ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3358/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1878 din 16 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a respins excepția de litispendență cu referire la Dosarul nr. 37884/3/2005

(constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 163 alin. (2) C.

proc. civ. întrucât Dosarul nr. 37884/3/2005 se află în faza procesuală a

recursului iar judecata acestuia este suspendată în temeiul dispozițiilor art. 243

C. proc. civ.). Pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat

din 20 februarie 1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, C.I.N. și I.S.N. au

cumpărat de la E.R. și D.T., 70 miimi părți indivize din terenul situat în

București, în suprafață de aproximativ 826 mp.

Prin contractul de construire

autentificat din 20 februarie 1943 de același tribunal aceleași părți au

convenit construirea unui apartament pe terenul cumpărat.

Dreptul de proprietate asupra

terenului menționat și a apartamentului a fost înscris în cartea funciară prin

procesul - verbal din data de 8 iunie 1946 emis de Comisiunea pentru

înființarea Cărților Funciare în București, în beneficiul lui N.S.I. și N.C.

Prin actul de partaj voluntar

autentificat din 1948 de Tribunalul Ilfov, secția notariat (depus în copie

necertificată la fila 14) I.S.N. și C.N. au convenit împărțirea bunurilor

asupra cărora erau coindivizari, iar apartamentul a revenit în deplină

proprietate C.N.

Prin Decizia nr. 890/1959 emisă în

temeiul Decretului nr. 92/1950, s-a preluat în proprietatea statului, de la N.I.

și C., un apartament situat în București, sector 2, (potrivit adresei depusă la

fila 25, emisă de SC A. SA).

Pârâta V.T. a cumpărat de la Primăria

Municipiului București prin SC A. SA, în temeiul Legii nr. 1/2/1995, locuința

situată la etajul 6 al imobilului din București, sectorul 2.

În raport de această situație de fapt,

tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată,

deoarece, comparând titlurile părților, a dat prioritate titlului pârâtei.

Astfel, prin împrejurarea că până la

acest moment titlul de proprietate al pârâtei nu a fost anulat în procedura

reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceasta s-a

consolidat, astfel că se impune a fi înlăturate toate susținerile acesteia

privitoare la încălcarea legii la momentul încheierii actului și la orice altă

neregularitate legată de dobândirea de către pârâtă a bunului imobil

revendicat.

Aceasta întrucât ceea ce s-a prescris

pe cale de acțiune, s-a prescris și pe cale de excepțiune. Or, dacă ulterior

datei de 14 august 2002 reclamantul nu mai poate invoca nici un motiv de

nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare pe cale principală, el

nu poate invoca o astfel de nulitate (constând în încălcarea legii la

încheierea actului, deoarece bunul nu făcea obiectul acesteia) nici pe cale

incidentală.

Prin urmare, ambele părți se

prevalează de titluri valabile.

Instanța a avut în vedere cu

prioritate interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei

situații de fapt și de drept prin decizia pronunțată în recurs în interesul

legii în ședința din data de 9 iunie 2008.

Esențial a se reține din dispozitivul

acestei decizii este faptul că, în problema pusă în discuție și asupra căreia

s-a constatat existența unei practici neunitare, respectiv a priorității în

soluționarea acțiunii în revendicare dintre fostul proprietar al cărui imobil a

fost preluat abuziv de statul comunist și actualul proprietar, care a dobândit

bunul în baza Legii nr. 112/1995 printr-un contract valabil, s-a stabilit

caracterul special al Legii nr. 10/2010, precum și faptul că această prioritate

poate fi acordată în cazul unei acțiuni în revendicare.

În consecință, preferabilitatea în

cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător

în baza Legii nr. 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art.

480 C. civ., ci din regulile speciale calificate ca atare de decizia dată în

interesul legii - ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația

particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se

încadrează în categoria imobile preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989,

titlul pârâtei devine preferabil față de criteriile speciale instituite de

Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare,

ce nu a fost anulat în instanță în termen special de prescripție prevăzut de art.

45 din Legea nr. 1072001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care

stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv

despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Este lipsită de relevanță existența

sau nu a bunei-credințe a pârâtei, atât timp cât contractul de vânzare -

cumpărare încheiat de aceasta nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate

conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu mai poate analiza, la

momentul comparării titlurilor, buna sau reaua credință la încheierea

contractului. De altfel, reclamantul nu a invocat în apărare o astfel de

atitudine subiectivă a pârâtei.

Tribunalul a apreciat că reclamantul

nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene

a Drepturilor Omului în sensul că acesta avea un bun și deci o speranță

legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni

în revendicare și obținerea bunului în natură.

S-a avut în vedere faptul că

încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului a fost realizată în baza

Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România

a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție,

pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate, ar

putea fi sancționată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Singura speranță legitimă creată

reclamantului a fost cea dată de Legea nr. 10/2001, speranță la o reparație

echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în

care reclamantul nu formulase acțiunea în constatarea nulității absolute

menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii

apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii

în natură.

Pe de altă parte, cumpărătoarea în baza

Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia deține și posesia

concretizată material.

Prin Legea specială nr. 10/2001 i s-a

garantat acesteia speranța legitimă că, în situația în care contractul de

vânzare - cumpărare prin care a cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu va

pierde posesia materială.

Or, a admite acțiunea în revendicare

și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a

încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul,

prihtr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă o dată că

nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul N.V.F. iar prin Decizia civilă nr. 591 din 17 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III - a civilă pentru cauze cu minori și de

familie, s-a respins ca tardiv apelul reclamantului, reținându-se următoarele

considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 137

alin. (1) C. proc. civ., 284 alin. (1) C. proc. civ., 101 alin. (1), art. 102 alin.

