ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 381/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 2873/254/2012, reclamanta B.R.A., a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâtul L.C., să pronunțe o hotărâre prin care să constate existența unui drept de creanță în favoarea sa, drept care derivă din contribuția pe care a avut-o la edificarea și modernizarea bunului imobil ce aparține pârâtului, bun imobil vilă compusă din parter, 2 etaje și mansardă situată în sat M. comuna L. str. T. jud. Constanța, drept de creanță pe care l-a evaluat la suma de 200.000 lei.

Reclamanta a mai solicitat ca instanța să dispună partajul datoriei comune reprezentând creditul de la BCR în valoare de 10 000 euro precum și partajul bunului imobil teren în suprafață de 88 mp situat în localitatea M., jud. Tulcea și a bunurilor mobile Opel Astra Clase achiziționat în anul 2007, a autoutilitarei Dacia Papuc achiziționată în anul 2005. Reclamanta a cerut ca bunul imobil teren și bunurile mobile – auto - să-i fie atribuite pârâtului, ea urmând a primi sulta corespunzătoare cotei de contribuție pe care o apreciez la 50% pentru fiecare dintre părțile litigante. Judecătoria Mangalia, prin sentința civilă nr. 3229 din 5 decembrie 2012 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea.

Pentru a decide astfel, Judecătoria Mangalia a reținut că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect partaj bunuri comune reprezentate de un teren situat în M. județul Tulcea, un autoturism, un credit și constatarea unui drept de creanță și că, așa fiind, în speță sunt incidente dispozițiile art. 13 alin (1) din C. proc. civ. care prevede că „cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilele”. Cum acest text de lege reglementează un caz de competență teritorială exclusivă, care vizează acțiunile reale imobiliare, competentă să soluționeze acțiunea reclamantei este Judecătoria Tulcea care este instanța de la locul situării bunului imobil.

Judecătoria Tulcea, astfel investită, la rândul său, prin sentința civilă nr. 1584 din 23 aprilie 2013 pronunțată în dosarul nr. 213/327/2013 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia. Pentru a decide astfel, Judecătoria Tulcea a reținut că, la data de 20 februarie 2013, reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată, renunțând la capătul de cerere care ar fi atras competența teritorială a Judecătoriei Tulcea, respectiv partajarea terenului situat în localitatea M., jud. Tulcea, solicitând declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia, ca instanță de la domiciliul pârâtului, astfel că, în raport de art. 5 C. proc. civ., competentă să soluționeze cauza este Judecătoria Mangalia.

Prin încheierea din 18 septembrie 2013, Judecătoria Tulcea a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile nr. 1584 din 23 aprilie 2013 în sensul că acesta va cuprinde mențiunea „Trimite cauza Curții de Apel Constanța pentru soluționarea conflictului de competență”. Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 1/FM din 30 septembrie 2013, soluționând conflictul negativ de competență ivit între Judecătoria Mangalia și Judecătoria Tulcea, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea. Pentru a decide astfel, instanța Curții de Apel Constanța a reținut următoarele: Prin acțiunea introdusă pe rolul Judecătoriei Mangalia, numita B.R.A.

a solicitat, printre altele, partajarea unui teren deținut în coproprietate cu numitul L.C.. Potrivit art. 17 C. proc. civ. - cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, față de împrejurarea că, la momentul sesizării ei, Judecătoria Tulcea era competentă să judece întreaga pricină - datorită capătului de cerere privind partajarea terenului - și pentru că stabilirea competentei instanței s-a făcut în raport de un criteriu ce nu este la aprecierea părților, nici un act de dispoziție al acestora nu poate produce vreun efect la asupra competenței instanțelor. Potrivit art. 19 C. proc.

civ., părțile pot conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială în alte cererii decât cele prevăzute de art. 13, iar în pricina dedusă judecății această „convenție” a existat în forma depunerii cererii de renunțare la judecata partajului pentru teren și a acordului perfect al pârâtului care avea același domiciliu, ca și reclamanta, în competența teritorială a primei instanțe sesizată. Că acesta este un principiu călăuzitor al determinării competenței instanței stă dovadă art. 18 1 C. proc. civ. prin care se lipsește de efecte în privința competenței materiale actul de dispoziție al reclamantului care, modificându-și valoarea pretențiilor, ar putea cere declinarea pricinii la o altă instanță.

(superioară sau inferioară în funcție de instanța mai întâi sesizată și valoarea reclamantă inițial). De aceea, în temeiul art. 17 C. proc. civ., chiar dacă capătul de cerere care a determinat stabilirea competenței Judecătoriei Tulcea nu mai este susținut de reclamantă, această instanță este competentă să soluționeze celelalte pretenții ale reclamantei (asemănător situației privind judecata cererilor reconvenționale sau intervențiilor a căror judecata a fost disjunsă de acțiunea introductivă în care s-au formulat). Împotriva sentinței nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a I-a civilă a declarat recurs pârâtul L.C. care, invocând greșita aplicare a legii, a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

Recurentul-pârât a susținut că în mod greșit Curtea de Apel Constanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea în condițiile în care reclamanta a renunțat la solicitarea de partajare a terenului în suprafață de 88 m.p. situat în localitatea M., jud.Tulcea iar restul bunurilor de împărțit se află în localitatea L., jud. Constanta, pârâtul având domiciliul tot în comuna L., jud.Constanța. Recurentul-pârât a susținut că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 19 C. proc. civ. potrivit căruia "Părțile pot conveni, prin înscris, sau prin declarație verbala, în fata instanței, ca pricinile privitoare la bunuri sa fie judecate de alte instanțe". Practic părțile au achiesat la procesul să se judece la Judecătoria Mangalia, având in vedere ca partajarea imobilului care atrăgea competenta Judecătoriei Tulcea nu se solicita a mai fi partajat.

