ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3358/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1878 din 16 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția de litispendență cu referire la Dosarul nr. 37884/3/2005 (constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 163 alin. (2) C. proc. civ. întrucât Dosarul nr. 37884/3/2005 se află în faza procesuală a recursului iar judecata acestuia este suspendată în temeiul dispozițiilor art. 243 C. proc. civ.). Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 20 februarie 1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, C.I.N.

și I.S.N. au cumpărat de la E.R. și D.T., 70 miimi părți indivize din terenul situat în București, în suprafață de aproximativ 826 mp. Prin contractul de construire autentificat din 20 februarie 1943 de același tribunal aceleași părți au convenit construirea unui apartament pe terenul cumpărat. Dreptul de proprietate asupra terenului menționat și a apartamentului a fost înscris în cartea funciară prin procesul - verbal din data de 8 iunie 1946 emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, în beneficiul lui N.S.I. și N.C. Prin actul de partaj voluntar autentificat din 1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat (depus în copie necertificată la fila 14) I.S.N. și C.N. au convenit împărțirea bunurilor asupra cărora erau coindivizari, iar apartamentul a revenit în deplină proprietate C.N.

Prin Decizia nr. 890/1959 emisă în temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a preluat în proprietatea statului, de la N.I. și C., un apartament situat în București, sector 2, (potrivit adresei depusă la fila 25, emisă de SC A. SA). Pârâta V.T. a cumpărat de la Primăria Municipiului București prin SC A. SA, în temeiul Legii nr. 1/2/1995, locuința situată la etajul 6 al imobilului din București, sectorul 2. În raport de această situație de fapt, tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, deoarece, comparând titlurile părților, a dat prioritate titlului pârâtei.

Astfel, prin împrejurarea că până la acest moment titlul de proprietate al pârâtei nu a fost anulat în procedura reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceasta s-a consolidat, astfel că se impune a fi înlăturate toate susținerile acesteia privitoare la încălcarea legii la momentul încheierii actului și la orice altă neregularitate legată de dobândirea de către pârâtă a bunului imobil revendicat. Aceasta întrucât ceea ce s-a prescris pe cale de acțiune, s-a prescris și pe cale de excepțiune. Or, dacă ulterior datei de 14 august 2002 reclamantul nu mai poate invoca nici un motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare pe cale principală, el nu poate invoca o astfel de nulitate (constând în încălcarea legii la încheierea actului, deoarece bunul nu făcea obiectul acesteia) nici pe cale incidentală.

Prin urmare, ambele părți se prevalează de titluri valabile. Instanța a avut în vedere cu prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii în ședința din data de 9 iunie 2008. Esențial a se reține din dispozitivul acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra căreia s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiv a priorității în soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit caracterul special al Legii nr. 10/2010, precum și faptul că această prioritate poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.

În consecință, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobile preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâtei devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță în termen special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 1072001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Este lipsită de relevanță existența sau nu a bunei-credințe a pârâtei, atât timp cât contractul de vânzare - cumpărare încheiat de aceasta nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu mai poate analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua credință la încheierea contractului. De altfel, reclamantul nu a invocat în apărare o astfel de atitudine subiectivă a pârâtei. Tribunalul a apreciat că reclamantul nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

S-a avut în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate, ar putea fi sancționată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Singura speranță legitimă creată reclamantului a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamantul nu formulase acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.

Pe de altă parte, cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deține și posesia concretizată material. Prin Legea specială nr. 10/2001 i s-a garantat acesteia speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare - cumpărare prin care a cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu va pierde posesia materială. Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, prihtr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul N.V.F.

iar prin Decizia civilă nr. 591 din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III - a civilă pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca tardiv apelul reclamantului, reținându-se următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., 284 alin. (1) C. proc. civ., 101 alin. (1), art. 102 alin. (1) și art. 103 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuția părților excepția de tardivitate a formulării cererii de apel, reținând că termenul de apel de 15 zile, calculat pe zile libere, a început să curgă pentru apelantul - reclamant la data comunicării sentinței, respectiv la 19 martie 2009, conform dovezii de comunicare a sentinței civile nr. 1878/2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV - a civilă; sentința a fost comunicată reclamantului la Cabinetul de Avocat L.N.

