ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2014

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Mangalia sub nr. 2873/254/2012, reclamanta B.R.A., a solicitat instanței ca, în

contradictoriu cu pârâtul L.C., să pronunțe o hotărâre prin care să constate existența

unui drept de creanță în favoarea sa, drept care derivă din contribuția pe care

a avut-o la edificarea și modernizarea bunului imobil ce aparține pârâtului, bun

imobil vilă compusă din parter, 2 etaje și mansardă situată în sat M. comuna L.

str. T. jud. Constanța, drept de creanță pe care l-a evaluat la suma de 200.000

lei. Reclamanta a mai solicitat ca instanța să dispună partajul datoriei comune

reprezentând creditul de la BCR în valoare de 10 000 euro precum și partajul bunului

imobil teren în suprafață de 88 mp situat în localitatea M., jud. Tulcea și a bunurilor

mobile Opel Astra Clase achiziționat în anul 2007, a autoutilitarei Dacia Papuc

achiziționată în anul 2005. Reclamanta a cerut ca bunul imobil teren și bunurile

mobile – auto - să-i fie atribuite pârâtului, ea urmând a primi sulta corespunzătoare

cotei de contribuție pe care o apreciez la 50% pentru fiecare dintre părțile litigante.

Judecătoria Mangalia,

prin sentința civilă nr. 3229 din 5 decembrie 2012 și-a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Pentru a decide astfel,

Judecătoria Mangalia a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu

o acțiune având ca obiect partaj bunuri comune reprezentate de un teren situat în

M. județul Tulcea, un autoturism, un credit și constatarea unui drept de creanță

și că, așa fiind, în speță sunt incidente dispozițiile art. 13 alin (1) din C.

proc. civ. care prevede că „cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la

instanța în circumscripția căreia se află imobilele”. Cum acest text de lege reglementează

un caz de competență teritorială exclusivă, care vizează acțiunile reale imobiliare,

competentă să soluționeze acțiunea reclamantei este Judecătoria Tulcea care este

instanța de la locul situării bunului imobil.

Judecătoria Tulcea, astfel

investită, la rândul său, prin sentința civilă nr. 1584 din 23 aprilie 2013 pronunțată

în dosarul nr. 213/327/2013 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Mangalia.

Pentru a decide astfel,

Judecătoria Tulcea a reținut că, la data de 20 februarie 2013, reclamanta și-a modificat

cererea de chemare în judecată, renunțând la capătul de cerere care ar fi atras

competența teritorială a Judecătoriei Tulcea, respectiv partajarea terenului situat

în localitatea M., jud. Tulcea, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei

Mangalia, ca instanță de la domiciliul pârâtului, astfel că, în raport de art. 5

C. proc. civ., competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Mangalia.

Prin încheierea din 18

septembrie 2013, Judecătoria Tulcea a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale

strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1584 din 23 aprilie 2013 în sensul

că acesta va cuprinde mențiunea „Trimite cauza Curții de Apel Constanța pentru soluționarea

conflictului de competență”.

Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1/FM din 30 septembrie 2013, soluționând

conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Mangalia și Judecătoria

Tulcea, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Pentru a decide astfel,

instanța Curții de Apel Constanța a reținut următoarele:

Prin acțiunea introdusă

pe rolul Judecătoriei Mangalia, numita B.R.A. a solicitat, printre altele, partajarea

unui teren deținut în coproprietate cu numitul L.C..

Potrivit art. 17 C.

proc. civ. - cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente

să judece cererea principală.

Or, față de împrejurarea

că, la momentul sesizării ei, Judecătoria Tulcea era competentă să judece întreaga

pricină - datorită capătului de cerere privind partajarea terenului - și pentru

că stabilirea competentei instanței s-a făcut în raport de un criteriu ce nu este

la aprecierea părților, nici un act de dispoziție al acestora nu poate produce vreun

efect la asupra competenței instanțelor.

Potrivit art. 19 C.

proc. civ., părțile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate

de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială în

alte cererii decât cele prevăzute de art. 13, iar în pricina dedusă judecății această

„convenție” a existat în forma depunerii cererii de renunțare la judecata partajului

pentru teren și a acordului perfect al pârâtului care avea același domiciliu, ca

și reclamanta, în competența teritorială a primei instanțe sesizată.

Că acesta este un principiu

călăuzitor al determinării competenței instanței stă dovadă art. 18

1

C. proc. civ. prin care se lipsește de efecte în privința competenței materiale

actul de dispoziție al reclamantului care, modificându-și valoarea pretențiilor,

ar putea cere declinarea pricinii la o altă instanță. (superioară sau inferioară

în funcție de instanța mai întâi sesizată și valoarea reclamantă inițial).

De aceea, în temeiul

art. 17 C. proc. civ., chiar dacă capătul de cerere care a determinat stabilirea

competenței Judecătoriei Tulcea nu mai este susținut de reclamantă, această instanță

este competentă să soluționeze celelalte pretenții ale reclamantei (asemănător situației

privind judecata cererilor reconvenționale sau intervențiilor a căror judecata a

fost disjunsă de acțiunea introductivă în care s-au formulat).

Împotriva sentinței

nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a I-a civilă

a declarat recurs pârâtul L.C. care, invocând greșita aplicare a legii, a solicitat

admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul stabilirii competenței

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Recurentul-pârât a susținut

că în mod greșit Curtea de Apel Constanța a stabilit competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea în condițiile în care reclamanta a renunțat

la solicitarea de partajare a terenului în suprafață de 88 m.p. situat în localitatea

M., jud.Tulcea iar restul bunurilor de împărțit se află în localitatea L., jud.