(1) și art. 103 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuția părților

excepția de tardivitate a formulării cererii de apel, reținând că termenul de

apel de 15 zile, calculat pe zile libere, a început să curgă pentru apelantul -

reclamant la data comunicării sentinței, respectiv la 19 martie 2009, conform

dovezii de comunicare a sentinței civile nr. 1878/2008 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV - a civilă; sentința a fost comunicată reclamantului la

Cabinetul de Avocat L.N. din București, sector 3, respectiv la domiciliul ales

și indicat prin chiar cererea de chemare în judecată.

Conform dispozițiilor art. 101 alin. (1)

și (5) C. proc. civ., termenul de apel s-a împlinit la data de 4 aprilie 2009

însă fiind o zi de sâmbătă s-a prelungit până la sfârșitul primei zile

lucrătoare, respectiv până la 6 aprilie 2009.

Apelantul - reclamant a depus

declarația de apel, prin avocat, la data de 7 aprilie 2009 la registratura

instanței care a pronunțat sentința apelată, cu depășirea termenului prevăzut

de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

În combaterea excepției de tardivitate

a declarării apelului, apelantul - reclamant, prin avocat, a depus la dosar o

dovadă de comunicare a sentinței apelate purtând data de 24 martie 2009; o

dovadă similară a depus și intimata - pârâtă prin avocat.

Față de dovezile contradictorii depuse

la dosar s-au solicitat relații de la Oficiul Poștal București, care a

comunicat fotocopii de pe borderourile de expediție și de pe listele de

distribuție din care rezultă că atât reclamantului, cât și pârâtei le-a fost

comunicată sentința civilă nr. -1878 din 16 decembrie 2008 la 19 martie 2009,

respectiv la 17 martie 2009, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul

Tribunalului București (filele 69 și 70).

Ulterior, aceeași hotărâre a fost

recomunicată părților la data de 14 martie 2009 cu recomandate poștale.

S-a apreciat că de vreme ce primele dovezi de comunicare au fost expediate

părților la adresele menționate în dosar, termenul de apel curge de la această

dată, pentru apelantul - reclamant, de la 19 martie 2009.

Efectuarea către parte a unei alte

comunicări, fără a exista o justificare legală nu produce efecte juridice.

De altfel, părțile nu au invocat vreo

neregularitate privind prima dovadă de comunicare, însă apelantul - reclamant,

prin avocat, a susținut că a primit-o numai pe a doua, fără a face dovezi

împotriva procesului verbal de comunicare a sentinței de la 19 martie 2009.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul N.V. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului

astfel cum a fost formulat.

Recurentul susține că instanța a făcut

o greșită interpretare și aplicare a legii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nefiind incidență excepția tardivității apelului.

Faptul că hotărârea a fost

recomunicată părților la 24 martie 2009 nu poate să-i fie imputată câtă vreme

prima comunicare nu a ajuns la domiciliul său, chiar dacă procesul verbal de

comunicare face mențiunea că s-ar fi comunicat prin afișare.

În aceeași idee, reclamantul arată că

și partea adversă a susținut că nu a primit prima comunicare a hotărârii

expediată prin poștă la 17 februarie 2009 ci numai pe cea din 24 martie 2009.

Or, susține reclamantul, câtă vreme nu

există la dosar o cerere de recomunicare din partea lui, face deplină dovadă că

această operațiune juridică i-a fost adusă la cunoștință la 24 martie 2009,

astfel că apelul a fost declarat în termen.

Se mai susține că existând un dubiu în

privința realizării celor două proceduri de comunicare a hotărârii, acesta

trebuie să-i profite conform principiului „in dubio pro reo".

Cum nu s-a cercetat fondul cauzei,

recurentul solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Examinând hotărârea atacată prin

prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține că recursul este nefondat.

Potrivit art. 284 C. proc. civ.

termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu

dispune altfel. Termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost

făcută odată cu somația de executare.

Dacă o parte poate face apel înainte

de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii

de apel.

Dispozițiile legale sus evocate sunt

exprese și imperative.

Or, față de aceste dispoziții, de

faptul că nici o parte nu a solicitat recomunicarea hotărârii, nefiind invocate

vicii de procedură în ce privește comunicarea hotărârii, rezultă fără

posibilitate de echivoc, că este validă comunicarea făcută la 19 martie 2009.

Cum față de această dată, reclamantul

a declarat apel la 7 aprilie 2009 este incidență și operantă excepția, absolută

și peremptorie a tardivității apelului raportat la dispozițiile art. 284 C.

proc. civ.

Această excepție este incidență cu

atât mai mult cu cât comunicarea hotărârii din 19 martie 2009 a fost făcută cu

respectarea dispozițiilor art. 88, 90 și 93 C. proc. civ.

Ca atare, în condițiile în care, actul

procedural de comunicare a hotărârii la 19 martie 2009, îndeplinește cerințele

legale sus menționate, și în care reclamantul nu a uzat de dispozițiile art. 180

C. proc. civ. și de altfel a și recunoscut că nu a făcut nici cerere de

recomunicare a hotărârii, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 284

C. proc. civ., făcând o legală apreciere și aplicare a legii.

Din perspectiva celor expuse recursul

reclamantului nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv

pentru care urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul formulat

de reclamantul N.V.F. împotriva Deciziei nr. 591/ A din 17 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

31 mai 2010.