din București, sector 3, respectiv la domiciliul ales și indicat prin chiar cererea de chemare în judecată. Conform dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ., termenul de apel s-a împlinit la data de 4 aprilie 2009 însă fiind o zi de sâmbătă s-a prelungit până la sfârșitul primei zile lucrătoare, respectiv până la 6 aprilie 2009. Apelantul - reclamant a depus declarația de apel, prin avocat, la data de 7 aprilie 2009 la registratura instanței care a pronunțat sentința apelată, cu depășirea termenului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. În combaterea excepției de tardivitate a declarării apelului, apelantul - reclamant, prin avocat, a depus la dosar o dovadă de comunicare a sentinței apelate purtând data de 24 martie 2009; o dovadă similară a depus și intimata - pârâtă prin avocat.

Față de dovezile contradictorii depuse la dosar s-au solicitat relații de la Oficiul Poștal București, care a comunicat fotocopii de pe borderourile de expediție și de pe listele de distribuție din care rezultă că atât reclamantului, cât și pârâtei le-a fost comunicată sentința civilă nr. -1878 din 16 decembrie 2008 la 19 martie 2009, respectiv la 17 martie 2009, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul Tribunalului București (filele 69 și 70). Ulterior, aceeași hotărâre a fost recomunicată părților la data de 14 martie 2009 cu recomandate poștale. S-a apreciat că de vreme ce primele dovezi de comunicare au fost expediate părților la adresele menționate în dosar, termenul de apel curge de la această dată, pentru apelantul - reclamant, de la 19 martie 2009. Efectuarea către parte a unei alte comunicări, fără a exista o justificare legală nu produce efecte juridice.

De altfel, părțile nu au invocat vreo neregularitate privind prima dovadă de comunicare, însă apelantul - reclamant, prin avocat, a susținut că a primit-o numai pe a doua, fără a face dovezi împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței de la 19 martie 2009. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul N.V. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Recurentul susține că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind incidență excepția tardivității apelului. Faptul că hotărârea a fost recomunicată părților la 24 martie 2009 nu poate să-i fie imputată câtă vreme prima comunicare nu a ajuns la domiciliul său, chiar dacă procesul verbal de comunicare face mențiunea că s-ar fi comunicat prin afișare.

În aceeași idee, reclamantul arată că și partea adversă a susținut că nu a primit prima comunicare a hotărârii expediată prin poștă la 17 februarie 2009 ci numai pe cea din 24 martie 2009. Or, susține reclamantul, câtă vreme nu există la dosar o cerere de recomunicare din partea lui, face deplină dovadă că această operațiune juridică i-a fost adusă la cunoștință la 24 martie 2009, astfel că apelul a fost declarat în termen. Se mai susține că existând un dubiu în privința realizării celor două proceduri de comunicare a hotărârii, acesta trebuie să-i profite conform principiului „in dubio pro reo". Cum nu s-a cercetat fondul cauzei, recurentul solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Potrivit art. 284 C. proc. civ. termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută odată cu somația de executare. Dacă o parte poate face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel. Dispozițiile legale sus evocate sunt exprese și imperative.

Or, față de aceste dispoziții, de faptul că nici o parte nu a solicitat recomunicarea hotărârii, nefiind invocate vicii de procedură în ce privește comunicarea hotărârii, rezultă fără posibilitate de echivoc, că este validă comunicarea făcută la 19 martie 2009. Cum față de această dată, reclamantul a declarat apel la 7 aprilie 2009 este incidență și operantă excepția, absolută și peremptorie a tardivității apelului raportat la dispozițiile art. 284 C. proc. civ. Această excepție este incidență cu atât mai mult cu cât comunicarea hotărârii din 19 martie 2009 a fost făcută cu respectarea dispozițiilor art. 88, 90 și 93 C. proc. civ. Ca atare, în condițiile în care, actul procedural de comunicare a hotărârii la 19 martie 2009, îndeplinește cerințele legale sus menționate, și în care reclamantul nu a uzat de dispozițiile art. 180 C. proc.

civ. și de altfel a și recunoscut că nu a făcut nici cerere de recomunicare a hotărârii, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., făcând o legală apreciere și aplicare a legii. Din perspectiva celor expuse recursul reclamantului nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul formulat de reclamantul N.V.F. împotriva Deciziei nr. 591/ A din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2010.