Constanta, pârâtul având domiciliul tot în comuna L., jud.Constanța.

Recurentul-pârât a susținut

că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 C. proc. civ.

potrivit căruia "Părțile pot conveni, prin înscris, sau prin declarație verbala,

în fata instanței, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instanțe".

Practic părțile au achiesat la procesul să se judece la Judecătoria Mangalia, având

in vedere ca partajarea imobilului care atrăgea competenta Judecătoriei Tulcea nu

se solicita a mai fi partajat.

Deși recurentul-pârât

nu și-a întemeiat recursul în drept, criticile formulate se încadrează în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul este

fondat pentru considerentele care succed.

Potrivit

art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acțiunii. Din interpretarea

dispozițiilor înscrise în art. 129, art. 130 și art. 132 C. proc. civ. reiese că

modificarea unei acțiuni se poate face la prima zi de înfățișare sau în cadrul termenului

acordat de instanță în acest scop, în formele prescrise de lege.

Procesul civil

este guvernat de principiul disponibilității iar conform acestui principiu, consacrat

de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanțele sunt obligate să se pronunțe în

limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată, părțile

fiind cele care fixează cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și cel

al părților între care se derulează litigiul.

În speță, Judecătoria

Mangalia și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Tulcea în considerarea faptului că reclamanta a învestit instanța de judecată cu

o acțiune având ca obiect partaj bunuri comune, printre care și un teren situat

în M. județul Tulcea, reținând că, în această situație, sunt incidente dispozițiile

art. 13 alin (1) din C. proc. civ. potrivit cărora „cererile privitoare la bunuri

imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilele”.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Judecătoriei Tulcea iar la data de 20 februarie 2013, înainte de primul

termen de judecată fixat pentru soluționarea pricinii (11 martie 2013), care a reprezentat

și prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., reclamanta a depus

la dosar declarația autentificată de renunțare la judecata cererii de partajare

a bunului imobil - teren în suprafață de 88 m.p. aflat în localitatea M., jud.Tulcea.

Pârâtul a fost de acord cu modificarea acțiunii reclamantei, sens în care, prin

cererea formulată în scris, înregistrată la data de 12 aprilie 2012 Dosarul nr.

213/327/2013 al Judecătoriei Tulcea), a solicitat instanței să ia act de renunțarea

reclamantei la cererea de partajare a bunului imobil, solicitând trimiterea cauzei,

spre soluționare la Judecătoria Mangalia.

Cum reclamanta

a uzat de dreptul prevăzut de lege și și-a modificat acțiunea, cu acordul pârâtului,

la prima zi de înfățișare la Judecătoria Tulcea, renunțând la cererea privind partajarea

bunului imobil (teren) - singura

care ar fi atras competența acestei instanțe în

temeiul art. 13 C. proc. civ., -

în mod greșit Curtea

de Apel Constanța, printr-o extrapolare și greșită aplicare a legii a statuat că,

chiar și în această situație, Judecătoria Tulcea este competentă să soluționeze

pricina, motivând că sesizarea acestei instanțe s-a făcut în raport de un criteriu

care nu este la aprecierea părților iar la momentul sesizării Judecătoria Tulcea,

era competentă să soluționeze întreaga pricină, datorită capătului de cerere privind

partajarea terenului.

Competența

de soluționare a acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată (constatarea

existenței unui drept de creanță cu privire la imobilul situat în satul M., jud.

Constanța, aparținând pârâtului

precum și partajul bunurilor mobile-autoturisme

și al datoriei comune reprezentând un credit bancar) se impunea a fi stabilită în

favoarea Judecătoriei Mangalia, în raport de art. 5 C. proc. civ., domiciliul pârâtului

aflându-se în raza teritorială a acestei instanțe.

Nu se poate reține că,

stabilind competența de soluționare a acțiunii favoarea Judecătoriei Mangalia s-ar

da eficiență dispozițiilor art. 19 C. proc. civ. într-o pricină în care aceste dispoziții

nu sunt incidente, cum eronat a apreciat Curtea de Apel Constanța deoarece competența

îi revine acestei instanțe, după renunțarea la cererea privind bunul imobil, în

raport de norma de competență teritorială de drept comun prevăzută art. 5 C.

proc. civ., și nu în raport de art. 19 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 17 și

18

1

C. proc. civ. pe care Curtea de Apel Constanța le-a avut în vedere

în soluționarea conflictului negativ de competență sunt străine de natura pricinii

și nu-și găsesc aplicare în stabilirea instanței competente să judece acțiunea reclamantei,

în cadrul procesual configurat de aceasta, în temeiul art. 132 C. proc. civ., când

cauza se afla pe rolul Judecătoriei Tulcea.

Astfel, chiar dacă, inițial,

reclamanta, prin demersul său judiciar, a solicitat partajarea atât a unor bunuri

mobile cât și a unui bun imobil, care, în temeiul ar.13 alin. (1) C. proc. civ.,

atrăgea competența de soluționare a acțiunii de către Judecătoria Tulcea, ca instanță

în circumscripția căreia se afla imobilul, după modificarea acțiunii la prima zi

de înfățișare prin renunțarea reclamantei la cererea privind partajarea bunului

imobil, nu mai exista nici un temei legal ca instanța Judecătoriei Tulcea să rămână

investită cu soluționarea acțiunii.

Înalta Curte, pentru temeiurile

arătate, constată că recursul este fondat, în speță fiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în raport de art. 312 alin. (1) și (2)

C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva sentinței

nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a I-a civilă,

pe care o va modifica în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei Mangalia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul L.C. împotriva sentinței nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curții de

Apel Constanța, secția a I-a civilă, pe care o modifică în sensul că stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 februarie

2014.