ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1596/2018

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 28.10.2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, a solicitat obligarea acestuia din urmă la emiterea ordinului privind drepturile salariale cuvenite potrivit O.U.G. nr. 83/12.12.2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, aprobată prin Legea nr. 71/03.04.2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, pe perioada 01.04.2015- 15.07.2016, obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, pe perioada 01.04.2015- 15.07.2016 și obligarea să aloce fondurile necesare în anul în curs în vederea plații acestor drepturi. Prin sentința civilă nr. 1956 din 07.04.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj a admis acțiunea formulată de A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, și în consecință, a dispus obligarea pârâtului la emiterea ordinului privind drepturile salariale cuvenite potrivit O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 pe perioada 01.04.2015 - 15.07.2016, plata diferențelor salariale cuvenite potrivit O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 pe perioada 01.04.2015 - 31.07.2016 și alocarea fondurilor necesare în vederea plății acestor drepturi. Împotriva sentinței civile nr. 1956 din 07.04.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice Și Fondurilor Europene, solicitând în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond întrucât aceasta a soluționat procesul în lipsa părții care nu a fost citată atât la administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 6245 din 7 decembrie 2017, a admis recursul declarat de recurentul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, împotriva sentinței civile nr. 1956 din 07.04.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj pe care a casat-o în sensul că a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent ca lipsită de interes.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea recursului se arată că decizia civilă nr. 6245/07.12.2017 a fost pronunțată de instanța de fond cu aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând hotărârea judecătorească susceptibilă de casare pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material". În ceea ce privește condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, recurentul arată că instanțele în fața cărora s-a ridicat excepția de neconstituționalitate trebuie să se limiteze doar la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nr. 47/1992. Deși textul art. 29 alin. (4) din lege pare a institui obligația absolută a instanței în fața căreia s-a ridicat excepția de a sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea acesteia, totuși, instanța poate respinge, printr-o încheiere motivată, în baza art. 29 alin. (6) din lege, cererea de sesizare a Curții Constituționale, și anume, dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), ceea ce în cazul de fată nu se verifică însă. Posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței de a putea respinge cererea de sesizare a Curții, cu excepția de neconstituționalitate este însă, limitată de textul art. 29 alin. (6) din lege strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, și anume, să privească o lege sau ordonanță ori dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, să aibă legătură cu soluționarea cauzei, să fie ridicată de părți, procuror ori din oficiu de către instanță, iar prevederea atacată să nu fi fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții. Așadar, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția nu a avut de verificat decât îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a excepției, condiții care, în fapt, sunt și condiții de admitere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, fără a se putea pronunța asupra temeiniciei, apreciind, cu aplicarea greșită a legii, faptul că cererea de sesizare a Curții Constituționale ar fi lipsită de interes. În opinia recurentului o astfel de soluție este dată cu aplicarea greșită a legii. Este adevărat că, procedând la soluționarea litigiului, instanța face o interpretare a normei legale în sensul pe care îl consideră corect, însă, partea nemulțumită de interpretarea pe care instanța o dă normei legale poate solicita pe calea ridicării excepției de neconstituționalitate, declanșarea controlului de constituționalitate de către instanța de contencios constituțional. Instanța de recurs în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate nu a avut competența să examineze textul sub aspect constituțional sau să adauge o altă condiție la cele prevăzute de lege pentru admiterea cererii de sesizare a Curții, ci numai să verifice, strict, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, deoarece competența sa se circumscrie doar la constatarea admisibilității excepției și, pe cale de consecință, la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții, nu și la temeinicia excepției. În plus, instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate nu poate, strict procedural, să adauge la motivele de inadmisibilitate prevăzute de lege vreun alt motiv. Dreptul de acces liber la justiție prevăzut ca atare de art. 21 din Constituție ar putea fi astfel îngrădit, în condițiile în care s-ar refuza dreptul de a supune controlului de constituționalitate o prevedere legală ce se dovedește hotărâtoare pentru soluția ce o va pronunța instanța sesizată. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii, precum și practică judiciară în materie.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile. Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto și dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței. Astfel se impune o analiză riguroasă, în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul. Înalta Curte constată că înainte de a sesiza Curtea Constituțională, instanța trebuia să analizeze dacă excepția îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, printre acestea regăsindu-se și condiția ca dispoziția din lege sau ordonanță criticată pe motiv de neconstituționalitate, să aibă legătură cu soluționarea cauzei. Analizând această condiție de admisibilitate, instanța de fond motivat și argumentat a apreciat că această condiție nu este îndeplinită în cauză. În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a arătat că partea care pretinde încălcarea legii fundamentale, trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături, neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată. Altfel spus, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii în procesul principal. Înalta Curte constată că sesizarea Curții Constituționale nu îi folosea recurentului, acesta având posibilitatea să o reitereze în cadrul rejudecării. Chiar dacă, așa cum susține recurentul, nu este o evidentă lipsă de interes, în cadrul soluției pronunțate, respectiv casare cu trimitere, nu se impunea sesizare Curții Constituționale. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.