privesc aprecierea probelor,

ncfiind motive de nclegalitate, posibil de încadrat în dispozițiile art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ.

În ce

privește motivele de recurs depuse de recurent prin cererea înregistrată la 5

februarie 2010, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul lor nefondat al

acestora.

Astfel,

referirea la termenul de 60 de zile prevăzut pentru emiterea dispoziției sau

deciziei motivate de soluționare a notificării, caracterul imperativ sau de

recomandare a acestui termen, momentul de la care el începe să curgă, Înalta Curte

constată că este lipsită de interes.

Dispozițiile

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată nu au fost aplicate de

instanța de apel, dat fiind obiectul cererii cu care prima instanță a fost

învestită: contestație promovată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

iar nu o cerere adresată instanței pentru cenzurarea refuzului nejustificat de

a emite dispoziția în termenul de 60 de zile, caz în care at. 25 alin. (1) din Lege,

ar fi fost într-adevăr incident (conform efectelor Deciziei nr. 20 din 19

martie 2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Dispozitivul

deciziei recurate, prin care instanța de apel a evocat fondul, conține

dispoziția de obligare a pârâtului să acorde reclamantelor măsuri reparatorii

în echivalent pentru apartamentul nr. 4, din București, setor 2 și penru

terenul aferent acestuia în cotă indiviză de 19% din suprafața totală de 300

mp.

Ca

atare, Înalta Curte constată, contrar celor susținute prin motivele de recurs

că, prin decizia atacată instanța de apel nu a stabilit în sarcina recurentului

o conduită contrară dispozițiilor legii speciale care să se ceară a fi

cenzurată în calea de atac.

Dispoziția

emisă de recurent fiind anulată de instanța de apel, acesta, în executarea

prezentei deciziei instanței de apel, rămasă irevocabilă prin respingerea

prezentei căi de atac, va trebui să emită o dispoziție (de executare benevolă)

cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să

propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent dintre cele anumerate de

textul menționat.

Instanța de

apel nu a obligat pîrâtul la înaintarea dispoziției pe care o va emite, către C.C.S.D.,

așadar, într-o modalitate în care să se eludeze controlul de legalitate

se constată a fi lipsite de suport

real, deci fără corespondent în dispozițiile executorii ale deciziei recurate.

Pârâtul este

ținut să execute conform legii, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată și a celorlalte norme incidente (pentru a se asigura realizarea

dreptului prin echivalent al reclamantelor), într-una din modalitățile

stipulate de text, drept recunoscut ca atare prin hotărârea instanței.

Având în

vedere că proprietatea autorului reclamantelor a fost preluată în baza

Decretului nr. 92/1950, plata unor despăgubiri către proprietar (invocată ca

eventualitate), este exclusă; nimic nu se opune însă, ca până la momentul

executării, recurentul să verifice acest aspect și să dispună în consecință, în

baza art. 12 din Lege, dacă va identifica o atare împrejurare.

Față de

cele ce preced, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului invocată de intimații reclamanți N.F.V. și P.I.

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, împotriva Deciziei nr. 654 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 2 iulie 2010.