Deși recurentul-pârât nu și-a întemeiat recursul în drept, criticile formulate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recursul este fondat pentru considerentele care succed. Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acțiunii. Din interpretarea dispozițiilor înscrise în art. 129, art. 130 și art. 132 C. proc. civ. reiese că modificarea unei acțiuni se poate face la prima zi de înfățișare sau în cadrul termenului acordat de instanță în acest scop, în formele prescrise de lege. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității iar conform acestui principiu, consacrat de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată, părțile fiind cele care fixează cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului, cât și cel al părților între care se derulează litigiul. În speță, Judecătoria Mangalia și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea în considerarea faptului că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca obiect partaj bunuri comune, printre care și un teren situat în M. județul Tulcea, reținând că, în această situație, sunt incidente dispozițiile art. 13 alin (1) din C. proc. civ. potrivit cărora „cererile privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanța în circumscripția căreia se află imobilele”.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea iar la data de 20 februarie 2013, înainte de primul termen de judecată fixat pentru soluționarea pricinii (11 martie 2013), care a reprezentat și prima zi de înfățișare, în sensul art. 134 C. proc. civ., reclamanta a depus la dosar declarația autentificată de renunțare la judecata cererii de partajare a bunului imobil - teren în suprafață de 88 m.p. aflat în localitatea M., jud.Tulcea. Pârâtul a fost de acord cu modificarea acțiunii reclamantei, sens în care, prin cererea formulată în scris, înregistrată la data de 12 aprilie 2012 Dosarul nr. 213/327/2013 al Judecătoriei Tulcea), a solicitat instanței să ia act de renunțarea reclamantei la cererea de partajare a bunului imobil, solicitând trimiterea cauzei, spre soluționare la Judecătoria Mangalia.

Cum reclamanta a uzat de dreptul prevăzut de lege și și-a modificat acțiunea, cu acordul pârâtului, la prima zi de înfățișare la Judecătoria Tulcea, renunțând la cererea privind partajarea bunului imobil (teren) - singura care ar fi atras competența acestei instanțe în temeiul art. 13 C. proc. civ., - în mod greșit Curtea de Apel Constanța, printr-o extrapolare și greșită aplicare a legii a statuat că, chiar și în această situație, Judecătoria Tulcea este competentă să soluționeze pricina, motivând că sesizarea acestei instanțe s-a făcut în raport de un criteriu care nu este la aprecierea părților iar la momentul sesizării Judecătoria Tulcea, era competentă să soluționeze întreaga pricină, datorită capătului de cerere privind partajarea terenului.

Competența de soluționare a acțiunii reclamantei, astfel cum a fost modificată (constatarea existenței unui drept de creanță cu privire la imobilul situat în satul M., jud. Constanța, aparținând pârâtului precum și partajul bunurilor mobile-autoturisme și al datoriei comune reprezentând un credit bancar) se impunea a fi stabilită în favoarea Judecătoriei Mangalia, în raport de art. 5 C. proc. civ., domiciliul pârâtului aflându-se în raza teritorială a acestei instanțe. Nu se poate reține că, stabilind competența de soluționare a acțiunii favoarea Judecătoriei Mangalia s-ar da eficiență dispozițiilor art. 19 C. proc. civ. într-o pricină în care aceste dispoziții nu sunt incidente, cum eronat a apreciat Curtea de Apel Constanța deoarece competența îi revine acestei instanțe, după renunțarea la cererea privind bunul imobil, în raport de norma de competență teritorială de drept comun prevăzută art. 5 C. proc.

civ., și nu în raport de art. 19 C. proc. civ. Dispozițiile art. 17 și 18 1 C. proc. civ. pe care Curtea de Apel Constanța le-a avut în vedere în soluționarea conflictului negativ de competență sunt străine de natura pricinii și nu-și găsesc aplicare în stabilirea instanței competente să judece acțiunea reclamantei, în cadrul procesual configurat de aceasta, în temeiul art. 132 C. proc. civ., când cauza se afla pe rolul Judecătoriei Tulcea. Astfel, chiar dacă, inițial, reclamanta, prin demersul său judiciar, a solicitat partajarea atât a unor bunuri mobile cât și a unui bun imobil, care, în temeiul ar.13 alin. (1) C. proc.

civ., atrăgea competența de soluționare a acțiunii de către Judecătoria Tulcea, ca instanță în circumscripția căreia se afla imobilul, după modificarea acțiunii la prima zi de înfățișare prin renunțarea reclamantei la cererea privind partajarea bunului imobil, nu mai exista nici un temei legal ca instanța Judecătoriei Tulcea să rămână investită cu soluționarea acțiunii. Înalta Curte, pentru temeiurile arătate, constată că recursul este fondat, în speță fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în raport de art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva sentinței nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a I-a civilă, pe care o va modifica în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul L.C. împotriva sentinței nr. 1 FM din 30 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a I-a civilă, pe care o modifică în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 februarie 2014.