ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1825/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 187 din 17 ianuarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 12/CA/2013 din 21 februarie 2013 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că principalul capăt de cerere ce urmează a fi analizat, cel referitor la constatarea clauzelor abuzive din contractele de credit, este un capăt de cerere de competența instanței civile, norma de trimitere reglementată la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 neputând atrage competența instanței de contencios administrative.

De asemenea, referirile din motivele de recurs invocate de recurentul B. în ceea ce privește O.U.G. nr. 4/2013 și Legea nr. 76/2012 nu au legătură cu soluționarea prezentului litigiu, întrucât sesizarea Judecătoriei Galați s-a făcut anterior modificărilor aduse Legii nr. 193/2000, astfel că se aplică Legea nr. 193/2000 în forma în vigoare la acel moment, potrivit căreia competența în primă instanță aparține judecătoriei.

Instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate criticile referitoare la inexistența conflictului de competență. Astfel, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a fost sesizată de secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Galați, dosarul fiind înaintat acestei secții de către secția civilă a Tribunalului Galați.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor. Prin urmare, secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor nu sunt simple componente funcționale din structura tribunalelor, ci potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, sunt instanța de contencios administrativ cu competență materială expres consacrată prin lege organică, respectiv prin art. 10 din același act normativ.

Prin decizia nr. 2500 din data de 16 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a anulat ca netimbrată contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 187 din 17 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, contestația în anulare trebuie timbrată cu suma de 10 RON și cu 0,30 RON timbru judiciar, conform prevederilor O.G. nr. 32/1995 și, având în vedere faptul că A. nu și-a îndeplinit obligația ce îi revenea, conform prevederilor legale arătate, a aplicat sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, anulând contestația ca netimbrată.

La data de 14 iunie 2016 B. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei Î.C.C.J. nr. 2500/16 iunie 2015 pronunțate în dosarul nr. x/2015, calea extraordinară de atac fiind întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În motivarea contestației s-au invocat, în esență, citarea contestatorului la o adresă greșită pentru termenul la care s-a soluționat recursul și imposibilitatea de a formula apărări în cauză.

Astfel, contestatorul a arătat că adresa la care trebuia să fie legal citat este cea din București, Aleea x, și nu București, Aleea y, cum rezultă din procesul-verbal de înmânare a citației aflat la dosar.

Fiind legal citați, intimații Comisariatul Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Sud-Est Galați și A. nu au depus întâmpinare și nu au formulat apărări.

Prezent în ședința publică de judecată reprezentantul intimatei C. S.A. a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, apreciind, de asemenea, că demersul contestatorului este inadmisibil, prin raportare la dispozițiile art. 321 și art. 317 alin. (1) C. proc. civ.,

Examinând contestația în anulare, în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii.

Strict formal, prezenta contestație în anulare întrunește condițiile de admisibilitate, întrucât este formulată împotriva unei hotărâri irevocabile, iar contestatorul invocă nelegala citare pentru termenul la care s-a judecat cauza.

Înalta Curte constată însă netemeinicia contestației în anulare formulate împotriva deciziei nr. 2500 din data de 16 iunie 2015.

Temeiul de drept invocat de contestator (art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.) are în vedere situația în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită și partea a lipsit, astfel încât viciul de procedură nu s-a acoperit în condițiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ.

În speță, nu se poate reține neîndeplinirea procedurii de citare pentru termenul la care au avut loc dezbaterile asupra contestației în anulare formulate de A. împotriva deciziei nr. 187 din 17 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici încălcarea dreptului la apărare al părților.

Astfel, se constată că în cadrul dosarului nr. x/2015 B. a fost citat la adresa din București, Aleea x, (potrivit procesului-verbal de îndeplinire a procedurii de citare).

Citarea la această adresă a fost determinată de împrejurarea că adresa a fost indicată de însuși B. în cuprinsul cererii de studiere dosar și eliberare copii xerox, dar și în cuprinsul cererii de recurs formulate în cadrul dosarului nr. x/2011.

În absența unei cereri exprese prin care să fie adusă la cunoștința instanței schimbarea domiciliului părții, conform art. 98 C. proc. civ., Înalta Curte constată că la termenul de judecată când s-a soluționat cauza nu s-a produs neregularitatea procedurală invocată.

Prin urmare, au fost respectate garanțiile unui proces echitabil, în sensul art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cauza fiind soluționată în urma legalei citări a părților și cu respectarea dreptului acestora la apărare.

Pentru considerentele expuse, reținând că susținerile contestatorului sunt neîntemeiate și nu determină incidența dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de B. împotriva deciziei nr. 2500 din 16 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2017.